CONSIDERAȚII DESPRE ÎNCEPUTURILE ȚĂRII ROMÂNEȘTI

De ziua Armatei Române inaugurăm o serie de editoriale despre începuturile Țării Românești, în viziunea unui iubitor de istorie, jurnalistul Gabriel Nițulescu …

În ciuda faptului că atribuirea numelui de Muntenia, în cursul Evului Mediu, pentru întregul teritoriu al Ţării Româneşti – teritoriu care cuprinde şi zone de deal şi câmpie – reprezintă din punct de vedere logic un aspect cel puţin controversat, totuşi istoriografia românească a încercat prea puţin consider eu, să lămurească acest aspect. De aceea, în rândurile următoare, vom căuta, cu puterile noastre, să încercăm să aducem câteva modeste contribuţii care să explice, măcar în parte acest paradox.

Pentru prima oară denumirea de Muntenia apare în cronicile primilor domnitori moldoveni, iar explicaţia oferită la acest moment de istoriografia românească este aceea că moldovenii utilizau acest toponim pentru faptul că în regiunile învecinate cu Moldova densitatea populaţiei era mult mai mare în zona de deal şi de munte, zonele de câmpie din Muntenia fiind mult mai puţin populate. Şi totuşi, chiar dacă în Bărăgan populaţia nu era atât de numeroasă, nu ar trebui uitat faptul că în cîmpia munteană (în special zona din jurul Bucureştiului) şi în lunca Dunării, urmele de locuire pentru acea perioadă (sec. XIV) sunt numeroase (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pag. 242-245). Ca urmare, explicaţia poate părea cel puţin ciudată sub acest aspect.

De aceea, probabil că altele au fost cauzele pentru care cronicile moldoveneşti au desemnat teritoriul Ţării Româneşti sub acest nume. Iar cea mai la îndemână constatare este aceea că, într-adevăr Muntenia se afla într-o zonă muntoasă, cel puţin la un anumit moment. De fapt, aici noi nu venim cu nimic nou, pentru că la acest moment este deja acceptat faptul că formarea Ţării Româneşti s-a făcut prin unificarea teritoriilor dintre Dunăre şi Carpaţi, de către un conducător (voievod) din stânga Oltului, al cărui centru de putere era în zona Argeşului superior (zonă de munte şi deal), ba chiar de o parte şi de alta a Carpaţilor. Putem însă afirma că această formaţiune politică purta numele de Muntenia (sau ceva similar) şi că acest nume era anterior formării Ţării Româneşti? Noi credem că da.
Uitându-ne pe o hartă Ţării Româneşti la 1352 (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pagina 264-265) remarcăm faptul că din cele nouă judeţe din teritoriul aflat la est de Olt, în Ţara Românească, şapte sunt şi numele unor ape (Argeş, Teleorman, Dâmboviţa, Ilfov, Ialomiţa, Buzău, Râmnic), iar două (Săcuieni şi Vlaşca) trimit cu numele la cel al locuitorilor zonei (Vlaşca – Vlasia – Vlahi, respectiv, Săcuieni-Secui). Alte două judeţe, care deşi nu apar pe respectiva hartă sunt la fel de vechi – Muşcel şi Pădureţ – numele lor oferind indicaţii cu privire la geografia zonei. Cel de-al doilea este atestat documentar în timpul lui Radul cel Mare (la 1498) fiind situat între judeţele Argeş şi Muşcel, a fost alipit la judeţul Muşcel în sec. XVII în timpul domniei lui Radu Mihnea.

În schimb, judeţul Muşcel pare a fi atestat încă din timpul marii invazii tătare de la 1241: „Ordul, trecând prin Ţara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. Şi, în continuare, Budjek trece Munţii Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii şi intră în ţara lui Mislav, unde bate pe duşmanul care-l aştepta.”, se arată în cronica persană a lui Rasid-ed-din. Socotit până în prezent ca fiind numele unui conducător (voievod) din Muntenia, care s-a opus invaziei tătare, Mislav (Mişelav, Micislav), identificat de Neagu Djuvara şi C-tin C. Giurescu cu Seneslav, noi socotim că nu este altceva decât numele regiunii respective: Mislav-Mişelav însemnând de fapt Muşceleanul. Procedeul numirii unui conducător cu numele regiunii pe care o conduce nu este neobişnuit în vechile cronici şi documente, putând fi întâlnit chiar foarte aproape în timp şi spaţiu, pentru o altă formaţiune românească din acea vreme: Litua-Litovoi menţionate la 1247 în diploma cavalerilor ioaniţi.

Pe de altă parte, substantivul „muşcel” indică o culme deluroasă prelungită, puţin înaltă şi cu povârnişuri domoale, care face tranziţia între regiunea de munte şi cea de deal, fiind de obicei acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi cu pomi fructiferi (sursa: DEX ’98) sau o porţiune de teren de la poalele munţilor, acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi, care constituie zona de trecere dintre munţi şi dealuri (sursa: NODEX ) sau un şir de dealuri (sursa: DAR). De asemenea, muncél care reprezintă dubletul lui muşcel (lat. Monticellus) (sursa: DER) indică un munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanţ sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure (sursa: DEX ’98) sau un munte de înălţime mică, care face parte din treapta cea mai de jos a unui lanţ muntos (sursa: NODEX ).
O astfel de descriere este perfectă pentru fostul judeţ Muşcel, mai ales pentru zona sa locuită: “Judeţul Muşcel face parte din judeţele de munte ale Munteniei şi este aşezat în N-V acestei provincii pe vechiul drum care, venind din Ardeal peste pasul Branului, trecea, prin depresiunea Câmpulungului şi ajungea, peste culmi şi curmături, în valea Argeşului, la capitala de pe vremuri, Curtea de Argeş. De aici, strânsele legaturi pe care le-a avut acest judeţ întotdeauna cu Transilvania, mai mult poate decât cu restul ţării… În partea nordică a judeţului se înalţă lanţul dublu al Făgăraşului cu vârful Moldoveanul de peste 2.500 m, şi al Iezerului şi Păpuşei cu vârfuri de peste 2.400 şi 2.300 m. Cele două şiruri se întâlnesc la obârșiile Dâmboviţei. Sub masivul Iezerului, se desfăşoară, mărginită de culmi înalte şi la Sud, depresiunea deluroasă a Câmpulungului, o adevarată “ţară ” de sub munte. Urmează apoi, mai către Miazăzi, culmi fragmentate transversal de ape, o serie de mici depresiuni intracolinare de direcţie V-E şi, în fine, o platformă alcătuită din culmi de dealuri cu spinarea netedă şi îndrumate toate convergent, printre afluenţii Argeşului, către S-V, în direcţia oraşului Piteşti. Prin înalţimea lor care nu scade, pe culmi sub 400 m, dealurile acestui ţinut merită numele de muşcele. Populaţia locală păstrează totuşi acest nume pentru dealurile mai înalte din Nord, de unde a pornit şi vechea aşezare a judeţului.” (sursa: Enciclopedia României, 1938, Bucureşti, vol. II). Ultima frază este deosebit de importantă pentru noi, întărind faptul că tocmai acele dealuri mai înalte sau acei munţi mai mici sunt denumiţi în zonă sub denumirea de muşcele, muşcele care sunt locuite în prezent, dar care au fost locuite şi în trecut, după cum o arată documentele vechi şi dovezile arheologice.

Ţinând cont şi de faptul că în limba română trecerea de la muşcel la munte se face destul de uşor prin muncel şi regionalismul “munce”, putem afirma că numele de Muşcel şi cel de Muntenia sunt echivalente, desemnând în secolul XIII – şi poate chiar mai devreme – o formaţiune statală din zona de est a Carpaţilor Meridionali. Spun din zona de est a Carpaţilor Meridionali pentru că, foarte probabil această formaţiune s-a întins de o parte şi de alta a Carpaţilor Meridionali. Ipoteza aceasta are de altfel, o largă acceptare în rândul istoricilor, considerându-se că într-adevăr formaţiunea de la care a pornit unificarea Ţării Româneşti se întindea atât la sud, cât şi la nord de Carpaţi. Iată şi un alt argument în plus: denumirea de “muşcel” este întâlnită nu numai la sud de Carpaţi, ci şi la nord prin Dealul Muşcelului în apropiere de satul Tohanul Nou, lângă Bran (de remarcat că lângă Dealul Muşcelului se află Dealul Prăvacior, care dacă reprezintă un diminutiv al cuvântului “pravăţ” indică existenţa în apropiere a unui hotar vechi, posibil cel dintre Muşcel-Muntenia şi Ţara Bârsei). Forma “Dealul Muşcelului” indică fie apartenenţa acestui deal la acel teritoriu al Muşcelului, care în vechime ar fi putut să se întindă până aici, fie faptul că respectivul deal se afla pe una din căile care mergea spre ţinutul Muşcelului (cea care vine dinspre Făgăraş prin defileul de la Poina Mărului şi pătrunde în culoarul Bran-Rucăr), lucru care de asemenea confirmă existenţa unui ţinut al Muşcelului în acest areal (culoarul Bran-Rucăr). Etnografia vine şi ea în sprijinul primei ipoteze, sate precum Moieciu, Fundata, Şirnea, Peştera, apropiindu-se foarte mult din punct de vedere arhitectonic şi al organizării de stilul zonei etnografice Muşcel.

Toponimul Muşcel poate fi de asemenea întâlnit şi în judeţele Prahova (în cuprinsul oraşului Câmpina şi al comunei Moroieni) şi Buzău, ceea ce ar putea indica extinderea spre est a acestei formaţiuni statale.
Dar dacă la 1241 exista o formaţiune statală românească de o parte şi de alta a Făgăraşului, aceasta nu poate fi diferită de cea pomenită la 1222 de o diplomă a regelui ungar Andrei al II-lea, localizată în apropierea Ţării Bârsei şi nici de cea care cuprindea pământurile ce au fost cedate mânăstirii cisterciene din Cârţa întemeiată în ultimul deceniu al secolului XII.

Toate acestea fiind spuse am putea încerca schiţarea pe scurt a istoriei acestei formaţiuni pe parcursul a două secole (sf. sec. XII- sec XIV), formaţiune ce a purtat numele de Muşcel/Muntenia, bazându-ne şi pe legendele istorice despre acele vremuri (legate în foarte mare măsură de personalitatea lui Negru Vodă).
Formaţiunea statală de la poalele masivului făgărăşan, al cărui centru de putere se pare că se afla la acel moment pe pantele nordice ale Carpaţilor Meridionali (legendele locale menţionează că Negru Vodă ar fi avut capitala în punctul întărit de la nordul localităţii Breaza din actualul judeţ Braşov – 23 km de Făgăraş, înspre Braşov) s-a confruntat cu expansiunea maghiară, care aici a început să îşi facă prezenţa începând cu a doua jumătate a secolului XII. Spre sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII se pare că presiunile asupra acestei formaţiuni statale să fi atins apogeul: deposedarea de un teren ce a fost cedat mânăstirii de la Cârţa, instalarea în apropiere a Ordinului Teuton la 1211. Soluţia de supravieţuire a respectivei “ţări valahe” a fost probabil acceptarea suzeranităţii regatului maghiar. Expansiunea spre sud a cavalerilor teutoni confirmată de documente, toponimie (Dealul Sasului, cetatea Orăţii ambele aflate pe teritoriul comunei Dâmbovicioara, actualul judeţ Argeş), dar şi de legende (întemeierea oraşului Câmpulung la 1215) şi de dovezi arheologice şi istorice (prezenţa unui cartier al saşilor în Câmpulung, distinct în spaţiu) a afectat probabil şi mai mult formaţiunea statală muşceleană. Ca urmare, una din mişcările ce ar fi putut fi lesne adoptate de respectivii conducători ai acelei formaţiuni ar fi fost mutarea centrului lor de putere la sud de Carpaţi (de unde şi legenda descălecatului). Această mutare ar fi putut avea loc fie în paralel cu expansiunea teutonă spre sud, fie ulterior plecării Cavalerilor Teutoni, ca urmare a încercării de a ieşi de sub suzeranitatea regatului maghiar, încercări încurajate de slăbirea factorului militar de presiune din zonă: plecarea teutonilor şi izbirea regatului maghiar de invazia tătară de la 1241. Această a doua ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că la 1241 românii s-au opus tătarilor, fapt probabil cerut de raportul de suzeranitate faţă de regatul maghiar.
Raportul de suzeranitate este confirmat şi la 1247 de diploma cavalerilor ioaniţi.

Gabriel Nițulescu

Anunțuri

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „GEORGE ENESCU” – UN MOTIV DE MÂNDRIE NAŢIONALĂ

În perioada 1-25 septembrie 2011, are loc cea de-a 20 ediţie a celui mai mediatizat festival românesc peste hotare, „George Enescu”, un prilej de mândrie naţionalã.

Datorită bunei organizări, acest eveniment a dobândit o notorietate deosebitã şi este unul din puţinele prilejuri de turism cultural. Mulţi iubitori ai muzicii clasice viziteazã România şi chiar se întorc cu plãcere o datã la doi ani, tocmai pentru seria de concerte de înaltã clasã.

Pentru ediţia din 2011, portalul nostru http://www.calendarevenimente.ro are deosebita plãcere de a fi partener media. Urmãrind secţiunea dedicatã, puteţi afla mai multe detalii despre desfãşurarea atât a festivalului, cât şi a concursului. Vom face tot posibilul ca susţinând acest festival sã reuşim sã-l aducem în atenţia marelui public. Suntem fericiţi cã organizatorii au înţeles cã doar printr-o planificare serioasã, întãritã de parteneriate strategice, evenimentul se poate bucura de un succes şi mai mare. Este unul din puţinele festivaluri ale cãrui detalii legate de program pot fi accesate cu mai bine de un an înainte, fapt care ne bucurã. Avem certitudinea cã, cu cât mai mulţi dintre noi vom înţelege importanţa organizãrii şi o vom aplica, România va fi un loc mai bun pentru noi toţi.

Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu” a fost înfiinţat în 1958, ca semn al recunoaşterii geniului enescian, pentru a omagia creaţia compozitorului român. Evenimentul este organizat de Ministerul Culturii din România, cu sprijinul Societăţii Române de Radiodifuziune, al Societăţii Române de Televiziune şi al Institutului Cultural Român. Director al festivalului este directorul Operei Naţionale din Viena, Ioan Holender.

Printre artiştii prezenţi la ediţia din 2011, amintim Ansamblul Profil-Sinfonietta, John Axelrod, Florian Boesch, Camerata Regală, Angelika Kirschlager, Orchestra Austriacă Tonkünstler şi multe alte personalitãţi ale muzicii clasice. Programul complet pentru cele 26 de zile îl puteţi accesa din portalul nostru, iar biletele sunt puse deja în vânzare.

Pe lângã festival şi concurs se vor desfãşura o serie de evenimente precum: expoziţii (Viorile lui George Enescu aflate în patrimoniul Muzeului Naţional „George Enescu”, Retrospectivă a Taberelor de pictură de la Tescani, George Enescu şi Bela Bartok – 130 de ani de la naştere, Oedipe 75, George Enescu şi Societatea Compozitorilor Români, lansări de carte: Lucrările Simpozionului Internaţional „George Enescu” – ediţia 2009. îngr. ed. Liliana Bîrnat şi Mariana Petrescu şi 2 mese rotunde: prezentarea manuscriselor enesciene – cu accent pe manuscrisele inedite, întrunirea Societăţilor Enescu (ediţia a 2-a). Masă rotundă cu reprezentanţii societăţilor din Paris, Londra, Berlin, New York.

În speranţa cã sunteţi pasionaţi de muzica clasicã, vã invit sa ne urmãriţi în continuare, pentru cã vã vom oferi ocazia de a câştiga premii legate de festival.

Cu drag,

Andreea Petrişor

BIJUTERII ALE FILMELOR DE ANIMAŢIE CONTEMPORANE

Deşi majoritatea filmelor de animaţie moderne se bazează exclusiv pe tehnica digitală de animaţie pe calculator CGI (computer generated imagery), ele nu sunt cu nimic mai prejos de animaţiile clasice, multe fiind foarte emoţionante, sensibilizând atât copiii, cât şi adulţii în egală măsură.

Am văzut două filme de animaţie recente, care m-au emoţionat profund, calitatea lor deosebită fiind demonstrată de asemenea şi prin numărul mare de spectatori ce au călcat pragul cinematografelor alături de cei mici pentru a le viziona: UP – ”Deasupra tuturor” şi HOW TO TRAIN YOUR DRAGON – ”Cum să-ţi dresezi dragonul”.

În animaţia Pixar „Up”, bătrânelul Carl Fredricksen şi-a petrecut toată viaţa în atingerea visului de a ajunge pe urmele exploratorului lui preferat, Charles Muntz. Păstrând promisiunea făcută soţiei lui trecută din această lume, el îşi ridică propria casă, făcând-o să zboare cu ajutorul baloanelor, hotărât să cutreiere lumea într-un mod neconvenţional. Însă nu ştie că micul puşti de 8 ani, Russell, ce vroia să devină un explorator la rândul lui, se afla pe veranda casei zburătoare în momentul decolării. Cei doi pornesc spre jungla ecuatorială într-o aventură incredibilă, amuzantă şi înduioşătoare. Scopul acestei minunate poveşti, valabile atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, este de a ne învăţa să ne urmăm propriile vise, oricât de „imposibile” ar fi şi indiferent de obstacolele apărute în calea noastră.

Filmul de animaţie „Cum să îţi dresezi dragonul” îl are ca protagonist pe Hiccup Horrendous Haddock III, fiul conducătorului unui trib de vikingi, Stoick cel Mare. De mici, vikingii acelui trib se luptau cu dragonii ce le invadaseră ţinuturile. Hiccup era considerat nepotrivit drept urmaş al tatălui său, întrucât era sensibil, nedispunând de forţă, eroism şi curaj. Într-o zi, el găseşte într-un loc retras un pui de dragon rănit. Cei doi se împrietenesc, învăţând multe lucruri unul de la celălalt, iar dragonul îl face să realizeze că specia lor a fost înţeleasă greşit de către oameni. Această emoţionantă animaţie ne propune mai multe lecţii moralizatoare: 1. Nu trebuie niciodată să subestimăm oamenii de lângă noi, chiar şi aceia dintre noi slabi, ignoraţi sau umiliţi de către ceilalţi au un plan al lor trasat de către divinitate de a fi de folos lumii în care s-au născut; 2. Sunt multe lucruri ce pot fi învăţate de la duşmanii noştri, de aceea trebuie să le acordăm respect şi să le ascultăm opiniile; 3. Trebuie să ne ajutăm aproapele, chiar şi duşmanul nostru, dacă acesta este rănit. Este o adevărată lecţie de onoare şi curaj, aceea de a ne respecta adversarul, ajutându-l la nevoie.

Dacă nu le-aţi văzut, vă invit cu mare căldură să vizionaţi cele 2 filme de animaţie și alte în cadrul Festivalului Internaţional de Film de Animaţie ANIM’EST se va desfăşura în perioada 8 – 17 octombrie, la Bucureşti: 511 filme de lungmetraj din 46 de ţări de pe 5 continente.

Hrăniţi-le sufletul copiilor dumneavoastră cu artă adevărată, de calitate, căci aceştia trebuie modelaţi de mici în spiritul valorilor moral-creştine. Ce altă modalitate de a le capta atenţia există dacă nu un film de animaţie sensibil, ce le va face sufletul să vibreze precum coarda unei viori? Iar voi, adulţii, nu uitaţi că odată aţi fost copii!

Octavian Radu

LIDERII ROMÂNI – GROPARII ENTUZIASMULUI?

De curând colegii de la Finmedia l-au adus în România pe Robin Sharma, unul dintre cei mai buni speakeri motivaționali din lume, care a trezit o sală de manageri români cu tema sa predilectă a ”conducerii fără a avea un titlu”.

În primul rând trebuie remarcată provocarea, căreia Sharma i-a răspuns foarte bine, de a vorbi despre modestia liderului care trebuie să conducă fără un titlu formal, într-o țară în care majoritatea aleargă numai după diplome, după recunoaștere, după titluri formale, dar golite de substanță.
Multe se pot spune despre leadership. Aș vrea să mă refer azi doar la un aspect: a fi lider înseamnă a inspira oamenii, a face pe cineva să te urmeze, să-ți împărtășească visul și obiectivele. Cu alte cuvinte a le insufla entuziasm, a-i însufleți, a-i face să creadă că scopul e posibil și că au și ei ceva de câștigat din acest demers. Pe cale de consecință, cel mai mare păcat al unui lider este să omoare entuziasmul în oameni, să-i descurajeze în mod constant, să le insufle că nimic din ceea ce fac ei nu poate schimba fatalismul situației, să nu facă nimic atunci când se așteaptă de la el să dea tot ce are mai bun, să fie un aspirator de energie, în loc să fie un izvor de energie.
Cred că acesta e marele păcat al României post decembriste. De la cel mai înalt nivel, așa-ziși lideri au demolat sistematic încrederea pe care românii ar trebui s-o aibă în forțele lor și viitorul acestei nații. Practic, politicul a demoralizat societatea atât prin fapte cât și prin neonorarea oricăror promisiuni făcute în ultimii 20 de ani. A condamnat un număr mare de români să plece peste hotare, să se dezică de o țară în care sistemul te condamnă la umilință, de la modul în care se face plata dărilor normale către stat, până la banalitățile zilnice care nivelează orice inițiațivă cu prea-cunoscutele vorbe ”nu se poate la noi”, ”așa ceva nu s-a mai făcut”, ”aici nimeni nu apreciază asta”, etc.
Atitudinea leadershipului politic s-a transmis și în unele sectoare de business. Chiar și la privați. Mulți dintre managerii prezenți la eveniment veniseră acolo pentru ”un aer proaspăt”, ”un sentiment că totuși se poate”, ”din nevoie de energie”, să evadeze din lâncezeala care caracterizează mediul de afaceri din prezent. Așa că sala a fost participativă, cei peste 600 de participanți contribuind la o atmosferă vie, pozitivă și plăcută. Problema e cât va dura starea asta!? Oare pentru majoritatea aceste sentimente au pierit odată cu finalul evenimentului? Mă întreb, având în vedere demoralizarea generală în care ne scăldăm cu plăcere, de câți speakeri motivaționali ar fi nevoie – și cu ce frecvență ar trebui să vorbească, astfel încât în România să se trezească la viață unii lideri ai mediului de afaceri? Măcar acea masă critică ce ar putea pune lucrurile în mișcare….
La finalul conferinței unii manageri proaspăt energizați spuneau: ”am mai auzit lucrurile astea … nimic nou … chestii simple …”. Într-adevăr, dar câți dintre noi aplicăm cu consecvență ideile exprimate acolo? Câți dintre noi credem în ele și le practicăm zi de zi? Un lider este acea persoană care își urmărește cu obstinație obiectivele mânat de o forță pe care alții nu o au, energie care face diferența …

Mihai Mătieș