ALL YOU NEED IS CHOCOLATE – O POVESTE DE IUBIRE

Am început să mă împrietenesc cu ea încă din copilărie. De atunci suntem nedespărțiți. Sunt convins că această poveste este des întâlnită, dar fiecare are amintirile lui, care fac ca această experiență să fie unică. Tu îți mai amintești prima ta întâlnire cu ea?

Îmi amintesc și astăzi, de fiecare dată când ne întâlnim, mireasma ei din prima zi, gustul ei dulce și amețitor, retrăiesc vraja cu care am fost amorțit. Îmi amintesc prima sărutare la fel cum mi-o amintesc și pe ultima. A rămas neschimbată, deși are multe înfățișări acum. Ea, pentru mine, a rămas aceeași.

M-am îndrăgostit pe loc, încă dinainte de a o vedea. Avea cel mai îmbietor miros și m-am simțit ispitit, am vrut să o cunosc, să o îmbrățișez. Ea era totuși departe de mine, iar eu nu aveam voie să mă apropii de ea. Eram frustrat, oare cum aveam să ajung la ea, era imposibil. Distanța dintre noi era atât de mare, dar mirosul ei încă îl mai puteam simți.

Aveam să îmi fac un plan pentru a o răpi, dar nu îmi doream să fiu prins, așa că am fost nevoit să mai aștept până ce paznicii s-au îndepărtat. Am așteptat atât de mult, ori cel puțin așa am avut impresia. Timp în care am urmarit-o din depărtare, cu o indiferență mascată. Mă întrebam cum arată, îmi imaginam chipul ei gingaș, ghidându-mă numai după mirosul ei excentric. Orele treceau, iar mie îmi era teamă că paznicii nu vor pleca, iar eu nu o voi vedea niciodată.

Ațipisem, ceea ce m-a trezit a fost mirosul ei, pe care l-am simțit mai aproape de mine. Credeam că a coborât ea și nu m-am grăbit să îmi deschid ochii. Așteptam o mângâiere, o sărutare. Dar apoi, s-a îndepărtat. Am deschis ochii și ea dispăruse. Nici nu era lângă mine. Paznicii au dus-o în cealaltă clădire. Acolo nu puteam intra. Nu aveam să o mai văd niciodată.

Am rămas trist pentru următoarele zile. Mă gândeam la ea neîncetat, încât mi-a apărut în vis. Dar nu am putut să o văd. I-am auzit doar glasul, ritmat de mirosul ei inconfundabil. Astfel eram mai liniștit. Știam că o pot întâlni, chiar dacă este vorba despre altă lume, în care poate nu ne vom atinge niciodată. Totuși, eu eram mai liniștit.

Au trecut multe zile de atunci. Mi-a mai apărut în vis, dar acum a încetat. Mă întreb ce înseamnă asta. În aceeași încăpere în care ne-am întâlnit atunci, încep să simt din nou mirosul ei. Oare visam? Nu o vedeam, nu o puteam auzi. Nu știam dacă există sau dacă e doar un vis. Eram neliniștit. Nu aveam să părăsesc locuința până ce parfumul ei nu va dispărea. Am așteptat din nou ore în șir, îmbărbătându-mă să nu ațipesc din nou. În cele din urmă, am fost izgonit. Am părăsit încăperea cu inima frântă. Eu eram convins că ea este acolo.

A doua zi m-am reîntors. Mirosul ei era de mult pierdut. Chiar dacă nu am reîntâlnit-o, tristețea nu m-a apăsat așa de tare. Am știut că am să o revăd în curând. Aveam să mă ghidez după semnele pe care mi le trimitea în vis. Era simplu. Când înceta să mai apară, atunci aveam să o întâlnesc în realitate. Așa că nu am făcut altceva decât să aștept.

Am primit semnalul la scurt timp, de data asta nu aveam cum să o mai pierd. Am intrat năvală în locuință și am tras puternic aer în piept. Dar aerul era încărcat de mireasma ei dulce. Am fost amețit pe loc. Astăzi avea să se întâmple! Mă simțeam puternic și norocos. Ea mi-a vorbit. Mi-a spus să mă liniștesc. Avea dreptate, paznicii au părăsit încăperea, iar eu am avut cateva secunde pentru a mă apropia de ea. Mireasma ei îmi dădea energie. Paznicii au tot intrat, iar eu am fost nevoit să mă ascund de multe ori. Puteam fi prins și trebuia să îmi fie teamă, doar mă apropiam de un loc interzis. Dar eram dornic să o cunosc, să o privesc, să o admir, încât frica nu m-a stăpânit.

Am profitat de timpul în care păzitorii s-au făcut nevăzuți, iar eu m-am putut apropia cât mai mult de ea. M-am uitat în jos, era prăpastie pentru ochii mei. Dar ea mi-a spus să nu îmi fie teamă, așa că nu mi-a fost. Mirosul devenea din ce în ce mai puternic. Am pășit încet alături de ea. În sfârșit am reușit să o privesc. Puteam sta acolo la nesfârșit, dar știam că oricând se pot întoarce gardienii. Vroiam să o iau de acolo, dar nu puteam vedea cale de întoarcere în siguranță. Acum eram panicat pentru că realizam că o pot pierde din nou. Așa ceva nu se poate întâmpla!

Eram ascuns și așteptam să o pot privi din nou. Locul nu era deloc lăsat nesupravegheat. Sunt nevoit să mă retrag, pentru a nu fi zărit. A trebuit să mă îndepărtez de ea, cu inima înlăcrimată, și temându-mă că o vor lua.

De fiecare dată când se apropiau de ea, simțeam că sunt cumva înjunghiat în piept. Era un sentiment ciudat. La fel de ciudat precum a fost starea care m-a cuprins încă de când am întânit-o pentru prima oară. Nu am realizat asta până acum, dar așa ceva nu am mai simțit. Din cauza circumstanței, nu am băgat de seamă nici acum, când am fost alături de ea, ce sentimente m-au cuprins. Timpul într-adevăr pare că s-a scurs mai lent, am putut să o privesc, să o admir, să îi vorbesc. Dar nu am reușit să o ating. Mirosul ei simt că mi-a călătorit prin vene, sunt întru totul vrăjit.

Paznicii s-au întors grăbiți de data asta, se lasă către asfințit. Poate vor pleca și vom rămâne aici, doar eu cu ea. Ce vis fulgerător și stupid. Căci ea este din nou luată de lângă mine, iar eu mă simt încremenit. Nu avea cum să se întâmple din nou! I-am urmărit cu privirea, nu puteam risca să fiu din nou trimis. Credeam că o vor duce din nou în cealaltă clădire, iar eu nu aveam să o mai văd. Dar, spre fericirea mea, a rămas în aceeași încăpere, dar închisă în cutia aia mare și rece. Deși nu eram lângă ea, mă liniștisem pentru că o știam aproape. Am așteptat ca cei doi să plece, timp în care m-am gândit cum să o recuperez.

S-a întunecat, pe hol se auzeau pași puternici. A intrat în încăperea în care mă aflam eu. Era un sol, căutându-mă. Nu aveam voie acolo. Am fost trimis în locuința mea. Cu fiecare pas, inima mi se umplea mai tare de dorința arzătoare de a-mi reîntâlni iubirea. Nu aveam să mai aștept. Dimineață putea să fie trimisă de aici. Aveam să mă duc la locul meu, așa cum mi s-a poruncit. Dar atunci când toate trupurile vor fi adormite, mă voi întoarce la ea.

Am așteptat câteva ceasuri, timp în care am păzit în gând locuința ei, când ea mi-a șoptit dintr-o dată că drumul este liber. Atunci, cu cea mai mare grijă, am pășit pe culoarul pustiu și am intrat în acea încăpere în care ea era ținută prizonieră. Era atât de întuneric, iar cutia mare și rece în care se afla despărțea mireasma ei de întreaga locuință. Trebuia să deschid acea ușă mare fără ca paznicii să mă audă. Au fost poate cele mai fioroase momente pe care le-am trăit. Am deschis ușa încet și dintr-o dată, tot parfumul ei s-a îmbulzit asupra mea. Speram să-mi rămână numai mie atașat și numai eu să îl pot cunoaște, numai eu să îl pot simți. Cât de egoist mă transformam.

Apoi am luat-o de acolo și am fugit cu ea către camera mea. Încă era noapte și simțeam că timpul va rămâne pe loc pe veci. Acum o pot mirosi, o pot privi și o pot atinge. În acea noapte noi doi ne-am cunoscut. Mi-a spus cum o cheamă și de unde vine. Am aflat că nu era ca mine, și nici eu ca ea. Eram două corpuri diferite, dar care se iubeau încă de când s-au văzut prima oară. Mi-a spus să nu mă întristez dacă o sa plece, dacă va fi luată din nou de lângă mine, pentru că noi doi ne vom întâlni mereu. De câte ori îi voi simți mirosul, ea va fi aceeași.

Nu a durat mult până ce mi-a oferit sărutarea ei. A fost cea mai dulce aromă pe care o gustasem până atunci. Am fost fermecat de gustul ei și aveam să îl caut de acum încolo toată viața. Știam că în curând o să dispară, așa că vroiam ca parfumul ei să il port într-o sticluță. Totuși, eu o doream pe ea și nu doar mireasma ei. Începeam să simt cum inima mi se transformă în preajma ei. Deveneam mai egoist, dar nu îmi păsa. Nu mă preopucupa decât când o să reapară. Când îmi va da din nou sărutarea ei? Am rămas singur, cu amintirea minunată pe care mi-a oferit-o.

Chiar dacă ea a dispărut acum, eu încă o pot simți, încă mă încântă aproape ca și cum ar fi tot lângă mine. Mi-am pomenit în gând numele ei și apoi am adormit. Nu m-am mai gândit la nimic altceva. Nici la faptul că a doua zi gardienii îi vor observa lipsa și o să se facă cercetare în tot castelul. Dar nici asta nu mă neliniștea. Eram încă vrăjit.

Numele ei este Vis de Ciocolată.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

LUNA CADOURILOR

Luna decembrie este una foarte aglomerată din punct de vedere al sărbătorilor. 1 decembrie, Moş Nicolae, Moş Crăciun şi Revelionul dau năvală peste noi şi ne intră în case, dar şi în buzunare.

Cu toate acestea, eforturile merită doar pentru a vedea un zâmbet pe faţa celor dragi, bucuria de a primi un cadou şi surpriza unor gesturi neaşteptate.

La mine Moş Nicolae vine mereu doar cu dulciuri, fructe şi bani, mai mult simbolic. Încă se păstrează tradiţia asta şi atunci când eram mic copil era o bucurie să-mi lustruiesc ghetuţele de cu seară în aşteptarea lui. În schimb, Moş Crăciun e mai încărcat în fiecare an după posibilităţi.

De când am crescut am început şi eu să cumpăr cadouri, nu doar să primesc. An de an mă confrunt însă cu aceeaşi dilemă: ce cadouri cumpăr anul acesta şi de unde? Odată ce treci de variantele deja folosite, precum rame foto, parfumuri, ceasuri, haine, căni şi altele, nu prea par să mai rămână aşa multe opţiuni. Încep să mă gândesc apoi şi la nevoile destinatarilor mei şi uneori nu reuşesc să-mi dau seama de ce ar mai putea avea nevoie. Îmi doresc să pot dărui mai mult decât un obiect de care să uite apoi şi care să fie adăugat la o colecţie strânsă de-a lungul timpului, ceva personalizat, care să fie încărcat cu sentimente şi care să se păstreze în timp.

Am observat un interes din ce în ce mai mare pentru cadourile hand made. Sunt o alternativă originală şi de efect pentru un cadou. Materialele din care sunt fabricate şi designul pot să surprindă şi să bucure. Chiar şi o felicitare realizată „în casă” din carton colorat, vată pentru ninsoare, un om de zăpadă şi un mesaj personalizat pot însemna mai mult decât una cumpărată din librărie, nu credeţi?

Totuşi din lipsă de timp sau organizare, uneori lăsăm totul pe final. Pentru asta ne vin în ajutor multele târguri tradiţionale cu cadouri organizate în perioada asta în Bucureşti, dar şi în restul ţării. Un exemplu este Târgul cadourilor de Crăciun de la Sala Dalles, care poate fi vizitat până pe 24 decembrie. Am fost acolo şi deşi am văzut cam aceleaşi standuri şi produse ca în alţi ani, am fost plăcut surprinşi să vedem un stand unde puteai să-ţi colorezi propriul glob de sticlă. Merită să mergeţi măcar pentru asta.
Un alt târg care se desfăşoară până pe 31 decembrie de data asta, este Târgul Arome de Crăciun din Bucureşti Mall. Suntem aşteptaţi acolo cu luminiţe, colinde, mirosuri îmbietoare, turtă dulce şi Moş Crăciun însuşi.

Şi în ţară târgurile de Crăciun au pornit ca o avalanşă. În Satu Mare la Grand Mall are loc Târg de Crăciun până pe 23 decembrie. Nu găsiţi doar cadouri acolo, ci şi coruri de copii care vor cânta colinde în jurul bradului, precum şi artişti şi trupe locale. Şi la Sibiu Târgul de Crăciun din Piaţa Mare se anunţă a fi unul frumos.

Voi aţi fost pe la târguri? Aţi cumpărat deja cadouri?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

AI TIMP SĂ CITEŞTI ACEST EDITORIAL? PARTEA A II-A

Ce se întâmplă când oamenii se simt copleşiţi de viaţa pe care o duc pentru că regretă faptul că nu au timp să petreacă cu familia, nu au timp să călătorească, nu au timp să se ocupe şi de hobby-uri, nu au timp să se distreze, nu au timp nici să mai gătească?

Ne dorim să facem cât mai multe aplicaţii şi ne urmărim agenda pentru a verifica dacă toate căsuţele din lista cu lucruri de făcut au fost bifate. Cum este posibil să realizăm toate sarcinile profesionale la timp, dar să lăsăm loc şi pentru cele individuale? Cum să îţi planifici timpul astfel încât să nu te mai simţi încordat?

În astfel de momente cei mai mulţi ar dori ca timpul să înţepenească, să le lase loc de cugetare, să oprească pentru un moment semafoarele din mintea lor pentru ca gândurile să înceteze a se mai aglomera. Acesta este momentul oportun unei meditaţii – o ceaţă fină ce se strecoară aproape neobservată printre micile noastre maşinuţe, o umbrire a realităţii, o suspendare a judecăţii, o clipă de relaxare a simţurilor, o plutire deasupra raţiunii, o evadare din cotidian, abstracţie de ambient, concentrare asupra sinelui, a-l conştientiza, a-l recunoaşte, a-l accepta, a-l îmbrăţişa. După ce ai realizat acest lucru poţi începe să te părăseşti uşor, privind ca un nou-născut lumea ce te înconjoară, reluându-ţi treptat amintirile şi gândurile, păşind timid pe scările ce te conduc către pământesc. Ai mare grijă să nu reiei activităţile într-un pas accelerat, altfel rezultatul va veni ca un eşec. Odată ce i-ai dat voie minţii să se relaxeze, multe dintre răspunsurile pe care le căutai cu disperare ţi se vor dezvălui.

Meditaţia este o formă foarte bună pentru a ajunge la armonie, echilibru, pace, însă ea trebuie socotită ca un exerciţiu, iar asta presupune repetiţie şi devotament. Te va ajuta să te eliberezi de stres, să priveşti altfel, să înţelegi altfel, să înfrunţi situaţiile mai neplăcute acţionând într-un mod mai calculat. Pe lângă aceasta, o îmbunătăţire a alimentaţiei, a somnului, a efortului fizic ar trebui luate in considerare pentru a aduce o completare, pentru a-l închega şi a face mai accesibil acest proces de destindere. Mulţi se feresc de aceste momente deoarece le este foarte greu să se debaraseze de griji, de gânduri, de trăiri şi renunţă înainte de a fi început. Puţini se pot lăuda cu sinceritate că au avut răbdarea şi curajul să pătrundă în interiorul lor. Lucru puţin prostesc deoarece pe înfăţişare, pe exterior se dă mare importanţă.

De ce ne temem de ceva atât de minunat? De ce nu ne dorim decât în mod superficial să trecem peste momentele grele din viaţă şi de ce suntem aşa răi cu apropiaţii noştri? De ce nu ne putem controla crizele de nervi ori de ce nu ne putem controla nervii? Am dori ca toate probleme să dispară, fără nici un sens figurativ, peste noapte, în lipsa prezenţei noastre conştiente. Dacă s-ar putea face acest lucru precum o operaţie (să spunem estetică), să ne programăm data, să ne prezentăm la spital, să fim anesteziaţi şi să ne trezim fără enigme, cu siguranţă ar avea parte de un mare succes. Dar să fim serioşi totuşi, cine şi-ar dori într-adevăr să nu se cunoască, să nu se înţeleagă? Câţi dintre voi aţi apelat vreodată la meditaţie înainte de psiholog, cărţi ori conferinţe?

Autor: Octavian Radu

AI TIMP SĂ CITEŞTI ACEST EDITORIAL? PARTEA I

De ce avem impresia că în zilele noastre timpul se scurge mai repede? Este simplu, dar noi facem să pară complicat. Societatea îţi cere promptitudine şi devotament, tehnologia se revoluţionează în timp ce tu dormi, copiii vor să fie în pas cu moda, iar tu nu ai avut timp să îi creşti altfel.

De unde a început această poveste cu secolul vitezei? Din păcate, acesta este încă un răspuns bine-cunoscut, dar preferat a se ţine ascuns, a nu fi luat în seamă ori a fi mascat prin manevre ale mass-mediei. Pentru că multe lucruri au fost ţinute sub covor, pentru că mulţi oameni au fost naivi şi nu au băgat de seamă cocoaşa formată de acestea, pentru că cei care puteau dezvălui secrete au fost ţinuţi în tăcere, cetăţenii au putut fi manipulaţi fără ca ei să îşi dea seama de asta.

Tehnologia a venit în ajutorul acestei şiretenii, putându-se face abuz de ea pentru a uşura mai mult sarcinile oamenilor. Acest fapt iese în avantajul directorilor, în acest fel ei putând cere din partea angajaţilor mai mult timp petrecut la serviciu. Oamenii, deşi vor să se ştie unici, totodată vor să şi fie în pas cu moda. Să presupunem că vă reîntălniţi un fost coleg de liceu şi aveţi timp să schimbaţi câteva propoziţii. Aflaţi despre acesta că are aproape 30 de ani, nu este căsătorit, nu are maşină, locuieşte cu părinţii şi lucrează într-un supermarket. Mulţi dintre voi deja l-aţi catalogat şi probabil nu aţi dori să ieşiţi într-o seară cu om pe care îl consideraţi sub nivelul vostru social. Ne-am setat anumite prejudecăţi despre felul în care să ne trăim viaţa şi timpul de oameni pe care să-i avem în cercul de prieteni în aşa fel încât să ne încadrăm şi să fim acceptaţi de cei care deja se află acolo unde noi ne dorim să ajungem. Iar dacă am ajuns acolo, am face bine să le respectăm regulile.

Nu degeaba se spune că banul te schimbă. Am observat cum oamenii pun mare preţ pe el, devenind noul lor Dumnezeu şi crezând că el este cel care le determină destinul. Lucru în mare parte de la sine înţeles, din moment ce orice alte căi cinstite care ţi-ar permite să supravieţuieşti au fost înlăturate de mult şi altele au fost impuse de societate. Acum au rămas nişte standarde pe care trebuie să le urmăm chiar şi pentru a fi numiţi normali. Asta în opoziţie cu ideile aceloraşi oameni care susţin că trebuie să ai întotdeauna mintea deschisă şi să accepţi diferenţele.

Nu este de mirare că tânjim după adrenalină, după libertate (în adevăratul sens), după recreere, după lucruri interzise şi periculoase, dacă felul în care ne petrecem timpul nu ne lasă loc să ne bucurăm singuri de viaţă. Probabil de aceea simţim nevoia să ne uităm la filme cu oameni care trec prin situaţii la care noi doar visăm. Nu sunt împotriva filmelor ori a viselor, dar este păcat că trăim în paradoxal. Să vă dau un exemplu: Dacă îţi doreşti să călătoreşti, să vizitezi şi alte ţări, nu o poţi face decât cu bani. Pentru a avea bani, trebuie sa munceşti. Iar dacă munceşti nu ai timp să călătoreşti aşa cum ţi-ai fi dorit pentru că timpul tău liber de fapt nu este al tău.

Voi ce faceţi în timpul liber? Vă puteţi bucura de el fără să vă îngrijoraţi de muncă? Vă aştept în partea a doua a acestui editorial cu o continuare privind această problemă.

Autor: Octavian Radu

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (II)

În discursul său de la Stanford, în anul 2005, Steve Jobs aminteşte un citat care l-a pus pe gânduri de când l-a aflat şi care l-a ajutat să acţioneze în viaţă în alt mod decât o făcea: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce urmează să fac ?” Dar dumneavoastră?

În zilele noastre, când pare că şi timpul a acceptat secolul vitezei, tânjim, după ore suplimentare petrecute la servici, la câteva momente de relaxare. Oare am mai simţi arzând această nevoie dacă ne-am relaxa muncind, altfel spus dacă am face ceea ce ne place?! Dar, din păcate, omul modern care munceşte pentru a întări caracterul consumatorului de satisfacţie garantată, este posibil să nu îşi schimbe niciodată faţada acestui gen de viaţă anostă pe care o duce, dacă nu scapă de teama de a o lua de la capăt.

A începe din nou înseamnă a lăsa în urmă datoria de a-i satisface pe alţii pentru a începe să te mulţumeşti pe tine. Câţi dintre noi am avea curajul să lăsăm în urmă această siguranţă, această ancoră care ne ţine într-un loc stabil, foarte aproape de tărâmul făgăduinţei? Către ce ţinuturi se va îndrepta acum corabia noastră dacă am avea curajul să ridicăm ancora şi să cutreierăm lumea? Teama de a fi lăsat pe drumuri, de a fi înfometat, de a nu avea bani, îi determină pe mulţi să pornească în căutarea unui drum fără primejdii, fără obstacole, o sursă sigură de venit bănesc. Apoi, aceştia îşi vor îndruma odraslele fie pe aceeaşi cale pentru a le asigura un statut financiar, fericirea, pentru a le ghida viaţa, fie vor dori ca urmaşii să împlinească visul de mult lăsat in urmă al părintelui. Oricare ar fi varianta, copilul nu-şi va urma propriul destin. În zilele noastre însă, cei care doresc cu fermitate să pună deplină stăpânire pe viaţa lor sunt consideraţi rebeli şi nerecunoscători familiei. În astfel de cazuri unii părinţi acceptă ceea ce pare a fi pentru ei noul lor copil, în timp ce alţii preferă să îi izgonească chiar şi din inima lor. Este păcat ca din această cauză cele două tabere să îşi piardă legăturile. Aţi observat ce distanţi şi ce ipocriţi suntem faţă de părinţii noştri, făcându-i mândri de persoana ce o afişăm numai în prezenţa lor? În schimb ei rămân veşnic stăpânii pe care trebuie să îi încânţi, din al căror cuvânt nu trebuie sa ieşi, a căror cerinţe trebuie să le îndeplineşti. Toate acestea ca ei să nu creadă că nu le eşti recunoscător pentru ce ţi-au oferit. Acesta este principiul? Ofer, ca părinte, ca să cumpăr viaţa fiului meu? Nu suntem oare prea egoişti încercănd să dăm fericire doar pentru a o primi înapoi ca motiv de răsplată?

De ce oare prea mulţi oameni îşi caută propria împlinire în altă parte decât în sufletul lor?
Fiecare are o voce interioară ce-i dictează în mod discret paşii ce-i are de urmat pentru a da naştere unei vieţi împăcate. Înaintea morţii toţi vom cauta acea pace interioară pe care nu am simţit-o pentru că am urmat altă cale în viaţă. Nu vă aşteptaţi ca răspunsurile să vă fie transmise neapărat prin vise. Le veţi simţi dacă sunteţi dispuşi să vă abateţi de la cerinţele si dorinţele celorlalţi, dacă vă lasaţi inima să vă comunice sufletul.

Autor: Octavian Radu

MAI GĂTIM?

Avem parcă din ce în ce în ce mai puţin timp la dispoziţie ca să gătim, să stăm în bucătărie şi să petrecem ore întregi în jurul aragazului sau cuptorului ca să preparăm fel de fel de mâncăruri.

Timpul ni-l împărţim în ore de muncă, timp petrecut în familie, partener/ă şi amici, hobby-uri, care deseori nu implică gătitul, somn ş.a.

Toate acestea adunate nu prea lasă loc şi pentru preparatul mâncării. În plus, avem deja totul gata preparat dacă ne este foame şi s-a avut grijă ca gătitul, obositor şi văzut ca o corvoadă mai mult, să ia sfârşit.

Pe rafturile magazinelor găsim tot felul de preparate congelate, mese întregi, felul unu, doi şi desert, semipreparate, mere deja date pe răzătoare şi presărate cu scorţişoară pentru umplutura de plăcintă, totul ca să nu mai avem atâtea bătăi de cap când vine vorba de mâncare. Pe lângă asta mai există şi fast food-uri, pe care, da, eu nu le agreez deloc şi pe care le-aş desfiinţa ieri.

Ştiu că şi ritmul de viaţă s-a schimbat, muncim mai mult, suntem interesaţi să petrecem mai mult timp afară în weekend şi nu tot în casă, în bucătărie, dar vă întreb: se merită să mâncăm prost de trei ori pe zi? Sunt atâtea târguri de unde se pot cumpăra produse proaspete şi tradiţionale româneşti bune, cărţi cu reţete rapide şi uşor de preparat, adaptate la rimul haotic al vremurilor noastre, emisiuni atractive care ne învaţă să gătim mai mult ca oricând.

Cu toate acestea, mai gătim? Ne mai atrage oare? Cum este considerat gătitul în ziua de azi? Sunt chiar curioasă ce spuneţi, dragi cititori.

Un loc perfect pentru a descoperi reţete, de a vedea live cooking şi de a cunoaşte bucătari foarte buni din ţară şi din străinătate este Campionatul Internaţional de Gătit în Aer Liber, care va avea loc şi în Bucureşti între 21 – 23 octombrie 2011. Campionatul îşi propune să aducă în România conceptul de „bucătărie-cultură”.

Campionatul Internaţional de Gătit în Aer Liber se adresează atât specialiştilor (maeştri ai artei culinare, bucătari), cât şi amatorilor (celor pasionaţi de gătitul în aer liber). Conceptul îşi propune să scoată bucătarul din spaţiul său tradiţional de lucru, transformându-l într-o vedetă, iar celui pasionat de gătit, să-i stimuleze imaginaţia, să-i ofere ocazia să-şi exersezetalentul, altfel decât o face de obicei.

Eu cred că gătitul ar trebui încorporat în activităţile noastre, cel puţin o dată pe săptămână pentru că poate fi foarte relaxant şi frumos. Ne poate ajuta să ne detaşăm puţin de agitaţia de afară şi să ne lăsăm învăluiţi de felurite miresme, gust bun şi sănătos, clipa magică atunci când coca a crescut sau ciorba a terminat de fiert şi este gata pentru servit. Momentul acesta nu trebuie nicidecum petrecut singur şi dacă avem prietenii sau familia aproape cu atât mai bine, petrecem timp împreună şi învăţăm lucruri noi.

Mai mult, mâncatul împreună înlesneşte comunicarea şi reprezintă o componentă socială puternică.

Voi mai gătiţi? Ce mâncare vă place în mod special?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

CONCERTUL ROXETTE VĂZUT DIN MULŢIME

Despre prestaţia celor de la Roxette pe scena românească s-au spus multe şi toate numai de bine. Chiar şi tabloidele care aşteptau să vâneze vreo mondenitate au rămas dezamăgite, evoluţia artiştilor suedezi a fost ireproşabilă.

Punctuali au fost şi au ştiut foarte bine că se află la Bucharest, nu Budapest. Recunosc că mi-au confirmat încă o dată că muzica de calitate rezistă, iar timpul nu le-a ştirbit deloc calităţile interpretative. Şi dacă concertului în sine nu i s-a putut reproşa nimic, organizatorilor aş avea ce.

În primul moment în care am pătruns în spaţiul din Zone Arena, unde aveam bilet, mi-am reamintit că România nu are un stadion unde să se poată ţine un spectacol de un asemenea calibru. Nu ştiu cum s-au simţit cei care aveau bilete VIP sau la tribune, cert e că muritorii de rând din zona A, abia dacă au putut urmări concertul de pe cele două ecrane, mult prea mici pentru întinderea maidanului numit Zone Arena.

Supranumit “Meca Distracţiei” de vreun PR mai inspirat, complexul care a găzduit concertul s-a dovedit a fi o întindere plană, acoperită cu zgură şi plină de bălţi după ploaia ce precedase concertul. Aşa că după ce m-am înghesuit preţ de jumătate de oră în mulţime încercând să văd ceva pe ecrane am renunţat şi m-am retras spre intrare unde era mai mult spaţiu şi puteai să distingi ceva.

Ca şi mine, majoritatea celor din gazonul A, pot zice că au văzut un concert live la TV, diferenţa e că n-au stat într-un apartament confortabil, ci pe un câmp cu prundiş şi multe bălţi. Evident că am plecat ştiind ce a făcut toată ziua doamna din dreapta care se confesa prietenei şi cu mâna arsă de ţigara vecinului din stânga, care în extaz după blonda care doar se auzea, fuma ţigară după ţigară, fără a ţine cont de faptul că folosea adeseori vecinii pe post de scrumieră.

Totuşi, Ciuleandra în interpretarea Roxette nu putea trece fără mirosul de mici şi popcorn, care plana leneş peste mulţimea închisă-n ţarc. Eii, şi dacă românul e plin de talente şi dornic să imortalizeze fiecare moment special, n-am putut să nu remarc miile de mâini înarmate cu un telefon mai deştept sau aparat foto.

În faţa noastră s-a tot învârtit un individ cu un telefon care-l făcea pe cameramanul prins pe câmpul de luptă. Că doar oamenii n-au plătit câteva sute de lei să-i asculte live pe cei de la Roxette, ci pentru a face poze, filmuleţe cu care să se laude după.

Eii şi ca să închei într-o notă pozitivă, ar trebui să mulţumesc organizatorilor pentru că pe lângă dansul în apă de ploaie, aromoterapia cu mici şi popcorn, am învăţat că femeile pot face pipi şi din picioare. Da, toate doamnele au primit la intrare un dispozitiv special ca să nu mai facă coadă la toalete. O fi o nouă practică, nu ştiu, cert e că după această experienţă nu mai calc la nici un concert în Zone Arena, iar dacă mă apucă vreun dor nebun de spectacole de calitate, dau o fugă prin vecini, că avem de unde alege.

Autor: Victoria Donos

„RÂNDUNICI” DE CONFERINŢE

Nu stiu câţi dintre voi au organizat măcar o dată un eveniment sau conferinţă de business, dar sunt sigură că aţi avut ocazia sau vi s-a oferit ocazia de a participa la un eveniment, fie el seminar, congres, conferinţă, târg de business…

Constat cu îngrijorare că odată cu trecerea timpului acest segment de piaţă se confruntă cu o mare problemă şi anume aducerea participanţilor într-o sală. Chiar dacă organizatorul are o listă mare de invitaţi confirmaţi, rata celor care participă efectiv la eveniment este de 50%-60%, din totalul celor care au promis că vor fi prezenţi.

Nu vreau să comentez asupra faptului că la majoritatea evenimentelor vezi aproape aceeaşi oameni, vreau doar să pun în discuţie criza acută de seriozitate la participare. La prima vedere, există mai multe cauze, cel putin după spusele aceloraşi invitaţi-problemă.

Lipsa timpului – dacă discuţi cu cei pe care-i inviţi la un eveniment ai impresia că românul este în permanenţă cu valiza-n mână şi are bătături de la aceasta. E tot timpul plecat, urmează să plece peste hotare exact atunci când îl inviţi, pleacă din localitate, pleacă în expediţie, într-un cuvânt se zbate continuu să-i iasă afaceri cât mai multe şi mai profitabile.

Taxa de participare – cum adică să plătească cineva ca să înveţe ceva!? Păi nu ne-au spus comuniştii că învăţământul e gratuit? Totul trebuie să fie gratuit, că doar nu muncim ca să plătim o taxă, chiar şi modică, pentru a întâlni oameni interesanţi, a învăţa de la aceştia şi a cunoaşte oameni noi. Taxa de participare este fixată pentru a responsabiliza participantul să vină la evenimentul pentru care a confirmat şi să-l facă să se gândească asupra valorii oferite de organizator.

Intrarea liberă – dacă e gratuit nu e nici o problemă dacă nu mai vin la conferinţă. Ăsta e principiul după care se ghidează cei care răspund afirmativ la invitaţii, însă nu depun nici un efort de a semna, cel puţin, condica de prezenţă. Faptul că o conferinţă are intrarea liberă nu spune nimic despre calitatea acesteia, iar acest lucru poate fi dovedit de vorbitorii invitaţi, în ambele sensuri ale calităţii…

Experienţele negative sau pozitive ale publicului vis a vis de un anumit organizator sau tematică – pot fi o cauză demnă de luat în calcul, însă am văzut suficiente cazuri în care un eveniment a avut la o ediţie anterioară o rată de prezenţă mult mai înaltă…

Lista motivelor poate continua, însă aş vrea să mă opresc asupra unui singur lucru – lipsa de cultură a românului în ceea ce priveşte interesul real de a participa la evenimente. Da, românii sunt într-o mare suferinţă la acest capitol. Nu mă refer la moş Gheorghe, ci la tot felul de funcţionari, directori, şefi, sau alte persoane din poziţii de conducere. Noţiunile de promisiune, respectarea acesteia, sinceritate şi responsabilitate au, de cele mai multe ori, prea puţin de-a face cu personajele sus menţionate.

Oare nu este mai simplu să recunoască că nu-i interesează evenimentul sau vorbitorii sau că pur şi simplu sunt mult prea plictisiţi de viaţă? Cât de greu e să dai un e-mail, telefon ca să anunţi că nu mai poţi participa? Sau de ce ai acceptat de la început? Cert e că mai avem multe de învăţat ca să ne cunoaştem şi respectăm interesul.

Autor: Victoria Donos