INFLUENȚA MUZICII CLASICE ÎN METAL

Contrar aparenţelor, muzica clasică (în sens larg) are o influenţă covârşitoare în metal, unul din subgenurile acestuia fiind bazat pe simbioza dintre elementele de factură clasică – orchestraţii ample, clape, voci de operă, şi cele heavy metal – symphonic metal-ul.

Symphonic metal-ul, curent cristalizat la sfârşitul anilor ’90, demonstrează pe deplin că 2 genuri aparent opuse – muzica clasică şi heavy metal-ul, pot crea un hibrid armonios, reliefând elementele predominante din ambele genuri muzicale într-un tot unitar, menit să atragă atât iubitorii muzicii clasice, cât şi melomanii metalişti.

Formaţiile ce au pus bazele metal-ului simfonic cu voce feminină, adeseori operatică, sunt Nightwish şi Within Temptation. Stilul Nightwish este reprezentativ pentru sound-ul metal-ului simfonic: părţi de clape de factură clasică, vocea puternică, de operă a sopranei Tarja Turunen combinate cu elemente de power metal.

Începând cu albumul „Once” (2004), Tuomas Holopainen, fondatorul, compozitorul şi pianistul trupei, introduce orchestraţii ample, de factură clasică, similare muzicii orchestrale de film, graţie participării Orchestrei Filarmonice din Londra la înregistrarea albumului. Melodii epice precum „Ghost Love Score”, „Creek Marry’s Blood” sau “The Poet and the Pendulum” sunt exemple concludente ale implicării orchestrei simfonice în structura compoziţională a pieselor. În prezent Nightwish are ca solistă pe suedeza Anette Olzon, a cărei voce de pop-rock a contribuit şi mai mult la atragerea de noi fani şi lărgirea orizontului muzical al trupei.

Within Temptation, trupă olandeză formată tot în anul 1996, inserează elementele clasice prezente în compoziţia complexă la pian (clape) şi vocea plină de sensibilitate a solistei Sharon den Adel cu sound-ul melancolic-romantic al gothic metal-ului. În concertul înregistrat live la The Ahoy, Olanda, din 7 februarie 2008, trupa a concertat în premieră cu The Metropole Orchestra şi un cor. Începând cu anul 2000, multe trupe noi au lărgit orizontul acestui gen, dintre care amintim After Forever, Epica, Tristania, Sirenia, Edenbridge, Rhapsody of Fire şi Haggard.

Haggard este o trupă unică în peisajul metal-ului simfonic. Formată în Germania în anul 1991, la început au cântat un death metal, schimbându-şi ulterior stilul într-o fuziune de muzică clasică, muzică medievală şi elemente de death şi doom metal, având ca teme lirice evocări istorice (viaţa lui Galileo Galilei, profeţiile lui Nostradamus) sau poveşti fantasy. Haggard poate fi numită pe deplin o mini-orchestră, trupa numărând în prezent 16 muzicieni virtuozi. Dacă nu i-aţi prins la concertul din Bucureşti pe 18 aprilie, nu rataţi ocazia de a-i vedea la Tabăra Cavalerilor Medievali de la Bistriţa, pe 14 august 2010.

În concluzie, considerăm că symphonic metal-ul are menirea de a familiariza generaţia tânără cu instrumentele clasice, orchestra simfonică şi opera, iar pe de altă parte oferă şansa melomanilor amatori de muzică clasică de a-şi lărgi orizontul cultural muzical, prin acceptarea instrumentelor folosite în metal (chitară electrică, bass, percuţie) ca metode de amplificare a grandorii şi măreţiei inegalabile a construcţiei lucrărilor orchestrale.

Octavian Radu

Publicitate

EDITORIAL – CONCERTELE METAL ALE ANULUI 2010

Anul 2010 se anunţă un adevărat festin pentru rockerii din România. Ţara noastră va fi vizitată de legendele vii ale rock-ului, dintre care amintim AC/DC, Manowar, Metallica, Rammstein, Slayer, Megadeth, Anthrax şi Haggard.

Înființată în Sydney în 1973, trupa hard rock AC/DC vine pe 16 mai în Piaţa Constituţiei din Bucureşti, pentru turneul de promovare al celui mai recent album, “Black Ice”. La concert organizatorii aşteaptă peste 70.000 de oameni. În prima zi de la punerea în vânzare a biletelor, au fost vândute peste 7.000 de bilete, iar după câteva săptămâni au fost epuizate şi cele 5.000 de bilete din faţa scenei (categoria Golden Circle). În pofida crizei financiare, ce afectează serios venitul fiecărui român, se pare că fanii au reuşit să îşi facă economii, pentru a nu rata şansa unică de a-şi vedea şi asculta idolii live.

Poate cel mai mare festival metal adus vreodată în ţara noastră, SONISPHERE FESTIVAL, se va desfăşura în perioada 25 – 27 iunie, la Romexpo şi reuneşte pentru prima dată monştrii sacri ai metal-ului mondial – legendele thrash-ului Metallica, Slayer, Megadeth, cea mai iubită trupă de metal-industrial – Rammstein, cunoscuţi pentru concertele lor incendiare (la propriu), the Kings of Heavy Metal – Manowar, trupă ce a concertat şi anul trecut la B’estfest, precum şi Anthrax, Heaven and Hell, Alice in Chains, Stone Sour şi Mastodon.

Deşi în timp Metallica şi-au schimbat stilul de la un thrash metal pur la un modern rock/metal, este cunoscut faptul că în concerte, melodiile celebre vechi sunt întotdeauna nelipsite, dar nu sunt ignorate nici piese de pe noile albume, fapt ce mulţumeşte fiecare categorie de fani. Nu degeaba la concertul Metallica din 23 iulie 2008 de pe stadionul Cotroceni s-au vândut peste 6.000 de bilete la categoria Gazon A, la doar 48 de ore de la punerea lor în vânzare. Ocazia unică în viaţă de a vedea adunate la un loc legendele thrash metal-ului – Metallica, Slayer, Megadeth şi Anthrax determină fanii să-şi achiziţioneze cât mai repede bilete la concert într-o cursă contra-cronometru, dovadă că deja s-au epuizat biletele la categoria Golden Circle (în faţa scenei) pentru a doua zi a festivalului Sonisphere.

Fanii metal-ului simfonic/orchestral se pot bucura anul acesta cu nu mai puţin de 3 reprezentaţii ale uneia dintre cele mai inedite trupe de gen – HAGGARD. După extraordinarul succes din noiembrie 2008 – un concert sold-out la Cluj-Napoca (biletele s-au vândut cu 2 luni înainte de eveniment în doar 3 săptămâni!), anul acesta trupa va susţine 3 concerte – pe 17 aprilie la Cluj-Napoca, pe 18 aprilie la Bucureşti în The Silver Church Club şi pe 14 august 2010 la Tabăra Cavalerilor Medievali de la Bistriţa. Succesul trupei se datorează înglobării influenţelor de muzică medievală, clasică, death şi doom, fapt ce atrage categorii variate de fani – amatorii de muzică clasică, medievală, dar şi cei ce iubesc metal-ul în general.

Anul 2010 reprezintă cu siguranţă revelaţia muzicală a ultimelor decenii. Multitudinea de legende vii care vor concerta în acest an în România şi entuziasmul publicului atrag după sine o concluzie evidentă: românul s-a născut rocker înainte de a fi poet!

Radu Octavian

EDITORIAL – TU CÂND VREI SĂ FLUIERI, FLUIERI?

Săptămâna aceasta vă invit să discutăm despre pasiunea de a face lucruri, despre compromisuri, despre modul în care acestea ne influențează viața dar mai ales despre curajul de a arăta lumii ceea ce suntem, de a ne înfrânge temerile şi de a depăși obstacolele.

“The Pursuit of Happyness” şi “Eu când vreau să fluier, fluier” sunt două abordări diferite a ideii de a-ţi urma VISUL. Vizionându-le nu poţi ramane indiferent şi începi să te manifeşti în diverse moduri. Eu… scriu acest articol.

Nu ştiu ce părere aveţi voi, însă eu sunt impresionată de viziunea tinerilor regizori şi mai ales de talentul nebănuit al unor actori până nu demult necunoscuţi. Deşi uneori poate părea plictisitor, filmul românesc are o poveste de spus. Dacă e să judecăm după prezența şi premiile obţinute la festivalurile internaţionale se pare că această poveste este una de succes.

“Nu trageţi domn’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” este într-adevăr o replică memorabilă a maestrului Dinică pusă în scenă de Sergiu Nicolaescu. Totuşi tânăra generaţie vibrează mai mult la “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană”. Acelaşi actor, două roluri diferite, două fraze memorabile…două generații. Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu şi mai nou Florin Şerban sunt felicitaţi şi aplaudaţi la scenă deschisă. Iar noi, compatrioţii lor ar trebui să fim mândri, să umplem sălile de cinema. Ceea ce se pare că deja facem: 130.00 de bilete vândute într-o săptămână înseamnă ceva pentru filmul autohton.

Pelicula „Eu când vreau să fluier, fluier”, regizată de Florin Şerban, a primit distincţia „Alfred Bauer” pentru noi perspective în cinematografie, şi Ursul de Argint. Cotidianul britanic The Guardian notează că tema delincvenților a dominat cele mai bune filme europene de la Berlinală, unul dintre acestea fiind cel regizat de Florin Şerban, numit de jurnaliștii britanici „o bijuterie”. Interesant este că Florin Şerban şi-a ales actori şi din rândul deţinuților de la Penitenciarele Craiova şi Tichileşti. Făcând o analogie, nici Gabourey Sidibe nu era cunsocută înainte de interpretarea rolului principal din “Precious: Based on the Novel Push by Sapphire”, iar acum este deja celebră.
Aşadar, dragii mei, vă întreb: Voi ce faceţi când vreţi să “fluieraţi”? Cântaţi (uneori poate în struna altora…), dansaţi sau pur şi simplu fluieraţi? Câţi dintre noi avem curajul să facem ceea ce ne place? Spun curaj pentru că din nefericire, în România este nevoie de curaj ca să alergi în parc dimineaţa, să practici jobul care îţi place… Până la urmă totul ţine de noi, de alegerile pe care le facem, nu-i aşa?

TU, ai un VIS? Și ce faci ca să-l duci până la capăt? Te aştept cu mare drag să ne poveşti despre el, precum şi despre filmele din care ai invăţat câte ceva. Şi nu uitați: săptămâna aceasta avem pentru voi o invitaţie dublă la orice film doriţi. Accesaţi rubrica “Concursuri cu premii”!

Până data viitoare,

Andreea Petrișor

SFINTELE PAȘTI 2010

Vin Paștile. De azi intrăm în Săptămâna Patimilor. Putem face, oare, o pauză de la viața agitată, automată, mercantilă și întru-totul nepăsătoare, ce caracterizează societatea noastră contemporană, și să înlocuim toate acestea cu modestie și dragoste față de cei apropiați?

Ca un semn al unității întru creștinătate bisericile catolică, ortodoxă și greco-catolică au decis să sărbătorească Sfintele Paști în aceeași zi, pe 4 aprilie. Ar fi bine dacă acest semn ne-ar îndemna și pe noi păcătoșii de serviciu la mai multă dragoste, pioșenie, respect și preocupare pentru adevăratele lucruri care contează: familia, prietenii, comunitatea în care trăim. Sărbătoarea Pascală înseamnă Ajutor, Dăruire, Împărtășire, Sacrificiu. Ajutor pentru cei dragi, cei apropiați sau cei necunoscuți dar aflați la ananghie. Dăruire pentru cei care au nevoie de contribuția noastră sufletească sau materială. Împărtășirea păcatelor dar și a bucuriilor și a lucrurilor frumoase din viață. Sacrificiul personal în favoarea celorlalți, sacrificiul ego-ului în favoarea comunității.

Pentru societatea contemporană românească, măcinată de curse – cursa spre înavuțire, cursa spre automatism și izolare, cursa spre a dovedi că ești cel mai deștept (și implicit toți ceilalți sunt boi), cel mai tare, cel mai nesimțit, ghiolban, ghiulos…, această săptămână propune valori foarte dificil de atins, și totuși nu imposibil. Ne comportăm de multe ori de parcă am dori să fim singuri pe planetă: trebuie să fim noi primii îndestulați, să punem mâna, să avem, să nu lăsăm pe alții să aibă, să construim ziduri în jurul nostru care să ne garanteze că păstrăm ceea ce avem și, bineînțeles, să luăm de la vecin atunci când acesta nu este atent. Personal nu am mai întâlnit popoare, cu excepția unora din Balcani, în cultura cărora să existe proverbul ”să moară și capra vecinului”. Îmi este greu să înțeleg bucuria viscerală a unora izvorâtă din suferința celuilalt, mândria de a fi escaladat cadavre, bucuria cauzată de dispariția unui competitor aflat și el în cursa nebunească de care vorbeam.

Departe de mine să îndemn lumea să facă dragoste cu capra vecinului. Sau să-și calce în picioare demnitatea. Dar cred că dacă aveți copii atunci poate ar trebui să stați mai mult cu ei zilele astea și să le arătați dragoste. Dacă nu aveți, faceți. Dacă aveți o soție/soț/prietenă/prieten amintiți-vă că dragostea pentru ea/el v-a adus împreună. Dacă nu aveți un tovarăș de viață, găsiți-l. Dacă trăiți undeva într-o comunitate, arătați vecinilor că pot conta pe voi. Dacă trăiți în pădure, intrați în sat măcar pentru o săptămână. Dacă veți ajuta pe cineva, dacă veți manifesta Dăruire, dacă vă veți Împărtăși (atât în sensul mărturisirii cât și al comuniunii/comunicării), Sacrifica, nu vă îmbogățiți, dar vă veți simți – măcar pentru o săptămână – oameni între oameni, nu concurenți. Până și cel mai feroce participant la cursă are dreptul la o pauză! De Sfintele Paști puneți ”stand-by” cursei.

Mihai Mătieș

VARA FOTBALULUI 2010

În această vară, naţionala de fotbal a României s-ar fi calificat la Campionatul Mondial din Africa de Sud dacă Gică Hagi, Dan Petrescu, Gică Popescu, Ionuţ Lupescu, Gabi Balint şi restul monştrilor sacri ar fi putut să se conserve atât de bine, încât să aibă 30 de ani, ca la mondialul din USA…

Spunem asta, fiindcă fotbaliştii ce îmbracă astăzi tricoul României se remarcă doar prin cluburile de noapte ale Bucureştiului şi Novi Sad-ului. Tot e un lucru bun în asta: băieţii ăştia fac banii să circule în plină criză financiară, căci asta acuză toţi specialiştii: lumea-ntreagă îşi ţine banii la ciorap! Vă daţi seama, de ne-am fi calificat la turneul final din Africa de Sud, ce bucurie ar fi fost pe proprietarii de cluburi şi localuri din Cape Town? Ar fi făcut reduceri speciale la şpriţuri, plăteşti două şi primeşti trei sticle de whisky şi tot felul de astfel de promoţii!

Ar fi dus-o bine şi hotelurile, că petrecăreţii noştri nu s-ar fi putut distra 30 de zile doar ei cu ei, şi-ar fi chemat prietenii de pahar, că dacă-i campionat mondial, mondial să fie!

Pe de altă parte, putem privi lucrurile şi astfel: actualii titulari, veşnice rezerve pe la echipele lor de club, nu au „tras” la adevărata lor valoare în preliminariile mondialului, din varii motive: păi, 1 la mână, cum să îi stopăm noi pe sârbi, după ce-au trecut prin câte-au trecut!? Acel 5-0 din Serbia nu trebuie, astfel, băgat în seamă. Plus că Adi Mutu avea cu totul şi cu totul alte gânduri la meciul acesta: la Novi Sad, îl aştepta marele patron de hotel şi de echipă, să petreacă niţel şi ei, că doar nu era pe-atunci Postul Paştelui!

Apoi, putem să ne gândim şi la un alt aspect: cum să ne califice ei la mondialul din Africa de Sud pe recesiunea asta economică? Am fi mers noi atâta amar de drum până în capătul lumii să-i vedem pe ei? Cu ce? Cu ce bani? Aşa că s-au gândit să ne facă un favor: măi popor, noi nu ne calificăm, să nu vă simţiţi voi prost că n-aveţi bani să ne însoţiţi, aşa că noi ne vedem de petrecerile noastre, iar voi ieşiţi în spatele blocului să prăjiţi mititei.

Iar cu șefi de fotbal de genul ăstora de la noi, ce calificare să mai vrem? Căci la meciurile din preliminariile mondialului nu merge nici cu folcloriste, nici cu scandal la TV, nici cu jigniri prin mass-media.

Aşa că vom mai privi un turneu final la televizor, ne vom amăgi că dacă am fi fost acolo cine ştie pe cine-am fi învins, uite ce slab joacă ăia şi ăilalţi, am fi ieşit din grupe cu certitudine şi câte şi mai câte.

Multe trebuie să dispară în fotbalul românesc să ajungem iar la performanţele de altădată, nu-i aşa?

Aurel Pop