MĂCIUCARII LUI BĂSESCU

Credeați că odată cu Revoluția din decembrie 1989, am câștigat dreptul de a protesta? Vă înșelați, pentru că Jandarmeria Română a hotărât că protestul spontan al unui om nemulțumit de ”buna administrare” a acestui Guvern trebuie încadrat la ”tulburarea liniștii publice”.

În conformitate cu legea, respectivul protest ar trebui sancționat cu amendă și în plus, chiar cu câteva lovituri de pumn și picior. Practic, Ion Olteanu a fost pedepsit de reprezentanții Jandarmeriei pentru că a strigat ”Jos regimul Băsescu-Boc”, ”Jefuiți”, ”Mințiți” și ”Nu meritați să existați”. In plus față de ”aplicarea legii”, domnul Olteanu a mai primit și niște lovituri de pumn și picior, bonus de la Jandarmerie.

Orice asemănare cu practicile vechii Securități este întâmplătoare? Probabil că nu, deoarece când trupele de securitate au fost desființate după decembrie 1989, ele nu au dispărut, ci au fost înlocuite de o nouă structură numită Jandarmerie, care a preluat inclusiv vechiile unități militare în care se desfășura antrenamentul acestor trupe. Au schimbat, e drept uniformele și denumirea.
Culmea, referitor la agresarea protestatarului respectiv, e că, ulterior, un reprezentant al Jandarmeriei declarat televiziunilor că el nu crede că s-ar fi putut ca Ion Olteanu să fi fost lovit de colegii săi, în ciuda faptului că, după ”vizita” la sediul Jandarmeriei din Drobeta Turnu Severin, bărbatul șchiopăta vizibil. Eu însă îi cred pe colegii dânsului în stare de astfel de fapte, iar incidentul nu face decât să îmi confirme faptul că Jandarmeria are în fiecare colț al țării astfel de ”măciucari” pentru care legea pumnului și picioarelor este singura pe care o cunosc. E drept că există și jandarmi care au un comportament corect, dar în cazul acestei instituții, dacă ar trebui să vorbim de uscăturile din propria curte, cred că acestea depășesc ca număr pe cel al jandarmilor care au un comportament civilizat (cel puțin în cazul acelor unități care ar trebui să asigure ordinea la evenimente sportive și culturale).
Și această afirmație o voi susține cu exemple personale. Cu 3 ani în urmă am mers cu soția și alți doi prieteni, soț-soție și ei, la stadionul Cotroceni din București, pentru un concert. Loc de parcare ioc, așa că soția (care avea cele patru bilete) împreună cu prietenii mei au coborât pentru a se așeza la coadă. După ce am parcat cu greu mașina m-am dus la ei și în nici 10 secunde m-am trezit cu un jandarm care îmi spune că trebuie să ies din coadă și să mă așez la rând. I-am explicat că m-am așezat lângă soție și cei doi prieteni, că am fost să parchez mașina, dar se pare că era prea mult pentru el primirea unei explicații normale. Când mă pregăteam să scot buletinul pentru a-i dovedi că întradevăr suntem soț și soție mă trezesc tras de mână de un individ mătăhălos îmbrăcat în uniforma Jandarmeriei, care îi spune altuia să mă apuce de mâna rămasă liberă și să mă ducă la dubă. M-au târât spre dubă, m-au bruscat, m-au lovit chiar cu piciorul… ca până la urmă să se convingă că aveam dreptate și .. să mă ”elibereze”. Și asta era în anul de grație 2008…

Unul dintre ei mi-a spus că ”Dacă n-ar fi în uniformă mi-ar rupe capul”. Din fericire situația nu a mai excaladat pentru că a apărut un superior al matahalei care mi-a cerut și apoi mi-a verificat actele. Apoi când au văzut că sunt ziarist și nu am niciun fel de antecedente mi-au dat drumul cu scuze, spunându-mi însă că nu ar fi trebuit să îi înjur, iar eu le-am spus că o voi face de fiecare dată când vor da în mine fără niciun motiv și că nu ar fi fost înjurați dacă nu s-ar fi purtat așa. Mi-a luat apoi jumătate de oră să-mi regăsesc soția (care după cele întâmplate plecase spre casă, văzând că fusesem reținut de Jandarmerie). Noroc cu telefoanele mobile.

Prin comparație aș vrea să vă povestesc și o situație pe care am trăit-o în 1988, ca elev de liceu, ”actorii” fiind de data aceasta, spectatori ai unui meci de fotbal, eu și trupele de miliție și securitate. Am mers la un meci Dinamo-Steaua, iar la finalul partidei, în drum spre ieșire eu, împreună cu alți spectatori am mai zăbovit în dreptul vestiarelor celor de la Steaua, pentru a privi mașinile străine pe care le aveau jucătorii steliști. Nimeni, nu se manifesta violent, nici verbal, nici fizic, ci doar priveam mașinile de după un gard de sârmă. Pentru a grăbi însă evacuarea stadionului, probabil aceeași oameni cu la fel de mulți neuroni, ca cel de care povesteam mai devreme, au început să ne alerge cu câinii lupi. Am fugit fiecare pe unde am nimerit și după ce ne-am îndepărtat de milițienii și securiștii cu câini lup în lesă, ne-am oprit și am început să îi huiduim pe ei și instituția. Între timp, de undeva din spatele nostru au apărut mai mulți milițieni care i-au prins pe unii din noi, printre care și pe mine. Am fost luat pe sus, în brațe și dus la o dubă Aro de miliție și în timp ce respectivul încerca să mă împingă în Aro, un tip în civil s-a răstit la el și l-a întrebat ce am făcut. După ce milițianul i-a răspuns că huiduiam miliția, iar eu am ripostat că ei au pus câinii pe noi fără motiv, civilul respectiv (care probabil era superiorul milițianului), i-a spus să mă lase în pace, fapt care a făcut ca în aceea seară să ajung acasă teafăr și nu în beciul Miliției.
Din păcate, similitudinile celor două situații nu pot fi ignorate.
Doar că în prezent, teoretic, nu mai trăim într-o dictatură, iar o instituție precum Jandarmeria, tot teoretic, nu mai face abuzuri contra cetățenilor, precum Miliția sau Securitatea. Iar dacă totuși le face, plătește (prin demisia sau concedierea celor vinovați precum și prin adresarea de scuze față de cei abuzați și sau plata unor daune morale).
Dar, precum se vede măciucarii de ieri, au fost reciclați în măciucarii de azi, tocmai buni pentru a încerca timorarea protestelor contra conducătorilor.
Trăiască democrația. Bine-nțeles DEMOCRAȚIA POPULARĂ. Pentru că și Băsescu, dar și Boc încă sunt comuniști. Cel puțin președintele a recunoscut-o singur.

Autor: Gabriel Niţulescu

Anunțuri

ALTAR – ROCK CU ATITUDINE

Vă invităm în acest editorial să conştientizăm valorile artistice importante în muzica rock şi să-i descoperim împreună pe băieţii de la ALTAR, trupă formată la Cluj-Napoca în 1991.

După câteva concerte susţinute pe plan local, formaţia are primul concert naţional la Festivalul Samrock ’91, unde obţine premiul de popularitate. Consacrarea pe plan naţional are loc la STUDFEST Timişoara ’92, Altar fiind considerată revelaţia acestui festival.

În scurt timp, în urma unei activităţi ascensionale, prin participarea la cele mai importante manifestări de gen, alături de nume sonore ale rock-ului internaţional precum Ian Gillan, Uriah Heep, Anathema, apariţii TV şi susţinerea de concerte în oraşe mari ale ţării, grupul Altar se impune printre cele mai vehiculate nume ale rock-ului din România.

Concepţia muzicală deosebită şi apariţia scenică efervescentă fac ca grupul să se bucure de o mare popularitate în rândul publicului şi de aprecierea criticilor de gen. Astfel, grupul Altar este desemnat de presa de specialitate drept cel mai bun new-comer al anului 1992.

În 1993, Altar lansează primul album, „The last warning”. Acesta este cel mai bine vândut album de rock de dupa 1989, iar trupa primeşte premiul Pop Rock & Show pentru cel mai bun grup de muzică rock în 1993. În 1994, Altar participă la „Manic Depression Tour”, turneu internaţional, alături de Era, Anathema şi Schnit Acht.

Altar înregistrează şi lansează al doilea album în 1995. Noul produs, „Respect”, este susţinut de o apariţie live în cadrul celui mai important eveniment rock al anului, Skip Rock, alături de Kreator şi Iron Maiden. La 5 ani de la înfiinţare, Altar obtine o dublă reuşită: desemnarea drept cel mai bun grup rock din România în 1995, iar albumul „Respect” primeşte calificativul de cel mai bun album al anului.

Succesul trupei continuă în 1996 când, în urma unui CD „Respect” trimis organizatorilor festivalului Sziget, aceştia invită formaţia Altar să susţină un recital pe scena mare a festivalului, alături de Iggy Pop şi Prodigy.

În 1998, la împlinirea a 7 ani de existenţă, grupul Altar scoate pe piaţă al treilea album, cu o muzică actuală care îmbina stilul inconfundabil al trupei cu o orchestraţie inspirată. Noul album, „Born again”, se bucură de mare succes şi pozitionează din nou formaţia în postura de leader al genului rock în România.

În 2003, după o pauză de patru ani, Altar revine în forţă şi deschide concertul Sepultura de la Bucureşti cu un recital „best of”, care instalează delirul în rândul publicului prezent la Arenele Romane.

La împlinirea a 15 ani de la înfiinţare, Altar este nominalizată pentru „cel mai bun rock” la Premiile MTV 2006 şi este invitată să susţină un „stage act” în cadrul galei de premiere. În vara acestui an, Altar va fi prezentă pe scena celor mai importante evenimente naţionale: Artmania Fest, Peninsula, Rock la Mureş, Fânfest, Stufstock unde va cânta alături de trupe legendare din întreaga arie a rock-ului: The Exploited, Moby Dick, Him, Amorphis, Tankcsapda.

Vă invităm să vă dezlănţuiţi pe ritmurile unui rock cu atitudine – ALTAR – pe 21 mai, de la ora 22:00, la Music Hall (Şos. Nicolae Titulescu nr. 171)!

Autor: Octavian Radu

HAI LA COADĂ, CĂ E DEGEABA!

Uite că trecurăm cu bine de o nouă ediţie a Nopţii Albe pentru muzee. Cozile groase şi colorate au făcut legea la majoritatea muzeelor din Bucureşti.

Excepţie a fost la cimitirul Bellu care era destul de încăpător ca să primească toţi vii curioşi să vadă cum se odinesc înaintaşii sau la Muzeul Aviaţiei, situat mult prea departe pentru a fi inclus în traseul “devoratorului” de muzee pe gratis.

Aşa se face că în Piaţa Revoluţiei tronau două cozi de toată frumuseţea. Una sub coada calului lui Carol I, formată din cei care voiau să viziteze Biblioteca Centrală Universitară şi în partea opusă, la Muzeul Naţional de Artă. În cele două – trei ore cât aşteptai să ajungi la destinaţie, poporul avea plăcerea să asculte muzica din curtea Muzeului de Artă sau frânturile discuţiilor celor din jur.

Aşa că pe lângă plăcerea de a vedea o expoziţie sau nişte săli splendide, te puneai la curent cu ultimele evenimente politice sau bârfe în materie de “mondenităţuri”.

Experienţa din 14 mai ne-a arătat că nu vocea sindicaliştilor poate să-i determine pe români să iasă în stradă, ci un eveniment de cultivare a minţii şi spiritului estetic, aşa cum e Noaptea Albă a Muzeelor.

Am depăşit şi îmbulzelile, ghionturile şi vorbele de duh demne de astfel de manifestaţii, ori răbdarea şi-a spus cuvântul pentru că nu mai erau în joc necesităţi primare, cum e foamea, că doar nu s-au dat mici, sarmale sau ulei gratuit. Drept că şi publicul era diferit faţă de cel care stă la cozile de la hipermarketuri sau cel care se închină la icoane de anumite sărbători.

Că tot avem exerciţiu, putem foarte bine să formăm o echipă completă care să ne reprezinte ţara la competiţiile de stat la cozi. Dar până se gândesc şi mai marii acestei ţări la cum să ofere un statut demn statului la coadă, cred că n-ar strica ca muzeele şi instituţiile culturale să facă în perioada verii, o dată pe lună, o noapte albă sau cel puţin să ţină porţile deschise până la ora 24.00, în zilele de sâmbătă.

În felul acesta am evita aglomeraţia la evenimentele de tip-ul Noaptea Albă a Muzeelor sau Noaptea Albă a Institutelor Culturale, iar publicul ar putea urmări liniştit spectacolele sau expoziţiile. Noaptea oferă un farmec deosebit oricărui exponat, iar dacă muzeul ar oferi vizitatorilor şi un ghid, experienţa ar fi de neînlocuit. În acest fel, putem să luăm în calcul şi o taxă de intrare, sunt sigură că publicul nu se va lăsa prea mult aşteptat.

Dat fiind că sub razele toride ale soarelui, vara se evaporă cam toate oazele de cultură din Bucureşti, nopţile albe în grădinile muzeelor ar permite bucureştenilor şi celor aflaţi în trecere, o experienţă culturală de excepţie. În pofida celor spuse mai sus am o presimţire că ne vedem la anul, pe vremea asta, tot la coada formată în faţa vreunui muzeu.

Autor: Victoria Donos

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – PARTEA A II-A

Vă invităm să citiţi în a doua parte a editorialului nostru contextul istoric în care a avut loc aderarea României la Uniunea Europeană, precum şi efectele pe care ţara noastră le poate crea în contextul globalizării.

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – SEMNAREA TRATATULUI DE ADERARE

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, urmând ca ţara noastră să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

Comisia Comunităţilor Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de ţară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru, cât şi criteriul unei economii de piaţă funcţionale.

Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislaţiei interne la legislaţia Uniunii Europene şi va fi capabilă să-şi îndeplinească obligaţiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii şi se va concentra pe consolidarea capacităţii administrative în ansamblul ei.

STATUTUL ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obţinând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituţiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenţei reprezentaţilor români la nivelul instituţiilor europene şi al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ a permis Românei să îşi exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influenţa aceste decizii şi promovându-şi interesele naţionale.

România a participat ca observator activ în următoarele instituţii ale Uniunii Europene:

* Parlamentul European,
* Consiliul European,
* Consiliul Uniunii Europene,
* Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi – COREPER I şi II,
* Grupurile de lucru ale Consiliului,
* Comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene,
* Comitetului Regiunilor şi Consiliului Economic şi Social.

âEFECTELE ADERĂRII ROMÂNIEI ASUPRA VIITORULUI UNIUNII EUROPENE

Amplasarea geopolitică a României va influenţa politica UE cu privire la relaţiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia. Prin Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), România are o oportunitate de a-şi demonstra supremaţia în regiune.

Integrarea în Uniunea Europeană a influenţat şi relaţiile regionale ale României. În consecinţă, România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus şi Turcia.

Autor: Octavian Radu

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – PARTEA I

Vă invităm în această zi comemorativă pentru România – sărbătorim Ziua Independenţei României, sfârşitul celui de-al II-lea război mondial şi Ziua Europei, să privim retrospectiv asupra episodului istoric al integrării României în Uniunea Europeană.

Aderarea României la Uniunea Europeană a avut loc la 1 ianuarie 2007. Această dată a fost propusă la summitul de la Salonic din 2003 şi confirmată la Bruxelles pe 18 iunie 2004. Raportul de ţară privind progresele României din octombrie 2004 a afirmat de asemenea data de 1 ianuarie 2007 ca dată de aderare pentru România şi Bulgaria. Cele două ţări au semnat Tratatul de aderare pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg.

România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – CEE, concomitent, fiind semnat şi Acordul asupra Produselor Industriale.

Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul european a intrat în funcţiune în februarie 1995.

Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un „Acord Interimar”. România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declaraţia de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea îşi exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

În iulie 1997, Comisia şi-a publicat „Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii Europene”. În anul următor, a fost întocmit un „Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.

Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.

În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că „Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei”.

Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.

Autor: Octavian Radu

ZIUA EUROPEI – 9 MAI

Ziua de 9 mai este o dată cu multiple semnificaţii – Ziua Independenţei României, sfârşitul celui de-al II-lea război mondial şi Ziua Europei. În fiecare an, la 9 mai, pe tot cuprinsul continentului se serbează Ziua Europei

… pentru a marca istorica declaraţie din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe, Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state. Decizia serbării Zilei Europei în fiecare an, la 9 mai, a fost luată de Consiliul European de la Milano, din 1985.

Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “primă fundaţie concretă a unei federaţii europene”.

Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune – ca bază a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese.

În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea
Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi
a Europei de Consiliul European de la Milano, din 1985, apreciindu-se că punctul de pornire al construcţiei Europei unite a fost declaraţia prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe al Franţei, a propus Germaniei, vechi inamic al ţării sale, dar şi altor state, să contribuie la realizarea „unei solidarităţi de facto” şi să pună „bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii”.

Lua, astfel, sfârşit o lungă istorie de confruntări sângeroase şi se inaugura o nouă etapă în evoluţia continentului nostru, bazată nu pe forţă şi violenţă, ci pe cooperare economică şi armonizare legislativă.

Dând curs apelului lui Robert Schuman, şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au semnat, la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind prima dintre comunităţile europene, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Ulterior, cele şase state au decis să edifice o comunitate economică, bazată pe libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi, în 1957, prin Tratatul de la Roma, au înfiinţat Comunitatea economică Europeană, precursoare a Uniunii Europene de astăzi.

Sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize politice şi divizată, prin “cortina de fier”, în două mari blocuri: Est şi Vest. Apare, în acest context, un puternic curent înspre o politică internaţională care să fie capabilă să oprească o a treia conflagraţie mondială şi să consolideze Europa din punct de vedere economic.

Autor: Octavian Radu

MICUL, MANEAUA ŞI 1 MAI

De ziua ei, toată suflarea muncitorească din întinsul plai românesc s-a retras să-şi petreacă liniştită ziua.

Cei mai tari de fire şi stomac au ieşit la iarbă verde înarmaţi cu ligheanul de carne, grătarul şi lemnele pentru foc, chiar dacă încă mielul, drobul şi ouăle mâncate de Paşti nu s-au aşezat prea bine.

O altă bună parte a plătitorilor de taxe, care nu şi-au permis să mai intre-n vistieria proprie, a stat acasă, în faţa televizorului, s-a uitat la ştirile despre pălăriile doamnelor de la nunta regală sau au ieşit în parc.

Ultima categorie, care nu ştim cât de muncitoare e, a mers la mare. Aici intră, cu mici excepţii, tinerii care au ales să-şi sărbătorească părinţii care au contribuit financiar pentru ca odraslele să poată avea un 1 mai cât mai frumos.

Spre deosebire de anii precedenţi, parcul Izvor a fost pustiu, nici urmă de mici, muzică sau oameni care să-şi dea coate pentru o pomană politică. Am fost scutiţi chiar şi de tradiţionala defilare cu steguleţe roşii care oferea ştiri televiziunilor.

O zi în care s-a discutat despre beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, unde-şi va petrece cuplul regal luna de miere, fusta lui Kate sau cum s-au distrat tinerii în Vama Veche sau Mamaia.

Paradoxal sau nu, nimeni n-a pomenit nici un cuvânt despre însemnătatea zilei de 1 mai şi de ce am ajuns s-o sărbătorim cu tricoloare la stâlpi şi mijloace de transport în comun. N-ar strica ca în fiecare an, cel puţin în această zi, muncitorilor să li se amintească că au nişte drepturi pentru care a luptat cineva, iar dacă aceste drepturi nu mai sunt respectate e numai pentru că ne place comoditatea şi acceptăm lucrurile aşa cum sunt.

Cu excepţia mitingului de la Vaslui, n-am văzut şi nici auzit vreun român să discute astăzi despre noul cod al muncii, aşa cum n-am văzut pe niciunul scandând împotriva angajatorilor care nu plătesc orele suplimentare.

În aceste condiţii n-avem decât să ne plângem că lucrurile merg prost în ţara asta şi să aşteptăm să-şi revină din criză Italia, Spania, Portugalia pentru a căuta loc de muncă.

Că doar pe muncitorul român îl interesează cât de soare va fi de 1 mai, dacă e caldă apa mării sau dacă prinde vreo promoţie la hipermarket pentru bere şi mici.

Este clar că ne-am detaşat de acele sărbători propagandistice marcate de parade şi defilări, însă n-ar trebui să pierdem ocazia de a ne face auzite problemele şi a ne face vizibili.

Autor: Victoria Donos