CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

Reclame

CUM AM AJUNS SĂ MĂSURĂM TIMPUL

Suntem obsedați de a împărți timpul în funcție de activități și activitățile în funcție de timp. Cum oare se poate produce ceva peste măsură, dacă pornim de la premiza că timpul alocat unei activități este limitat?

Ne dorim prosperitate și împlinire, ne dorim în continuare să ne depășim limitele, ori să pretindem că o facem, din moment ce fiecare capacitate este limitată. Vrem să ne autodepășim, dar o satisfacție mai mare primim atunci când îi depășim pe alții. Suntem crescuți după fundamentul concurenței și nu vrem să ne considerăm, noi înșine ori altcineva din afară, incapabili, ratați, mereu eșuați. Nu vrem să fim percepuți nici ca înceți ori leneși. Nota scăzută la o materie pentru care nu te-ai pregătit prea bine, cearta din partea profesorului și atenționarea celorlalți asupra acestui tip de comportament, punerea la colț și ignorarea, ne fac să îi percepem pe acești oameni ca fiind un fel de paraziți ai societății, niște inși ale căror caractere sunt luate des în derâdere, judecați fără a fi înțeleși și disprețuiți fără a-i cunoaște.

Așa suntem crescuți și poate ne întrebăm de ce unii se consideră mai speciali decât alții. În fond suntem foarte asemănători, dar foarte diferiți. În ciuda acestui fapt, suntem crescuți cu convingerea că noi ar trebui să acționăm la fel, să gândim la fel, să dobândim aceleași gusturi și aceleași neplăceri, să împărțim același bine și același rău, toate astea în pofida naturii noastre. Noi suntem liberi să gândim ce vrem și să admirăm ce ne convine, dar într-un fel mai mult sau mai puțin evident, suntem programați să facem anumite alegeri, alegeri ce le facem ori nu în mod conștient.

Prin urmare, am fost instruiți de mici cum să ne împărțim timpul și activitățile, dar nu în funcție de nevoile și necesitățile noastre, ci în funcție de normele societății, așa cum s-a considerat că este mai bine pentru ca noi să devenim ”produse” bune. Viața, din moment ce este desemnată ca o scurgere succesivă de momente, a devenit totuna cu timpul, în acest fel fiind controlată și ea de ceva exterior nouă.

Așa că fiecare activitate pe care o facem trebuie să fie precedată sau urmată de noțiunea timpului, în acest fel punând niște bariere facultăților noastre și, implicit, potențialului nostru. În contradictoriu cu această stăvilă pe care noi înșine ne-o impunem, dorim să avem parte de idei mărețe, de genialitate și ingeniozitate, de măiestrie. Ori cum pot fi acestea țintuite dacă nu ne lăsăm liberi în voia timpului? Oare este posibil ca acea restricție să acționeze precum un impuls puternic, făcându-ne pe noi să credem că putem distorsiona timpul atunci când el este fixat, dar în realitate noi doar ne forțăm limitele să reușim improbabilul?

Nu este oare mai aproape de veridicitate ideea că timpul este același pentru toți, doar că noi îl folosim în moduri diferite? Și cum oare s-ar putea măcar atinge limitele capacităților noastre dacă, odată timpul scurs, suntem nevoiți a ne redirecționa gândurile și acțiunile asupra altui lucru? Cum putem profita de potențialul nostru ori cum îl putem descoperi dacă suntem nevoiți din când în când a întrerupe activitatea neașteptat, prin această modalitate putând crea lacune ce nu pot fi acoperite. Odată ce pe parcursul unui demers apar lacune create în mod brutal am putea spune, a umple acele goluri ar însemna o reamintire a momentului înainte de întrerupere, o reconstituire. Iar deși acest proces poate crea dificultăți, în unele cazuri este benefic pentru noi descoperiri.

Poate că problema nu s-ar afla întocmai aici, ci în faptul că alegerea de a termina o activitate și începerea alteia de cele mai multe ori nu este la îndemâna noastră. Și deși la școală învățăm materii care ne atrag, deși avem slujba pe care ne-am dorit-o și, prin urmare, am face ceea ce ne place, totuși ajungem să vorbim despre timp liber, timpul în care poate vom face același lucru, dar stabilit de către noi când începe și când se termină. Ori și mai bine, să ne creăm impresia că această preocupare va decide când anume mintea și corpurile noastre sunt prea obosite pentru a mai putea continua.

Autor: Octavian Radu

DIN PAT SAU DE LA BIROUL PLIN DE COLEGI?

Munca la birou sau de acasă? Cred că ne vom confrunta din ce în ce mai mult cu asta și în România. Un mediu de afaceri occidental, un mod de viață așijderea … o dilemă identică. Societatea evoluează. Unii, mai răi, ar spune că involuează. Cert e că se schimbă… și odată cu ea și lumea de afaceri.

Până ieri una dintre cele mai bune zile ale tale era când te angajai într-o bancă, ditamai corporația sau pur și simplu într-o instituție/firmă mai mică. Dacă această companie avea un minim standard de cultură organizațională atunci o persoană îți prezenta echipa, colegii, cum ajungi la restaurant, unde e HR-ul, care e parcarea, etc… Apoi șeful te făcea să te simți cât mai bine, unii colegi se bucurau că ai venit, alții te urau din prima văzând în tine un posibil concurent la postul visat. Învățai ”găștile” rapid, cine e ”Mama Dolores”, cine e ”Pupila” șefului, cine e ”calul de bătaie”, unde se fumează, când e mai bine să-ți iei concediu, într-un cuvânt cam ”cum merg lucrurile pe acolo”. Departe de a fi situația ideală, dar aveai o satisfacție: socializarea, cu toate problemele ei…

Dacă ai trăit aceste momente, te apropii de statutul de fosilă. Azi tânărul angajat mai află de aceste povești de la cei bătrâni. Trendul acum e munca de acasă. Outsourcing-ul să trăiască! E viitorul luminos. Toți își doresc asta: agenți vânzări, consultanți, stomatologi, medici de familie, juriști/avocați, specialiști în resurse umane, PR-iști/jurnaliști, meseriași (instalatori, zidari, parchetari, mecanici, croitori), contabili, consilieri de investiții, agenți din MLM – reprezentanții tuturor profesiilor. Join the club? Ti se prezintă avantajele – cum că poți fi propriul tău șef, că poți avea ce program îți dorești, că nu depinzi de nimeni, că nu ai colegi care să te bată la cap, că nu te mai superi pe acela care n-a ridicat capacul la toaletă sau pe bucătarul de la restaurant care face piure în fiecare marți, de 5 ani. Ești mai eficient, poți să te trezești când vrei, poți să-ți rezolvi problemele personale, vei petrece mai mult timp cu familia – ni se spune. Iar dacă vrei socializare, ia de ține conferințe video, hopa sus pe Skype, Messenger, LinkedIn, Facebook, Twitter, Google+, etc și ”stai în contact” cu toți profesioniștii.

Din fericire, sau din păcate – depinde cum privești, omul e o ființă socială, are nevoie de interacțiune. Parcă aș prefera să mă angajeze o persoană, să am colegi tot oameni… iar, dacă o să fie cazul, să mă concedieze tot un om. Pentru că mă îngrozește gândul să mă angajeze ”o bornă informatică” din Otopeni, să am colegi care funcționează cu procesor I4, să-mi dea concediu un soft care face tragerile la sorți și bineînțeles să mă concedieze vreun robot șarmant prin MMS la ora 23:59 așa: ”du-te în dormitorul tău, împachetează totul în cutia de hârtie A3 și ieși din casa ale cărei rate la bancă le plăteai datorită nouă!”

Se spune că în libertatea pe care ne-am dorit-o putem alege. Într-adevăr, liberul arbitru ne aparține. Putem fi cuci ”profesioniști” sau ființe sociale. Putem ține conferințe virtuale sau să ajutăm un coleg în mod real. Putem să ne ridicăm direct din pat la computer … Putem face orice ne trece prin cap. Cu cât o facem mai mulți și mai repede, cu atât ne vom mândri peste ani – noi am făcut schimbarea! 010101010101…

Autor: Mihai Mătieş

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (II)

În discursul său de la Stanford, în anul 2005, Steve Jobs aminteşte un citat care l-a pus pe gânduri de când l-a aflat şi care l-a ajutat să acţioneze în viaţă în alt mod decât o făcea: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce urmează să fac ?” Dar dumneavoastră?

În zilele noastre, când pare că şi timpul a acceptat secolul vitezei, tânjim, după ore suplimentare petrecute la servici, la câteva momente de relaxare. Oare am mai simţi arzând această nevoie dacă ne-am relaxa muncind, altfel spus dacă am face ceea ce ne place?! Dar, din păcate, omul modern care munceşte pentru a întări caracterul consumatorului de satisfacţie garantată, este posibil să nu îşi schimbe niciodată faţada acestui gen de viaţă anostă pe care o duce, dacă nu scapă de teama de a o lua de la capăt.

A începe din nou înseamnă a lăsa în urmă datoria de a-i satisface pe alţii pentru a începe să te mulţumeşti pe tine. Câţi dintre noi am avea curajul să lăsăm în urmă această siguranţă, această ancoră care ne ţine într-un loc stabil, foarte aproape de tărâmul făgăduinţei? Către ce ţinuturi se va îndrepta acum corabia noastră dacă am avea curajul să ridicăm ancora şi să cutreierăm lumea? Teama de a fi lăsat pe drumuri, de a fi înfometat, de a nu avea bani, îi determină pe mulţi să pornească în căutarea unui drum fără primejdii, fără obstacole, o sursă sigură de venit bănesc. Apoi, aceştia îşi vor îndruma odraslele fie pe aceeaşi cale pentru a le asigura un statut financiar, fericirea, pentru a le ghida viaţa, fie vor dori ca urmaşii să împlinească visul de mult lăsat in urmă al părintelui. Oricare ar fi varianta, copilul nu-şi va urma propriul destin. În zilele noastre însă, cei care doresc cu fermitate să pună deplină stăpânire pe viaţa lor sunt consideraţi rebeli şi nerecunoscători familiei. În astfel de cazuri unii părinţi acceptă ceea ce pare a fi pentru ei noul lor copil, în timp ce alţii preferă să îi izgonească chiar şi din inima lor. Este păcat ca din această cauză cele două tabere să îşi piardă legăturile. Aţi observat ce distanţi şi ce ipocriţi suntem faţă de părinţii noştri, făcându-i mândri de persoana ce o afişăm numai în prezenţa lor? În schimb ei rămân veşnic stăpânii pe care trebuie să îi încânţi, din al căror cuvânt nu trebuie sa ieşi, a căror cerinţe trebuie să le îndeplineşti. Toate acestea ca ei să nu creadă că nu le eşti recunoscător pentru ce ţi-au oferit. Acesta este principiul? Ofer, ca părinte, ca să cumpăr viaţa fiului meu? Nu suntem oare prea egoişti încercănd să dăm fericire doar pentru a o primi înapoi ca motiv de răsplată?

De ce oare prea mulţi oameni îşi caută propria împlinire în altă parte decât în sufletul lor?
Fiecare are o voce interioară ce-i dictează în mod discret paşii ce-i are de urmat pentru a da naştere unei vieţi împăcate. Înaintea morţii toţi vom cauta acea pace interioară pe care nu am simţit-o pentru că am urmat altă cale în viaţă. Nu vă aşteptaţi ca răspunsurile să vă fie transmise neapărat prin vise. Le veţi simţi dacă sunteţi dispuşi să vă abateţi de la cerinţele si dorinţele celorlalţi, dacă vă lasaţi inima să vă comunice sufletul.

Autor: Octavian Radu

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (I)

De ce nu mai credem, ca în copilărie, că fantasticul face parte din viaţa noastră? Ce ne împiedică să ne urmăm visul? Credem că dacă acţionăm împotriva unor anumite reguli ale societăţii am putea răsturna balansul destinului nostru?

De câte ori nu vi s-a întâmplat să credeţi că destinul nu mai este în mâinile voastre? Ori de câte ori în viaţă apar obstacole neaşteptate şi întâmplări ce răstoarnă acea mică, dar statornică fundaţie pe care cu greu am ridicat-o, tindem să cădem în depresie şi agonie. În astfel de momente, cei mai mulţi oameni caută refugiu în cabinetul psihologilor. Dar nu ar fi oare mai simplu dacă i-am asculta puţin şi pe cei care nu numai că au reuşit să creeze istorie, dar au trecut şi ei prin clipe asemănătoare oricărui om de rând?

Recent, un astfel de om a trebuit să moară ca să ajungă în Rai. Vorbesc despre Steve Jobs, co-fondatorul şi directorul general Apple Inc., co-fondatorul şi directorul studioului de animaţie Pixar şi fost membru al consiliului director Walt Disney Studios. Dintr-un discurs ţinut absolvenţilor Universităţii Stanford în anul 2005, am aflat opinia lui privind destinul şi momentele semnificative ale vieţii. Steve Jobs spunea că pentru el viaţa a fost ca un drum iniţiatic ce se construia pe măsură ce trecea prin staţiile unor puncte ce aveau să-i croiască viaţa pe care şi-a dorit-o de la început. Aceste puncte reprezintă momente semnificative din viaţa noastră.

Cred că multora ni s-a întâmplat să luăm decizii în viaţă care, mai apoi, s-au dovedit a fi inutile pentru dezvoltarea noastră individuală. Ce facem în astfel de momente, când pare prea târziu să dăm înapoi din teamă să nu dăm din nou greş? Am învăţat până acum că cel mai potrivit sfat este să ne urmăm inima şi să avem încredere că, pe măsură ce realizăm acest lucru pas cu pas, negreşit vom ajunge în punctul de a fi mulţumiţi cu ce am realizat până în acel moment. Cât de uşor pare atunci când citeşti, dar este oare uşor să-ţi urmezi calea, să faci ceea ce îţi aduce ţie satisfacţie şi nu celorlalte mii de suflete care au anumite aşteptări de la tine, de la oameni şi de la situaţii în general?

Auzim frecvent vorbindu-se despre dezamăgiri, chiar şi din partea unor oameni de succes, care într-un final au recunoscut că şi-ar fi dorit să-şi urmeze visele, dar nu au avut încredere şi s-au resemnat. Aceasta este acţiunea pe care ne învaţă societatea să o îndeplinim atunci când ne simţim neînţeleşi, diferiţi, visători, pierduţi ori săraci. Suntem instruiţi să urmăm visele altora crezând că în felul acesta le vom descoperi şi pe ale noastre ori că vom învăţa să credem în ale lor.

Este oare posibil să te descoperi atunci când porneşti de la anumite premize? Atunci când ne întrebăm ce am vrea să devenim, răspunsul va fi cinstit şi adevărat? Ori persoana imaginară pe care o creăm va fi construită pentru a fi pe placul celorlalţi, ca apoi să fie şi pe placul nostru?!

Autor: Octavian Radu