CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

AI TIMP SĂ CITEŞTI ACEST EDITORIAL? PARTEA A II-A

Ce se întâmplă când oamenii se simt copleşiţi de viaţa pe care o duc pentru că regretă faptul că nu au timp să petreacă cu familia, nu au timp să călătorească, nu au timp să se ocupe şi de hobby-uri, nu au timp să se distreze, nu au timp nici să mai gătească?

Ne dorim să facem cât mai multe aplicaţii şi ne urmărim agenda pentru a verifica dacă toate căsuţele din lista cu lucruri de făcut au fost bifate. Cum este posibil să realizăm toate sarcinile profesionale la timp, dar să lăsăm loc şi pentru cele individuale? Cum să îţi planifici timpul astfel încât să nu te mai simţi încordat?

În astfel de momente cei mai mulţi ar dori ca timpul să înţepenească, să le lase loc de cugetare, să oprească pentru un moment semafoarele din mintea lor pentru ca gândurile să înceteze a se mai aglomera. Acesta este momentul oportun unei meditaţii – o ceaţă fină ce se strecoară aproape neobservată printre micile noastre maşinuţe, o umbrire a realităţii, o suspendare a judecăţii, o clipă de relaxare a simţurilor, o plutire deasupra raţiunii, o evadare din cotidian, abstracţie de ambient, concentrare asupra sinelui, a-l conştientiza, a-l recunoaşte, a-l accepta, a-l îmbrăţişa. După ce ai realizat acest lucru poţi începe să te părăseşti uşor, privind ca un nou-născut lumea ce te înconjoară, reluându-ţi treptat amintirile şi gândurile, păşind timid pe scările ce te conduc către pământesc. Ai mare grijă să nu reiei activităţile într-un pas accelerat, altfel rezultatul va veni ca un eşec. Odată ce i-ai dat voie minţii să se relaxeze, multe dintre răspunsurile pe care le căutai cu disperare ţi se vor dezvălui.

Meditaţia este o formă foarte bună pentru a ajunge la armonie, echilibru, pace, însă ea trebuie socotită ca un exerciţiu, iar asta presupune repetiţie şi devotament. Te va ajuta să te eliberezi de stres, să priveşti altfel, să înţelegi altfel, să înfrunţi situaţiile mai neplăcute acţionând într-un mod mai calculat. Pe lângă aceasta, o îmbunătăţire a alimentaţiei, a somnului, a efortului fizic ar trebui luate in considerare pentru a aduce o completare, pentru a-l închega şi a face mai accesibil acest proces de destindere. Mulţi se feresc de aceste momente deoarece le este foarte greu să se debaraseze de griji, de gânduri, de trăiri şi renunţă înainte de a fi început. Puţini se pot lăuda cu sinceritate că au avut răbdarea şi curajul să pătrundă în interiorul lor. Lucru puţin prostesc deoarece pe înfăţişare, pe exterior se dă mare importanţă.

De ce ne temem de ceva atât de minunat? De ce nu ne dorim decât în mod superficial să trecem peste momentele grele din viaţă şi de ce suntem aşa răi cu apropiaţii noştri? De ce nu ne putem controla crizele de nervi ori de ce nu ne putem controla nervii? Am dori ca toate probleme să dispară, fără nici un sens figurativ, peste noapte, în lipsa prezenţei noastre conştiente. Dacă s-ar putea face acest lucru precum o operaţie (să spunem estetică), să ne programăm data, să ne prezentăm la spital, să fim anesteziaţi şi să ne trezim fără enigme, cu siguranţă ar avea parte de un mare succes. Dar să fim serioşi totuşi, cine şi-ar dori într-adevăr să nu se cunoască, să nu se înţeleagă? Câţi dintre voi aţi apelat vreodată la meditaţie înainte de psiholog, cărţi ori conferinţe?

Autor: Octavian Radu