SUB BĂSESCU SAU SUB CAROL AL II-LEA – CÂND ERA OARE MAI BINE?

Dacă vom dori să vedem care era preţuirea de care se bucura un cadru didatic, un medic sau un ofiţer de exemplu, în perioada interbelică şi în prezent nu avem decât să facem câteva calcule simple, folosindu-ne de datele din tabelul de mai jos. Astfel, dacă ne vom raporta la salariul unui ministru (30.400 lei în perioada interbelică) vedem că un profesor universitar putea să ajungă, în 1934, la aproximativ acelaşi venit (29550 lei). În prezent, salariul celui mai bine plătit profesor universitar (conform grilei de salarizare care se va aplica din 2011) este de 1,7 ori mai mic decât cel al unui ministru.
În cazul unui medic diferenţa este şi mai mare. Astfel, dacă în perioada interbelică acesta câştiga de aproximativ 3 ori mai puţin decât un ministru, acum un medic câştigă cu până la de 7 ori mai puţin decât un ministru, adică de două ori mai prost decât atunci.
În ceea ce priveşte câştigul unui ofiţer, raportul s-a păstrat aproximativ la acelaşi nivel.

Există însă şi o altă diferenţă şi anume puterea de cumpărare.
Dacă vom calcula salariul unui ministru conform noii grile de salarizare valabile din 2011, vom vedea că salariul său lunar ajunge la circa 9011 lei, adică de aproape trei ori mai puţin în valoare nominală decât câştiga un ministru în perioada interbelică.
O friptură la un restaurant costa atunci circa 32-35 lei, adică aproximativ la fel ca şi acum. Un litru de lapte costa în 1934 8,25 lei la Bucureşti şi 5 lei la Iaşi sau Cluj; 1 kg de vacă, cal I între 15 şi 17,6 lei; o pâine de 1 kg între 5,5 lei şi 6,4 lei.
Ca urmare, vedem că puterea de cumpărare s-a redus în prezent, comparativ cu anul 1934 de 2-3 ori. În concluzie, şi un ofiţer trăieşte de 2-3 ori mai prost decât trăia în perioada interbelică. Ca să nu mai aducem, în discuţie că un profesor sau un medic, prin însumarea scăderii puterii de cumpărare cu scăderea salariului, conform grilei ajunge să trăiască mult mai prost decât trăia ocupantul aceluiaşi trepte sociale în urmă cu aproape 80 de ani.

Să fie oare de vină „buna administrare” a statului de care tot încearcă să ne convingă, dar doar prin vorbe, guvernanţii? Oare reforma statului nu ar trebui să încerce să ne ofere măcar aceleaşi avantaje pe care oameni cu acelaşi nivel de pregătire le aveau în trecut?

Denumirea funcţiei Limite de salarizare
1934 (lei) 2010*
Preşedinte – 15
Senatori, Deputaţi 15.000-17.000 12,41
Ministru 30400 13,45
Ministru plenipotenţiar cl. I / Secretar de stat 19950-24250 12,41-13,45
Prefect 16750-17250 9,94
General de divizie 25400 9 -9,7
Colonel 16700-18050 5,63-7,58
Locotenet 7200-7800 3,04-3,27
Mitropolit 23500-28350 13,90
Preot 2250-2600 2,26
Profesor universitar 25350-29550 5,23-7,96
Conferenţiar universitar 17750-19150 3,52-5,23
Lector 10000-13450 2,49-4,19
Inginer 3300-19500 1,77-3,19
Institutor cu 3 gradaţii 5050 1,86-3,19
Învăţător cu 3 gradaţii 3700-4700 1,68-2,96
Laborant 1000-3150 1,77-2,75
Pedagog 850-3600 1,19-2,75
Medic 8250-11900 1,90-6,07
Farmacist 3500-7500 1,81-4,4
Infirmier 500-3500 1,25-1,45
Prefect de poliţie/comisar de poliţie 10950-19900 4,74-5,50
Plutonier 3400 2,62-2,82
Judecător 9250-19150 6,59-14,63
Contabil 2850-6100 1,19-3,19
Consul general cl. I 7400-11900 9,46
Grefier cl. II 2500-6250
Dactilografă 250-3500 1,49
Lăcătuş 2600-2650 1,19-1,41
Şofer 1900-5350 1,31-1,41
Fochist 1050-3300 1,19-1,41
Portar 500-5400 1,31
Paznic 2000-2500 1,31
*coeficient de salarizare (se înmulţeşte cu salariul minim de 670 RON pentru a se obţine salariu ce îl va avea un bugetar conform noiii grile de salarizare.)

Sursa: Ministerul Muncii Protecţiei Sociale şi Egalităţii de Şansă şi Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, 2001, Bucureşti

Gabriel Nițulescu

Anunțuri

CLIENTUL TOXIC – STATUL

“Statul nu are bani” ne tot repetă preşedintele Băsescu sau premierul Boc. Ceea ce nu auzim însă de la reprezentanţii Puterii este că, deşi statul nu are bani el totuşi consumă … consumă din buzunarul sectorului privat şi “uită” să mai plătească.
O spun reprezentanţii FMI…
O spun ambasadorii altor state europene care fac lobby pe lângă guvernul român pentru ca acesta să-şi plătească la timp obligaţiile financiare (în special către firmele multinaţionale)…
A spus-o şi Angela Merkel în vizita recent făcută în România, încercând să vină în sprijinul firmelor germane din România (şi cărora statul a “uitat” să le mai plătească bunurile sau serviciile achiziţionate)…
Recent a spus-o şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, la Cluj, invitat fiind la împlinirea a 90 de ani de învăţământ economic în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai: „Trebuie rezolvată problema arieratelor. Iarăşi am intrat în arierate, deşi credeam că am scăpat de ele. Nu ne plătim datoriile. Iar acest lucru nu este specific pentru o economie de piaţă. Într-o economie de piaţă ai consumat, ai plătit. Neplata este un obicei care te scoate din club, te elimină de pe piaţă. Din păcate, neplata a ajuns un sport naţional, iar acum nu plăteşte nici statul. Adică tocmai statul care ar trebui să dea exemplu cu plata la timp a obligaţiilor sale, şi nu să se comporte ca acum, dând exemplu negativ, pentru că atunci s-a stricat toată atmosfera economiei de piaţă”.
În plus, neplata de către stat a datoriilor către sectorul privat nu-i “văduveşte” de banii ce li se cuvin, doar pe cei care au furnizat produse sau servicii statului, ci pe noi toţi, pentru că mărirea arieratelor alimentează şi inflaţia. „Arieratele sunt una dintre explicaţiile pentru care avem şi recesiune şi inflaţie încă ridicată. Oricum este o problemă majoră a României pentru că este ca o boală contagioasă care se răspândeşte şi denaturează fondul economiei de piaţă, care constă în disciplina monetară, fiscală şi în efectuarea plăţilor la timp. Arieratele determină un lanţ de întârzieri de plată care au efecte mai rele decât deficitele”, a declarat Isărescu, la a 10-a ediţie a seminarului EU-Cofile organizat de BNR, Alpha Bank şi ARB, la Sinaia. Guvernatorul BNR arăta că “…lanţul de întârzieri de plată este chiar mai periculos decât deficitele mari”, deoarece “… mai grav decât că alimentează recesiunea, este faptul că arieratele o distorsionează prin distribuţie”.
Dar, în ciuda tuturor acestor semnale, Guvernul nu se grăbeşte prea tare să intre în normalitate şi să-şi plătească la timp obligaţiile. România tocmai se pregăteşte să solicite FMI a şasea derogare de la începutul acordului stand-by cu privire la atingerea ţintei de arierate. FMI a cerut Guvernului, la misiunea de evaluare a acordului, să plătească o parte semnificativă din arierate ca precondiţie pentru următoarea tranşă, după ce a constatat că la datoriile statului s-au adăugat din luna septembrie obligaţii de 1 miliard de lei numai la sănătate, deşi s-au achitat 2 miliarde lei către acest sector.
Arieratele statului (restanţe de plată de peste 90 de zile) au ajuns la finele lunii iunie la două miliarde de lei, aproape dublu faţă de ţinta stabilită în acordul cu FMI pentru jumătatea anului, de 1,09 miliarde lei, creşterea faţă de luna martie fiind de 240 milioane lei.

Gabriel Niţulescu

DESPRE JAZZ, NAI ŞI CÂTEVA MII DE ROMÂNI

Şi dacă tot criza e pe buzele tuturor românilor de vreo doi ani încoace şi ne plângem că e frig, că e prea cald, că nu avem salarii şi multe altele, uite că un concert cum a fost „Jazz in the City”, a reuşit să schimbe, cel puţin pentru o seară, registrul lexical al românilor.

Şi aşa cum vă anunţam din titlu, în acest început de săptămână vreau să vă vorbesc despre Damian Drăghici cu naiul, nu cu toba, aşa cum eram obişnuiţi să-l vedem, despre schimbare şi un public confuz. Nu ştiu câţi au observat, însă, încă din afişele concertului, Damian Drăghici apare schimbat, aproape de nerecunoscut, dacă nu i-am vedea scris numele.

Ei, prestaţia de pe scenă mi-a confirmat acest lucru. Naiul l-a metamorfozat pe Damian Drăghici, e cuminte, emoţionat şi periculos de sincer. Deşi pe alocuri stângaci, încă, a reuşit să introducă naiul în jazz.

Acompaniat de clarinetistul Eddie Daniels, Randy Porter – pian, Scott Steed – bas şi Reggie Jackson la tobe, spectacolul a fost un adevărat festin pentru cei prezenţi în sală. Chiar şi aşa, m-am convins că muzica acestora n-a reuşit să se joace cu emoţiile publicului, să-i capteze. Cred că cea mai mare vină o poartă spaţiul în care s-a ţinut concertul. Deşi sunetul a fost perfect, iar imaginile din scenă erau preluate pe cele două ecrane amplasate de o parte şi alta a scenei, spectacolului i-a lipsit intimitatea pe care ţi-o crează un local mic şi intim, unde toată lumea rezonează cu muzica. Şi atunci când timpul părea că devine elastic şi ochii celor din sală aşteptau nota după care se va pune punctul final, în scenă a intrat Diane Schuur.

Nu ştiu câţi dintre voi o cunosc, ştiu doar că puţini din cei prezenţi în sală auziseră de ea. Însă la finalul concertului ştiam că toată lumea a descoperit-o, fiind revelaţia serii. Cu o voce incredibilă, vocalista şi clarinetista oarbă a fost punctul culminant al concertului. Dacă poate cineva a plecat nemulţumit că nu l-a înţeles pe Damian Drăghici, sunt sigură că Diane Schuur a compensat acest lucru, şi asta am auzit-o tot în mulţimea de impresii care se intersectau pe culoarele Sălii Palatului, la finalul spectacolui. De o naturaleţe debordantă, Diane Schuur a reuşit să stârnească lacrimi şi ropote prelungi de aplauze.

Poate era mai bine ca „Jazz in the City” să fi pus punctul după melodia Taking a chance on love, interpretată de Diane împreună cu Eddie şi Damian, altfel n-aş fi văzut oameni ieşind sau mişcându-se nerăbdători. Poate că nici spectacolul nu s-ar fi terminat fără bis şi cu aplauze prea lungi. Aveai impresia că publicul vrea să evadeze, ceva i-a congestionat respiraţia. Au preferat să revină la cotidian, împărtăşind impresii pe reţelele de socializare, în stradă şi cu prietenii.

Trecând peste observaţiile mele subiective, sper totuşi ca Damian să reuşească să consacre naiul în jazz şi poate reuşeşte să afle ce s-a întâmplat cu publicul său vineri seara.

O săptămână plăcută să aveţi şi nu aşteptaţi weekendul pentru a vă oferi o porţie de cultură!

Cu drag,

Victoria Donos