REGIONALIZAREA, ÎNCOTRO?

Unitățile administrative mai mari polarizează dezvoltarea în centrele lor de reședință, în defavoarea altor orașe mai mici.

Regionalizarea este o temă de care se vorbește din ce în ce mai mult în ultima vreme. Politicienii vor să o facă. Și e normal, pentru că în joc sunt bani și interese (în mare măsură ai/ale lor și ai/ale apropiaților lor). Problema este însă aceea că specialiștii nu se prea aud, părerile acestora în dezbaterea publică fiind ca și inexistente. De fapt este destul de greu să se audă părerile lor, pentru că ele ar trebui să fie unele bine fundamentate prin studii care la ora actuală nu există. Iar aceste studii nu au cum să existe atâta timp cât nu există o strategie de dezvoltare a României pe termen lung.

Pentru că reîmpărțirea administrativă ar fi eficientă dacă s-ar îmbina cu dezvoltarea regională, iar dezvoltarea regională nu poate fi concepută în afara unei strategii de dezvoltare generală a întregii Românii, o strategie concepută nu doar pe câțiva ani, ci pe zeci de ani. Când vrei să faci împărțirea administrativă a unui teritoriu te gândești la competențele pe care le vei da acelei unități administrative și la modul în care aceste competențe afectează viața locuitorilor acelor unități administrative, pentru că, deși pare a nu avea o mare influență asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, realitatea este cu totul alta.

Pentru exemplificare ar fi ușor să ne gândim la rolul pe care în prezent îl joacă într-un județ, capitala acelui județ. Vom vedea astfel că oamenii sunt nevoiți să meargă în acel oraș (de fapt municipiu) pentru tot felul de avize, adeverințe, aprobări etc., necesare activitățiii lor. La sediile județene ale unor instituții trebuie să te prezinți pentru a completa anumite cereri, a obține anumite acte, a susține anumite concursuri, etc. Toate aceste activități desfășurate în capitala de județ nasc locuri de muncă și fluxuri de călători și mărfuri. Acestea la rândul lor conduc la apariția unor piețe pentru produse noi sau la dezvoltarea unor piețe ale unor produse deja existente. Fluxurile de oameni, de mărfuri sunt amplificate către aceste puncte de polarizare, denumite capitale de județ.

Când vorbim de regiuni, polarizarea va fi și mai evidentă, pentru că toți locuitorii județelor ce intră în competența respectivelor regiuni vor deveni potențiali ”clienți” ai instituțiilor ce își vor avea sediul în capitala de regiune. Ce înseamnă acest lucru putem să evaluăm în mare, urmărind rezultatele dezvoltării unor orașe care în timp și-au pierdut calitatea de reședințe de județ sau care din contră, au dobândit o astfel de calitate. Datele necesare unei astfel de analize nu sunt însă ușor de obținut și analizat. Există însă o posibilitate mai facilă de a face o evaluare a impactului pe care îl are asupra unui oraș pierderea sau dobândirea calității de capitală de județ, dacă ținem seama că dezvoltarea economică este strâns legată de evoluția populației din acel oraș și că există o relație cât se poate de simplă între numărul de locuitori și dezvoltarea economică: un număr mai mare de locuitori înseamnă o mai mare putere de cumpărare per total localitate, înseamnă piețe de desfacere mai mari, adică un număr mai mare de firme, adică un număr mai mare de salariați ș.a.m.d.

România interbelică avea 71 de județe. Dacă însă avem în vedere că 13 dintre aceste județe se află acum în teritorii care nu mai aparțin României (Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilater), pe actualul teritoriu al României se află 58 dintre județele României interbelice.

Mai exact cu 17 în plus față de numărul de județe stabilite prin organizarea administrativ-teritorială din 1968, organizare valabilă în mare și în momentul de față. Prin urmare, 16 foste capitale de județ și-au pierdut respectivul statut, pierzându-și totodată și o parte din aplombul cu care acestea evoluau din punctul de vedere al populației și al dezvoltării economice.

Spre exemplu, în Muntenia, au dispărut 3 județe interbelice (Muscel, Râmnicu Sărat și Romanați) și a apărut un nou județ: Călărași. Reședințele de județ – Câmpulung, Caracal și Râmnicu Sărat – au pierdut acest statut în favoarea Piteștiului, Slatinei și Buzăului, iar Slobozia l-a câștigat, alături de capitala județului interbelic Ialomița, Călărași. Influența asupra evoluției populației a fost următoarea: Pitești (19.630 loc. în 1930, 168.458 loc. în 2002), Câmpulung (13.454 loc. în 1930, 38.209 loc. în 2002); Slatina (11.010 loc. în 1930, 78.815 loc. în 2002), Caracal (14.769 loc. în 1930, 34.625 loc. în 2002); Buzău (35.687 loc. în 1930, 134.227 loc. în 2002), Râmnicu Sărat (15.007 loc. în 1930, 38.828 loc. în 2002); Slobozia (7.605 loc. în 1930, 52.710 loc. în 2002), Călărași (17.890 loc. în 1930, 70.039 loc. în 2002). Practic se poate observa că populația orașelor (municipiilor) reședință de județ a crescut de 5-9 ori, în cei 72 de ani în vreme ce orașele (municipiile) care au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de doar 2-3 ori.
Tiparul acesta se observă și în restul teritoriului României.

În Moldova, Bârladul, fosta reședință a vornicului Țării de Jos a Moldovei (26.204 loc. în 1930, 69.183 loc. în 2002), Câmpulungul Moldovenesc, capitala celui mai întins județ ca suprafață din Bucovina, din perioada interbelică (10.071 loc. în 1930, 20.041 loc. în 2002), Fălticenii un puternic centru cultural – după București și Iași – Fălticeniul este al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni -(11.533 loc. în 1930, 29.787 loc. în 2002), Rădăuții (16.788 loc. în 1930, 27.633 loc. în 2002), Romanul (28.948 loc. în 1930, 69.483 loc. în 2002) care și-au pierdut statutul de reședințe de județ au înregistrat creșteri ale populației cuprinse între 1,5 ori și 3 ori. În schimb, orașe precum Suceava (17.028 loc. în 1930, 105.065 loc. în 2002), Vaslui (15.310 loc. în 1930, 70.267 loc. în 2002), Bacău (31.138 loc. în 1930, 175.500 loc. în 2002) sau Botoșani (32.355 loc. în 1930, 115.070 loc. în 2002), care și-au păstrat statutul de reședință de județ au avut creșteri ale numărului de locuitori de 3,5-6 ori.

Iar dacă tot vorbim de orașele Moldovei nu ar trebui să uităm Iașiul, care la 1862 a pierdut calitatea de capitală a unui stat (Moldova) în favoarea Bucureștiului (devenit capitala Principatelor Unite). La 1831 Iașiul avea circa 60.000 locuitori, iar Bucureștiul 61.000 locuitori, fiind practic la egalitate, pentru ca la 171 de ani, Iașiul să aibă o populație de 320.888 locuitori, iar Bucureștiul 1.926.000 locuitori (de 6 ori mai mulți). Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat la acea vreme chiar plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

În Banat, unde a dispărut județul Severin a cărui capitală era la Lugoj (23.595 loc. în 1930, 46.450 loc. în 2002) acesta doar și-a dublat numărul de locuitori între 1930 și 2002, în vreme ce Reșița, fosta capitală a județului Caraș și actuala capitală a județului Caraș-Severin și-a mărit populația de peste 4 ori (19.868 loc. în 1930, 84.026 loc. în 2002).

În cazul unor orașe din Transilvania, deși evoluția generală este aceeași ca cea arătată și în celelalte provincii istorice, există totuși anumite particularități legate în special de faptul că dintre provinciile istorice Transilvania era cea mai urbanizată, cu orașe mari încă dinainte de 1918.

Astfel, Brașovul (59.232 loc. în 1930, 284.596 loc. în 2002), Sibiul (49.345.008 loc. în 1930, 154.892 loc. în 2002), Alba Iulia (12.282 loc. în 1930, 66.406 loc. în 2002) sau Miercurea Ciuc (4.807 loc. în 1930, 42.029 loc. în 2002) care și-au păstrat statutul de reședință de județ au crescut de 3-6 ori, în vreme ce Turda (20.023 loc. în 1930, 55.887 loc. în 2002) sau Dejul (15.110 loc. în 1930, 38.478 loc. în 2002) au crescut de 2-3 ori (la fel ca și în Muntenia și Moldova). Excepțiile, care confirmă regula, am spune noi sunt Făgărașul (7.841 loc. în 1930, 36.121 loc. în 2002) sau Odorheiul Secuiesc (8.518 loc. în 1930, 36.948 loc. în 2002) care deși au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de 4-5 ori, urmare a procesului de industrializare și urbanizare la care au fost supuse.

Concluzionând, se poate constata că există o strânsă legătură între evoluția populației unui oraș și statutul de reședință de județ. Faptul că un oraș constituia reședința unui județ, i-a asigurat acestuia o creștere a populației pe parcursul a 72 de ani de 2-4 ori mai rapidă comparativ cu un oraș care și-a pierdut statutul de reședință de județ. Dar, evoluția populației poate fi privit ca un indicator sintetic al dezvoltării economice pentru că populația are dublul rol de piață și de factor de producție. Un număr mai mare de locuitori înseamnă o piață de desfacere mai dezvoltată, un număr mai mare de firme din domeniul producției, comerțului, serviciilor ș.a.m.d., o piață imobiliară mai dezvoltată (și deci un spor de valoare pentru activele imobiliare) etc.

Se poate astfel trage concluzia că, prin desfințarea a 17 județe, comparativ cu perioada interbelică au dispărut 17 poli de dezvoltare economică, creându-se astfel o mai mare disparitate din punctul de vedere al dezvoltării economice, pentru anumite zone ale țării.

Ca urmare, o regionalizare prost făcută nu va conduce, pe termen mediu și lung decât la o polarizare a dezvoltării economice în favoarea a 8 localități și în defavoarea a 36 de localități, fapt ce nu va duce decât la mărirea inegalităților și la adâncirea sărăciei. Iar ideea avansată de Liviu Dragnea, care spune că ”va fi o capitală administrativă într-o regiune, dar celelalte capitale ale celorlalte judeţe vor avea nişte structuri regionale” va trebui de asemenea privită cu spirit critic, pentru că o ”spargere a competențelor” ar putea fi mai costisitoare atât pentru cetățeni (care vor face mai multe drumuri atunci când au nevoie de anumite avize, aprobări etc.), cât și pentru stat (costuri de coordonare, de corespondență între instituții etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

Anunțuri

DE CE TRE SĂ FAC EU ŞCOALĂ, TATI?

Am încercat un exercițiu de imaginație în rândurile de mai jos. Sunt fragmente de scrisori din viitor, din partea fiicei mele de patru ani jumătate care, ajunsă la vârsta întrebărilor dificile, mă chestionează de ce ar trebui să meargă la școală. În România. La ce bun?

”Tati, te pupăcesc! Azi s-a încheiat prima săptămână la grădi. Grupa mică e haioasă, am colegi drăguți și jucăuși. Mi-am făcut deja o prietenă: Daria. Dar am și niște nelămuriri. Fiind la grupa mică eu nu le înțeleg pe toate. Așa că te rog să-mi povestești și mie să pricep. La deschidere doamna Directoare ne-a spus că până terminăm grădinița (grupa mare sau clasa 0 pregătitoare, că nici ea nu știa exact) o să știm computere, vreo 2 limbi străine, să scriem și să citim, să socotim, să ne jucăm pe telefonul mobil, o să avem email, cont de Facebook și o să ținem ședințele cu doamna educatoare de pe ”tablete”. Vezi tu, eu sunt puțin descumpănită: tu ne spui acasă să învățăm să vorbim corect, să ne jucăm, să ne purtăm frumos, să ne plimbăm în natură, să fim curioși și să fim prietenoși. Aici la grădi ăștia vor să ne computerizeze… E o anume discrepanță între faptul că tu ne spui că vaca nu ne dă nimic de bună voie și că toate trebuie să le (s)mulgem noi de la ea (lapte, carne, piele), în timp ce doamna Directoare spune că vaca mov de la firma aia ne poate da o sponsorizare frumoasă, dacă unul dintre părinții noștri lucrează în respectiva companie … așa, pentru fondul grădiniței. Ce e aia o sponsorizare? Toate vacile dau sponsorizări, tati? Apoi, au zis să știm 2 limbi străine la perfecție, dar eu încă nu știu bine româna. Cică dacă nu ”lay your stomachs on the books” imediat, în viitorul nostru ”rien ne va plus!”. Mă depășesc expresiile astea, tati… Eu am întrebat care e diferența dintre gâscă și rață și Directoarea mi-a răspuns că găsca e mai scumpă la Carrefour, iar educatoarea că ar trebui să caut pe Google. Tu ne spui să ne plimbăm, să ne jucăm cu Buni … cadrele didactice ne spun să ne ”salvăm desenele în Photoshop și să le arhivăm cu WINRARul”. Ce?…”

”…Dragul meu tătic, vorba cântecului am ghiozdan, abecedar, eu de astăzi sunt școlar. Am așteptat cu drag să intru la școală, chiar dacă portarul ne-a spus clasele 0A, 0B – 0Z sunt la parter, iar clasa pregătitoare e în curte, între grădi și școală, că încă n-au știut unde s-o pună. Se anunță foarte promițătoare programa de învățământ, tati: 3 limbi străine, deci un progres față de grădi, 6 ore de pe săptămână (adică laboratorul IT), Educație Civică (sunt curioasă cum ne va pune în bănci aici, că ne-au spus că au prioritate cei care au absolvit cei 7 ani de acasă pe repede înainte în 3 luni, că ar fi îndeajuns…), Cursul de Empatie cu Roboții, cel de Modele Financiare Comparate și Identificarea Patternurilor de Criză și multe altele, de nu am mai auzit de așa ceva, crede-mă! Cât despre chestia aia cu ce ne dă nouă vaca, știi tu, nici ăștia nu sunt de aceeași părere cu tine! Toți spun că trebuie să ne pregătim de pe acum pentru Masterat și Doctorat și că provocarea e uriașă, mai ales pentru că prin lege sau tăiat comenzile de COPY/PASTE din Windows 10. Avem 7 culegeri pentru fiecare materie și trebuie să mergem la minim 5 olimpiade pe an. Profa de engleză zice că școala e ”more challenging and richfull than the kindergarden, lads!”. Noroc cu doamna învățătoare, care e mai umană și ne duce în excursii, tabere, la ZOO, la muzee și să vizităm tot felul de locuri interesante. Și ne mai provoacă și pe noi la joacă… ”

”…Dragă Tată, am terminat 12 clase. Vine BAC-ul. Ce mă fac? Cu matricile mă descurc, dar la japoneza veche am note slabe. Am colegi olimpici la IT, dar care nu știu să completeze un formular pentru Primărie nici măcar online. O colegă zice că lubenițele se coc în ianuarie în Cora, alta că al ei Dog German hologramat a fost virusat ieri și acum mușcă din cărțile bibliotecii bunicului. Prietenul meu a la o bursă în China spunându-mi că acolo e viitorul. De treaba aia cu ce ne dă nouă vaca mi-a zis profa de Genetică doar atât – . Te rog răspunde-mi la mms-ul ăsta criptat. Te pup, Rebeca.”

Voi ce i-ați răspunde la toate astea, în afară de ”Iartă-ne, că v-am nenorocit!”…?

Autor: Mihai Mătieş

O LUME FANTASTICĂ

Ce minutată este lumea fanteziei! Ce păcat că farmecul natural al realității este distrus de viziunile noastre. Cândva, natura era singura noastră muză, noi îi rămâneam fideli, iar ea ne oferea inspirație pentru a crea ceva ce avea să se afle în armonie cu ea.

Astăzi, chiar de am mai fi inspirați de natură, nu îi dăm meritul înapoi, ci o îngropăm, ca și cum nu datorită ei ne aflăm noi aici, ca și cum nu datorită ei trăim și suntem sănătoși, ca și cum totul s-ar fi întâmplat viceversa, iar noi am fi stăpânii acestei lumi.

Astăzi căutăm fericirea dincolo de granițele ei. Suntem totuși atât conștienți, cât și recunoscători că aceste lumi pot fi prezente în imaginația noastră tot datorită ei, a naturii, a mamei noastre. Astfel ne putem simți în siguranță în propria noastră lume imaginară, o lume în care natura este prezentă și în care ea face ceea ce noi nu am lăsat-o aici, să ne ocrotească.

Iată o întrebare frecvent folosită: De câte ori nu v-ați fi dorit ca atunci când vă treziți să vă continuați viața tot în vis? Dar vin cu o contra-întrebare: De câte ori ați avut această experiență în preajma naturii? Astfel s-ar explica de ce avem nevoie de vis și, prin urmare, de natură.

Și apropo de acest lucru, cum ar fi dacă noi de fapt trăim în vis, iar realitatea adevărată se află la un pas de trezire? Poate vă sună cunoscut din filmul Inception această ipoteză, dar ce-ar fi să speculăm asupra acestei idei fantastice? La urma urmei, nu pare chiar atât de neverosimil. Așa cum am găsit și în filmul The Matrix, o idee diferită, dar bazată pe același fundament: acela că ceea ce noi considerăm a fi real de fapt nu este. Oricât de abstract sună, poate că e mai logic așa. Ar fi o altă modalitate de a explica morțile subite, îmbolnăvirile, revelațiile, deja-vu-urile, și , de ce nu, prezența gândirii, a imaginației, a conștiinței, cât și multe altele. Este, pe de-o parte, hilar să credem că noi de fapt nu existăm și că tot ceea ce se află în jurul nostru sunt doar proiecții.
Putem găsi asta întru totul fantastic?

Evoluția a dus la noi ideologii, noi peisaje, construcții extraterestre și mijloace de transport pentru niște specii care se pot deplasa cu rapiditate. De fapt, ceea ce se află extraterestru aici pare că am fi chiar noi, oamenii.

Dacă noi ne-am afla în ”cădere” (din nou referire la Inception), s-ar explica cel putin speranța. Această senzație a cărei prezență o datorăm divinității, ar putea reprezenta simțirea clipei trezirii din această lume și revenirea la cea adevărată. În fond, nu e puțin cam bizar Universul, ca el să fie real? Este fascinant și fermecător, dar într-un mod bizar. Misterul său a atras încă din Antichitate multe minți curioase. Dar el este atât de mare, atât de infinit, încât este de necucerit.

Noi suntem singura specie care este preocupată în mod conștient de evoluție, care își crează propria realitate și nu dorește să o accepte pe cea a naturii, care vrea să cunoască Universul și rădăcinile vieții. Suntem pretențioși și pretindem că ne putem călăuzi singuri calea, credem constant că trebuie să schimbăm ceva, să aducem ceva nou, nu ne mai mulțumim doar cu darurile naturii. Și deși noi putem simți asta, suntem egoiști. Și continuăm să o facem. Preferăm să trăim într-o lume fantastică, visăm la avuție și la viitoarea casă, împreună cu ceea ce o înfrumusețează, ignorăm ceea ce recunoaștem ca fiind rău și așteptăm să treacă, să nu mai auzim, să nu ni se întâmple nouă, să vină un erou care să fie martirul tuturor. S-a întâmplat o dată. Și oamenii așteaptă din nou iertarea păcatelor printr-un gest de sacrificare.

Dar pare-se că însăși această speranță, acest vis care ne aruncă în brațele unei lumi aparent perfecte, a dat putere multor suflete pierdute ce s-au putut reface după prăpăd, tocmai pentru că au crezut în salvare. Din păcate însă, prea mulți s-au îndreptat către lumi ce nu aveau să se armonizeze cu natura înconjurătoare, nici cu natura spiritului, iar asta a dus și încă duce la multe dezastre. Asta face ca viața să ni se pară tristă și nedreaptă, iar visul fermecător și eliberator. Puțini vor fi cei care vor căuta mântuirea acolo unde trebuie și puțini vor fi aceia care o vor găsi, aici, în această lume imperfectă care ne-a fost dăruită.

Autor: Octavian Radu

FAŢA ÎNTUNECATĂ A PERFORMANŢEI

Una dintre cele mai importante figuri ale sportului din ultimele decenii tocmai ce a fost aruncată la groapa de gunoi a istoriei în ultimele săptămâni.

Lance Armstrong, o figură eroică şi văzut de mulţi drept cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor, a recunoscut că toată cariera lui a fost o minciună. Toate performanţele pe care le-a obţinut au implicat dopajul, ceea ce, în sport, se cheamă a trişa.

Lance Armstrong, texanul de 41 de ani acum, a câştigat cea mai importantă competiţie de ciclism a lumii, Turul Franţei, de şapte ori consecutiv, între 1999 şi 2005. Un record de neimaginat, în condiţiile în care în toată istoria de până atunci toţi marii campioni ai ciclismului nu reuşiseră mai mult de 5 victorii în Turul Franţei în decursul carierei. Plus că texanul le-a obţinut consecutiv. Imaginea de erou de care se bucura se datora însă faptului că a reuşit aceste performanţe după ce s-a luptat cu cancerul şi a învins. A trecut aproape de moarte şi a revenit mai puternic, reuşind să obţină ceea ce nu reuşise nimeni până atunci. O poveste pe care nici Hollywood-ul nu ar fi scris-o aşa de bine!

De-a lungul carierei lui, acuzaţiile de dopaj nu au lipsit, însă Armstrong le-a negat vehement, acţionându-i în instanţă pe cei care făceau astfel de declaraţii la adresa lui. Până anul trecut, când o anchetă complexă a Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite a reuşit să demonstreze că ciclistul american se dopa pentru a obţine performanţe, folosindu-se de dezvăluirile obţinute de la foşti coechipieri, angajaţi, parteneri sau cunoscuţi ai lui Armstrong. Concluziile anchetei au fost recunoscute de marea lume a sportului şi de opinia publică, iar anul trecut forurile ciclismului i-au retras cele şapte titluri câştigate. Chiar şi aşa, Armstrong a refuzat să-şi recunoască faptele.

Asta până la începutul acestui an, când s-a destăinuit într-un interviu acordat lui Oprah Winfrey, probabil cea mai cunoscută prezentatoare TV din întreaga lumea. Pe lângă faptul că a recunoscut că a folosit substanţe interzise pentru a obţine toate cele şapte victorii, a spus că nimeni n-ar fi putut obţine astfel de performanţe fără să se dopeze. Mai mult, a subliniat texanul într-un interviu ulterior, niciun mare campion din istoria de peste 100 de ani a ciclismului nu a fost curat şi au folosit „ajutoare” speciale pentru a câştiga o competiţie aşa de dură precum Turul Franţei.

Armstrong a ajuns în prezent răul suprem, „cancerul” sportului (amuzant cum se întoarce roata!), „persona non grata” de care toată lumea – de la liderii de opinie la cei mai importanţi sportivi – s-a dezis şi s-a arătat dezgustată. Privită la rece situaţia, texanul nu a făcut altceva decât ceea ce mulţi top manageri din marile corporaţii fac: iau decizii la limita legii, moralităţii, eticii şi dincolo de ea, pentru a creşte business-ul şi a obţine rezultatele asumate. (Să nu uităm de poate cea mai celebră regulă din lumea afacerilor: Nu întreba un milionar cum a făcut primul milion!). Armstrong s-a folosit de orice mijloace pentru a câştiga. A trişat pentru a obţine faimă, bani şi performanţă. Câţi dintre liderii business-ului mondial ar putea spune că n-au făcut asta?

Autor: Cristina Tivers

MĂSURI VECHI, GUVERN NOU

Rețeta guvernamentală nocivă pentru România, aplicată de guvernul Boc nu a fost abandonată de guvernul Ponta.

Circa 215.000 de bugetari și-au pierdut locurile de muncă sub guvernul Boc, iar alți 200.000 de salariați din sectorul privat au devenit șomeri în aceeași perioadă de timp (unul din zece salariați și-a pierdut locul de muncă). În plus, Guvernul Boc a mai venit cu o ”invenție” nocivă pentru economie: măsura ”o singură angajare la 7 plecări de la stat”. În aceeași perioadă de timp scăderea PIB-ului a fost una abruptă, la început, de circa 8%, revenirea către nivelul anterior, din 2008, fiind aproape imperceptibilă. Altfel spus, având în vedere relația dintre PIB și consum, la prima vedere, la o scădere a numărului de salariați cu 1%, PIB-ul a scăzut cu 0,8%.

Guvernul Ponta nu a renunțat nici el la măsura aberantă introdusă de guvernul Boc de a angaja un singur om la șapte plecări și de curând au fost anunțate concedieri ale bugetarilor. ”Până la sfârşitul lunii martie va fi finalizată strategia de reformă a personalului bugetar. Dacă şi sunt convins că vor avea loc reduceri de personal, acestea nu vor fi de aceeaşi amploare”, arăta ministrul pentru buget Liviu Voinea. Rezultatele concedierilor nu au însă cum să difere prea mult de ”rezultatele” guvernului Boc, mai puțini oameni angajați însemnând mai puține venituri pentru consum și implicit un motiv pentru ca PIB-ul să o ia din nou la vale. De fapt, nu de noi concedieri ar avea nevoie sectorul bugetar sau cel privat, ci de eficientizare și de creare de noi locuri de muncă.
”Va trebui să creăm o altă formă a sectorului public. Nu putem să practicăm decimarea. Fiecare ministru să fie foarte atent cu disponibilizările care se vor face”, arăta recent profesorul Daniel Daianu.

Sunt într-adevăr domenii, mai ales în sectorul bugetar, unde personalul este excedentar și ar trebui ca numărul de salariați să fie redus, dar în același timp există și domenii unde lipsa personalului de specialitate se resimte acut precum în sănătate, învățământ, justiție etc. Și pentru ca delicatul echilibru macroeconomic să fie cât mai puțin sau chiar deloc afectat ar trebui ca anunțatele concedieri să fie însoțite de angajări în sectoarele cu deficit de personal. În acest fel, consumul nu va mai suporta un duș rece, și nici firmele private sau de stat care acopereau acest consum nu vor mai fi nevoite să-și ajusteze oferta de bunuri și servicii. E drept că s-ar găsi unii care să spună că sectoare precum învățământul sau justiția nu ar face decât să consume resurse financiare. Să nu uităm însă a le analiza din punct de vedere economic sub toate implicațiile pe care le produc. Spre exemplu, un învățământ axat pe nevoile economiei ar contribui la accelerarea ritmului de creștere economică. Astfel, cu un an adițional de educație și formare profesională creșterea economică este amplificată cu până la 5% pe termen scurt și cu încă 2,5% pe termen lung.

Măsurile potrivite și chiar resursele financiare sunt la îndemâna guvernanților.
Spre exemplu, recent Asociația IMARA CUL.TUR.ROM, în parteneriat cu Federația Metal ”Henri Coandă” și organizația neguvernamentală cehă Centrum výzkumných Kontraktů – CVK au dus la bun sfârșit un program de 30 de luni de formare profesională continuă (FPC) a 139 de lucrători din cadrul industriei constructoare de mașini, ce au obținut certificate de calificare/recalificare în 6 meserii reprezentative la nivel de sector, program ce a beneficiat de o finanțare europeană de peste 1,14 milioane EUR prin POSDRU 2007-2013.
Din păcate, ar fi nevoie de mai multe astfel de programe, România având doar un număr de 1,3% participanți la programe de FPC din totalul populației adulte, față de 12% media europeană sau 38-40% în țările scandinave. Nu-i de mirare dacă avem în vedere ”atingerea” anumitor ținte: numărul participanților la programe de calificare și de recalifificare (DMI 2.3) a fost de 5607 între 2007 și 2010, în condițiile în care ținta era de 156.200.

Autor: Gabriel Niţulescu

CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

VIAŢA CA UN JOC DE ŞAH

Poate că mulți dintre noi ar afirma că fericirea este un sentiment dobândit prin satisfacerea unor dorințe personale. Prin urmare, suntem fericiți numai atunci când factorul declanșator vine din exterior și acesta corespunde nevoilor noastre, fie acestea adevărate necesități ori simple mofturi.

Este ușor să accepți acest lucru atunci când ceea ce stă între tine și îndeplinirea acelor dorințe se află doar o casă de marcat. Din păcate, fericirea ne este prezentată ca un produs ce poate fi cumpărat, restituit, aruncat, neglijat, de dorit. Fericirea se află astăzi și în magazine, fiind ingredientul de bază al multor achiziții. De câte ori nu v-ați întrebat de ce ați cumpărat un anumit produs, odată ce ați realizat că nu v-a fost de prea mare folos? Dar ne dăm seama ce înseamnă să fii cu adevărat fericit atunci când ne dăm seama că ea nu poate fi cumpărată, ci doar trăită. Oare cum vine asta?

Cel mai trist mi se pare faptul că și copiii sunt învățați de mici că echivalentul fericirii este banul. Învățăm asta copii fiind, atunci când ne dorim o jucărie, iar părintele ne spune că nu are bani. El nu îl învață pe copil să caute fericirea dincolo de acele jucării. În fond, să nu uităm, copiii sunt cei mai creativi și au parte de o imaginație bogată, numai regulile noastre îi fac pe ei să își piardă acea conexiunea cu jovialitatea și cu puritatea. Ei găsesc joaca în orice, iar dacă un anumit copil nu se satură din a dobândi cât mai multe jucării înseamnă că părintele nu îl învață ce este fericirea. El doar i-o cumpără, astfel prezentându-i de mic importanța banilor în viața unui om. În acest fel el începe să înțeleagă că, pentru a se simți împlinit, tot ce are nevoie este un cont gras în bancă.

Este un adevăr unanim, pentru că am ajuns să nu putem trăi liniștit fără un salariu mediu și constant. Puțini sunt aceia care reușesc, și nu doar recunosc, să simtă fericirea dincolo de statutul financiar. Astăzi este un pas greu, în special odată ce ai fost introdus în lumea modernă a societății. Nu este teribil să îți dai seama cât de gol te simți cu hainele pe tine încă, dar fără toate acele lucruri pe care le puneai pe listă la un joc de genul: Ce ai lua cu tine dacă te-ai duce pe o insulă pustie?

Din păcate, chiar dacă nu suntem de acord cu asta, toți facem la fel și toți acționăm întocmai. Realizăm care este importanța banilor în această lume și recunoaștem că nu putem trăi mai bine fără ei. Cei mai puternici își vor lua numai cele necesare, în timp ce vanitoșii își vor umple casa cu tot ceea ce pretind ei că le-ar face viața mai ușoară ori mai frumoasă. Fericirea a devenit un sentiment complex, greu de dobândit, dar mai ales, uneori imposibil.

Iar cei care nu au, observă că cei care au sunt mai bine. Banul a devenit pionul vieții noastre, iar fericirea este regina ce speră să fie recuperată. Când vom învăța oare să fim cu adevărat fericiți? Când vom fi capabili să renunțăm la vicii inutile, la lucruri de prisos, la vanitate? Nu mai putem simți fericirea cu suflet de copil, dar tânjim după ea, căutând-o acolo unde ea nu este infinită și pură. Ne reumplem golurile odată ce plăcerea a fost consumată. Fericirea nu se poate consuma, ea se poate părăsi. Ea poate fi infinită, dar noi nu știm cum să o simțim la infinit. Ea poate fi pură, dar noi nu mai știm ce înseamnă asta, nu o recunoaștem, chiar dacă ea ni s-ar zări. Nu mai credem că și cel mai simplu lucru poate să fie încântător. Nu mai știm să ne bucurăm de ceea ce nu este gândit și făcut de om. Adevărul este că nu vrem să recunoaștem cât de fericit se poate simți un om simplu.

Autor: Octavian Radu