CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

Reclame

CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

DIN PAT SAU DE LA BIROUL PLIN DE COLEGI?

Munca la birou sau de acasă? Cred că ne vom confrunta din ce în ce mai mult cu asta și în România. Un mediu de afaceri occidental, un mod de viață așijderea … o dilemă identică. Societatea evoluează. Unii, mai răi, ar spune că involuează. Cert e că se schimbă… și odată cu ea și lumea de afaceri.

Până ieri una dintre cele mai bune zile ale tale era când te angajai într-o bancă, ditamai corporația sau pur și simplu într-o instituție/firmă mai mică. Dacă această companie avea un minim standard de cultură organizațională atunci o persoană îți prezenta echipa, colegii, cum ajungi la restaurant, unde e HR-ul, care e parcarea, etc… Apoi șeful te făcea să te simți cât mai bine, unii colegi se bucurau că ai venit, alții te urau din prima văzând în tine un posibil concurent la postul visat. Învățai ”găștile” rapid, cine e ”Mama Dolores”, cine e ”Pupila” șefului, cine e ”calul de bătaie”, unde se fumează, când e mai bine să-ți iei concediu, într-un cuvânt cam ”cum merg lucrurile pe acolo”. Departe de a fi situația ideală, dar aveai o satisfacție: socializarea, cu toate problemele ei…

Dacă ai trăit aceste momente, te apropii de statutul de fosilă. Azi tânărul angajat mai află de aceste povești de la cei bătrâni. Trendul acum e munca de acasă. Outsourcing-ul să trăiască! E viitorul luminos. Toți își doresc asta: agenți vânzări, consultanți, stomatologi, medici de familie, juriști/avocați, specialiști în resurse umane, PR-iști/jurnaliști, meseriași (instalatori, zidari, parchetari, mecanici, croitori), contabili, consilieri de investiții, agenți din MLM – reprezentanții tuturor profesiilor. Join the club? Ti se prezintă avantajele – cum că poți fi propriul tău șef, că poți avea ce program îți dorești, că nu depinzi de nimeni, că nu ai colegi care să te bată la cap, că nu te mai superi pe acela care n-a ridicat capacul la toaletă sau pe bucătarul de la restaurant care face piure în fiecare marți, de 5 ani. Ești mai eficient, poți să te trezești când vrei, poți să-ți rezolvi problemele personale, vei petrece mai mult timp cu familia – ni se spune. Iar dacă vrei socializare, ia de ține conferințe video, hopa sus pe Skype, Messenger, LinkedIn, Facebook, Twitter, Google+, etc și ”stai în contact” cu toți profesioniștii.

Din fericire, sau din păcate – depinde cum privești, omul e o ființă socială, are nevoie de interacțiune. Parcă aș prefera să mă angajeze o persoană, să am colegi tot oameni… iar, dacă o să fie cazul, să mă concedieze tot un om. Pentru că mă îngrozește gândul să mă angajeze ”o bornă informatică” din Otopeni, să am colegi care funcționează cu procesor I4, să-mi dea concediu un soft care face tragerile la sorți și bineînțeles să mă concedieze vreun robot șarmant prin MMS la ora 23:59 așa: ”du-te în dormitorul tău, împachetează totul în cutia de hârtie A3 și ieși din casa ale cărei rate la bancă le plăteai datorită nouă!”

Se spune că în libertatea pe care ne-am dorit-o putem alege. Într-adevăr, liberul arbitru ne aparține. Putem fi cuci ”profesioniști” sau ființe sociale. Putem ține conferințe virtuale sau să ajutăm un coleg în mod real. Putem să ne ridicăm direct din pat la computer … Putem face orice ne trece prin cap. Cu cât o facem mai mulți și mai repede, cu atât ne vom mândri peste ani – noi am făcut schimbarea! 010101010101…

Autor: Mihai Mătieş

ROMÂN – CAUT NORMALITATE. ÎN VAN?

Trăim într-o societate în care criza este regula de trei ani de zile, excepțiile se vând la tot pasul drept norme, iar bălăcăreala politică face jocurile de 22 de ani. Rien va plus! A căuta azi normalitatea în această societate este cel mai anormal lucru pe care îl poți face…

Dacă ești bărbat sau femeie, heterosexual, vârstă medie, trăiești în România de azi, ai copii, o casă și o mașină la care plătești rate, un serviciu, nu ești înregimentat politic, nu dai țepe și tunuri, ai puțini prieteni adevărați, ai pasiuni dar nu prea ai timp pentru ele, vrei să apuci pensia întreg la cap și trup – atunci ești sortit dezastrului izolării.
Pentru că azi trebuie să fii EXTRAordinar (în orice sens sau direcție a axei doriți!), EXTRA-șmecher, SUPER-fantastic în obținerea banilor, EXTREM de persuasiv în relațiile cu oamenii, MEGA-eficient în tot ceea ce faci, MULTI-TASKING și MULTILATERAL dezvoltat. Trebuie să fii MACHO, PIȚI, STAR, mega-STAR sau giga-STAR. E necesar să ieși în evidență, să urli, să mitraliezi cuvinte, să joci totul pe Ași. E musai să ai fițe, crize de nebunie în direct și personalitate triplă, ca să fii tu însuți un model comportamental înainte ca ceilalți să devină unul pentru tine. Cursa împotriva celorlalți este în toi: învingi prin extraordinarismul tău sau ești învins de alt Superman/Superwoman.
În viața cetății, să promiți și să nu te ții de cuvânt, să-i desconsideri pe cei care te-au ales, să nu răspunzi în fața nimănui, să furi pentru partid, să faci 120 de km de autostradă în 22 de ani, să înjuri monarhia, sau să ceri tot timpul autonomie, autocrație și autocefalie. Ești condamnat la a conduce, deși nu te vrea nimeni. Nu uita să te dezbraci de caracter!
În domeniul economic regula azi e să nu faci nimic. E criză așa că te închizi în casă și aștepți să te inunde banii. Ce viziune, misiune, economie de piața, strategie sau tactică!?: șpagă, înșelătorie sau tunuri, multe tunuri. Este imperios și absolut necesar să aplici jocuri de sumă nulă din care tu, cel ultra-meseriaș, să ieși mai mult decât întotdeauna câștigător. Și între timp trebuie să le spui tuturor că lumea nu va mai fi la fel acum că … s-a făcut dimineață. Că după această criză lumea așa cum o știam va dispărea, că săracii vor sărăci și mai mult, iar tu te vei îmbogăți fără să vrei. Deoarece vei rămâne singurul…
Viața ta privată e zero dacă nu ai 5 amante, dacă nu îți petreci toate vacanțele în locații exotice și dacă nu informezi pe toată lumea în consecință. Dacă ai copii în vârstă de 3 ani și ei nu știu calculator, 5 limbi străine, ultima variantă de Travian, să recite Shakespeare, să cânte la pian în timp ce schiază și să facă Scuba în groapa Marianelor, i-ai făcut degeaba! Nu mergi zilnic la coafor, manichiură, sala de fitness – nu ești cool & trendy! Nu faci spectacol continuu, nu exiști!
Caut să trăiesc într-o țară normală, unde lucrurile se întâmplă în funcție de bun-simț, morală, bună-cuviință, unde averile se fac în 2-3 generații, unde Primarii fac treabă nu trotuarul la DNA, unde oamenilor le pasă unul de altul, unde domnește civilizația și promisiunea respectată. Vreau să mă bucur de viață împreună cu familia și puținii prieteni, în intimitate. Vreau acolo unde EXIST nu trebuie să însemne EXTRA. Știți o astfel de Românie?

Autor: Mihai Mătieş

AI TIMP SĂ CITEŞTI ACEST EDITORIAL? PARTEA I

De ce avem impresia că în zilele noastre timpul se scurge mai repede? Este simplu, dar noi facem să pară complicat. Societatea îţi cere promptitudine şi devotament, tehnologia se revoluţionează în timp ce tu dormi, copiii vor să fie în pas cu moda, iar tu nu ai avut timp să îi creşti altfel.

De unde a început această poveste cu secolul vitezei? Din păcate, acesta este încă un răspuns bine-cunoscut, dar preferat a se ţine ascuns, a nu fi luat în seamă ori a fi mascat prin manevre ale mass-mediei. Pentru că multe lucruri au fost ţinute sub covor, pentru că mulţi oameni au fost naivi şi nu au băgat de seamă cocoaşa formată de acestea, pentru că cei care puteau dezvălui secrete au fost ţinuţi în tăcere, cetăţenii au putut fi manipulaţi fără ca ei să îşi dea seama de asta.

Tehnologia a venit în ajutorul acestei şiretenii, putându-se face abuz de ea pentru a uşura mai mult sarcinile oamenilor. Acest fapt iese în avantajul directorilor, în acest fel ei putând cere din partea angajaţilor mai mult timp petrecut la serviciu. Oamenii, deşi vor să se ştie unici, totodată vor să şi fie în pas cu moda. Să presupunem că vă reîntălniţi un fost coleg de liceu şi aveţi timp să schimbaţi câteva propoziţii. Aflaţi despre acesta că are aproape 30 de ani, nu este căsătorit, nu are maşină, locuieşte cu părinţii şi lucrează într-un supermarket. Mulţi dintre voi deja l-aţi catalogat şi probabil nu aţi dori să ieşiţi într-o seară cu om pe care îl consideraţi sub nivelul vostru social. Ne-am setat anumite prejudecăţi despre felul în care să ne trăim viaţa şi timpul de oameni pe care să-i avem în cercul de prieteni în aşa fel încât să ne încadrăm şi să fim acceptaţi de cei care deja se află acolo unde noi ne dorim să ajungem. Iar dacă am ajuns acolo, am face bine să le respectăm regulile.

Nu degeaba se spune că banul te schimbă. Am observat cum oamenii pun mare preţ pe el, devenind noul lor Dumnezeu şi crezând că el este cel care le determină destinul. Lucru în mare parte de la sine înţeles, din moment ce orice alte căi cinstite care ţi-ar permite să supravieţuieşti au fost înlăturate de mult şi altele au fost impuse de societate. Acum au rămas nişte standarde pe care trebuie să le urmăm chiar şi pentru a fi numiţi normali. Asta în opoziţie cu ideile aceloraşi oameni care susţin că trebuie să ai întotdeauna mintea deschisă şi să accepţi diferenţele.

Nu este de mirare că tânjim după adrenalină, după libertate (în adevăratul sens), după recreere, după lucruri interzise şi periculoase, dacă felul în care ne petrecem timpul nu ne lasă loc să ne bucurăm singuri de viaţă. Probabil de aceea simţim nevoia să ne uităm la filme cu oameni care trec prin situaţii la care noi doar visăm. Nu sunt împotriva filmelor ori a viselor, dar este păcat că trăim în paradoxal. Să vă dau un exemplu: Dacă îţi doreşti să călătoreşti, să vizitezi şi alte ţări, nu o poţi face decât cu bani. Pentru a avea bani, trebuie sa munceşti. Iar dacă munceşti nu ai timp să călătoreşti aşa cum ţi-ai fi dorit pentru că timpul tău liber de fapt nu este al tău.

Voi ce faceţi în timpul liber? Vă puteţi bucura de el fără să vă îngrijoraţi de muncă? Vă aştept în partea a doua a acestui editorial cu o continuare privind această problemă.

Autor: Octavian Radu

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (I)

De ce nu mai credem, ca în copilărie, că fantasticul face parte din viaţa noastră? Ce ne împiedică să ne urmăm visul? Credem că dacă acţionăm împotriva unor anumite reguli ale societăţii am putea răsturna balansul destinului nostru?

De câte ori nu vi s-a întâmplat să credeţi că destinul nu mai este în mâinile voastre? Ori de câte ori în viaţă apar obstacole neaşteptate şi întâmplări ce răstoarnă acea mică, dar statornică fundaţie pe care cu greu am ridicat-o, tindem să cădem în depresie şi agonie. În astfel de momente, cei mai mulţi oameni caută refugiu în cabinetul psihologilor. Dar nu ar fi oare mai simplu dacă i-am asculta puţin şi pe cei care nu numai că au reuşit să creeze istorie, dar au trecut şi ei prin clipe asemănătoare oricărui om de rând?

Recent, un astfel de om a trebuit să moară ca să ajungă în Rai. Vorbesc despre Steve Jobs, co-fondatorul şi directorul general Apple Inc., co-fondatorul şi directorul studioului de animaţie Pixar şi fost membru al consiliului director Walt Disney Studios. Dintr-un discurs ţinut absolvenţilor Universităţii Stanford în anul 2005, am aflat opinia lui privind destinul şi momentele semnificative ale vieţii. Steve Jobs spunea că pentru el viaţa a fost ca un drum iniţiatic ce se construia pe măsură ce trecea prin staţiile unor puncte ce aveau să-i croiască viaţa pe care şi-a dorit-o de la început. Aceste puncte reprezintă momente semnificative din viaţa noastră.

Cred că multora ni s-a întâmplat să luăm decizii în viaţă care, mai apoi, s-au dovedit a fi inutile pentru dezvoltarea noastră individuală. Ce facem în astfel de momente, când pare prea târziu să dăm înapoi din teamă să nu dăm din nou greş? Am învăţat până acum că cel mai potrivit sfat este să ne urmăm inima şi să avem încredere că, pe măsură ce realizăm acest lucru pas cu pas, negreşit vom ajunge în punctul de a fi mulţumiţi cu ce am realizat până în acel moment. Cât de uşor pare atunci când citeşti, dar este oare uşor să-ţi urmezi calea, să faci ceea ce îţi aduce ţie satisfacţie şi nu celorlalte mii de suflete care au anumite aşteptări de la tine, de la oameni şi de la situaţii în general?

Auzim frecvent vorbindu-se despre dezamăgiri, chiar şi din partea unor oameni de succes, care într-un final au recunoscut că şi-ar fi dorit să-şi urmeze visele, dar nu au avut încredere şi s-au resemnat. Aceasta este acţiunea pe care ne învaţă societatea să o îndeplinim atunci când ne simţim neînţeleşi, diferiţi, visători, pierduţi ori săraci. Suntem instruiţi să urmăm visele altora crezând că în felul acesta le vom descoperi şi pe ale noastre ori că vom învăţa să credem în ale lor.

Este oare posibil să te descoperi atunci când porneşti de la anumite premize? Atunci când ne întrebăm ce am vrea să devenim, răspunsul va fi cinstit şi adevărat? Ori persoana imaginară pe care o creăm va fi construită pentru a fi pe placul celorlalţi, ca apoi să fie şi pe placul nostru?!

Autor: Octavian Radu

CUM SĂ FII CONVINGĂTOR ÎN VIAŢĂ! (I)

Dr. Robert Cialdini va susţine pe 30 septembrie un seminar internaţional, în care va vorbi despre cum să obţii mult-aşteptatul cuvânt „da” la orice solicitare pe care o adresezi. Reputatul psiholog se bazează pe şase principii ale persuasiunii pentru a ne învăţa cum să fim convingători în viaţă.

Vă invit în acest editorial să vorbim puţin despre cele şase principii ale persuasiunii pentru a învăţa să le recunoaştem, cum să le folosim pentru a primi acceptul celorlalţi la doleanţele noastre sau cum să ne ferim de cei care le folosesc în scopuri negative:

1. PRINCIPIUL RECIPROCITĂŢII

Oamenii se simt obligaţi să ofere înapoi ceva celor care i-au ajutat. Cei care nu întorc favorul sunt consideraţi de societate nerecunoscători, ingraţi. Dr. Cialdini ne învaţă cum să obţinem obligaţia morală pentru întoarcerea favorului făcut: după ce-am ajutat un apropiat într-o anumită activitate, iar acesta ne mulţumeşte pentru serviciile lui, este indicat să nu-i răspundem „Cu plăcere!”, ci mai degrabă, pe un ton semi-glumeţ, „sunt convins că şi tu ai fi făcut la fel în locul meu!”

Acest lucru se întâmplă şi în lumea afacerilor. Multe categorii profesionale oferă prima şedinţă gratuit: cabinete de înfrumuseţare, consult stomatologic, şedinţă de machiaj, consultanţi, psihologi, tocmai pentru a ne induce în subconştient obligaţia morală de a răsplăti acel gest de generozitate prin cel puţin încă o vizită.

2. PRINCIPIUL ANGAJAMENTULUI ŞI CONSECVENŢEI

Oamenii trebuie să îşi respecte angajamentele făcute, mai ales cele făcute în public, în caz contrar fiind stigmatizaţi de societate – etichetaţi ca neserioşi, fără cuvânt.

Un exemplu frecvent folosit al acestui principiu îl regăsim în domeniul retail – marile hipermarket-uri anunţă la o categorie de produs „Dacă găsiţi într-un loc acest produs mai ieftin decât la noi, vă returnăm banii garantat”. Este un exemplu clasic de angajament şi răspundere a companiei respective, pe care tindem să îl credem, căci nicio mare companie nu şi-ar prejudicia printr-o astfel de minciună credibilitatea pe piaţă.

3. PRINCIPIUL DOVEZII SOCIALE

Oamenii tind aproape întotdeauna să urmeze sfaturile şi îndrumările altora, imitând comportamentele şi atitudinile celorlalţi. De aici ideea de spirit de turmă, folosită adesea în sens peiorativ. Dar adevărul este că suntem programaţi genetic să ascultăm şi să-i urmăm pe alţii.

Un exemplu grăitor în ilustrarea principiului dovezii sociale îl găsim în topurile de muzică şi filme de pe internet sau de la TV. De exemplu un film care este pe primul loc într-un top alcătuit de o publicaţie specializată de prestigiu, pe baza preferinţelor ascultătorilor, ne determină şi pe noi să-l vizionăm, mergând pe ideea „prea mulţi oameni spun că-i o capodoperă. Nu pot greşi atâţia oameni!”

O altă formulă folosită de companii este aceasta: „Sunaţi acum pentru a achiziţiona produsul nostru! Dacă liniile sunt ocupate, vă rugăm reveniţi!” Este un exemplu grăitor de ilustrare a principiului dovezii sociale, făcând potenţialul client care sună să-şi imagineze că sunt atât de multe persoane care încearcă să sune, încât liniile telefonice sunt aproape mereu ocupate, iar operatorii nu fac faţă numărului mare de solicitări.

Autor: Octavian Radu