INAUGURAREA CLUJ ARENA – KITCH-UL COLORAT POLITIC

De câteva zile, toată presa clujeană și nu numai vorbește despre spectacolul de la inaugurarea noului stadion din Cluj. Chiar ziarele de sport (care ocazional sunt și reviste porno) laudă municipalitatea pentru spectacolul grandios pe care îl pregătește, cu concerte Scorpions, Smokie, Andra, Smiley.

Nimeni nu observă că evenimentul de inaugurare a stadionului nu are absolut nicio legătură cu sportul. Prefectul Tișe vorbește de vreo săptămână doar în următorii termeni: bani, concert, spectacol, bani publici, toți clujenii etc. Ce uită domnul Tișe e că stadionul pe care se laudă că l-a făcut nu este o sală de concerte și nici platoul de la Sala Sporturilor. Este stadionul pe care a jucat și va juca Universitatea Cluj. Este templul fotbalului și a sportului clujean. Principalul scop al construcției este organizarea de meciuri de fotbal, având ca organizator FC Universitatea Cluj. Că n-a vrut să pună scaune alb-negru cum ar fi fost normal era de așteptat. Că nu vrea să numească stadionul după numele unui sportiv care a făcut performanță la „U”, așa cum ar fi normal, iar era de așteptat. Doar ne trebuie bani, nu? Adevărul e că noul stadion, denumit oficial CLUJ ARENA (ce prostie, nici măcar nu e în româna) nu se leagă prin absolut nimic de clubul de fotbal pentru care a fost construit și care, prin tradiție, îl deține. Tișe nu vrea să se pună rău cu Paskany și compania. E evident de ce. Dar să ajungi tu să inaugurezi un stadion de fotbal printr-un eveniment gen festivalul berii, este o chestie cel puțin de prost gust. Cred că doar tarabele cu mici și bere vor lipsi din incinta stadionului. Gazonul oricum o să fie stricat pe când va veni Universitatea pe stadion, așa că o pată neagră de cărbuni, pe ici pe colo, nu face mare pagubă.
Oricum ar fi, lumea nu deschide ochii. Da, s-a făcut un stadion nou, frumos, ultramodern, cu becuri și scaune rabatabile și vine Scorpions și o să fie distracție. Dar nimeni nu observă ce umilit este clubul Universitatea prin chestia asta. Ia uitați-vă puțin ce declară domnul Tișe: „Pe data de 11 octombrie va avea loc un eveniment organizat exclusiv de cei de la ”U”, care din câte am înțeles vor să joace un meci amical” . Adică abia la 10 zile după spectacole populiste și politicianiste ajunge și echipa să folosească stadionul. Personal consider asta lipsă de respect față de clujenii suporteri ai lui ”U”. Îmi pare rău că s-a ajuns aici, însă ceea ce se întâmplă e bătaie de joc. Ar trebui ca oficialii de la „U” să răspundă cumva, chiar cu riscul să nu mai fie lăsați să joace pe noul stadion . Eu, ca suporter, mă simt jignit.
Cei de la CFR și-au revendicat deja dreptul de a juca pe noul stadion. Nu mare o să fie mirarea dacă o să se mute cu totul pe el. O blasfemie mai mare de atât nici nu se poate: o echipă cu un stadion mare și modern, care nu adună spectatori nici cât FC Poplaca, să vină să forjeze stadionul lui ”U” doar pentru că, zic ei, au dreptul.
Eu unul refuz să fiu prezent la concerte și la țigănelile care vor avea loc. Am să merg să văd echipa de fotbal a Clujului, întoarsă în orașul natal dar nu și în casa natală. Pentru mine noul stadion nu mai poate fi numit acasă!

Anunțuri

PROCURORI PENALI

Autoritățile statului român privesc impasibile cum flagelul etnobotanicelor produce victime, deși au posibilitatea să intervină.

Acum câteva zile, una din știrile TV arăta că un tânăr din București a fost găsit mort ca urmare a consumului de etnobotanice. Este unul din zecile de tineri care au căzut victime consumului de etnobotanice. Iar în acest timp autoritățile se declară neputincioase pentru că, spun acestea, nu există legislație pentru a închide respectivele magazine, deoarece chiar dacă interzic zeci de substanțe care apar sub numele de etnobotanice, vânzătorii se repliază rapid și schimbă amestecurile, astfel că noile combinații devin legale. Și astfel, ascunzându-se în spatele motivației legate de inexistența legislației, autoritățile statului român privesc impasibile cum acest flagel letal se extinde.

Motivația legată de lipsa legislației este una falsă, în condițiile în care avem înregistrate decese în urma consumului de etnobotanice, pentru că fapta vânzării de etnobotanice ar putea fi încadrată din punct de vedere penal fie ca omor calificat, prin otrăvire (art. 175 alin. 1 lit. b și/sau e Cod penal), pedeapsa fiind de la 15 la 25 de ani, fie ca infracțiune de ”determinarea sau înlesnirea sinuciderii” (art. 179 Cod penal) pedeapsa fiind de la 2 la 10 ani. Prin urmare, ar fi de ajuns ca procurorii, aplicând unul din cele două articole din Codul penal, să se autosesizeze din oficiu și să cerceteze de unde au fost procurate etnobotanicele care au condus la decesul acelor tineri. Iar faptul că reprezentanții Ministerului Public nu se autosesizează este de asemenea un fapt de natură penală, putând fi încadrat la abuz în serviciu sau la neglijență în serviciu.

În plus, atât Parlamentul, cât și Guvernul (care în ultimul timp nu a pregetat a recurge la asumarea răspunderii asupra unor legi) ar putea să aducă o îmbunătățire articolului 313 din Codul penal, pentru a incrimina în mod direct vânzarea de etnobotanice, fără a mai fi nevoie de liste care trebuie actualizate aproape zilnic. Astfel, prepararea de alimente sau băuturi vătămătoare sănătății, expunerea lor spre vânzare sau vânzarea acestora este de asemenea pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar dacă aceste fapte au condus la moartea unor persoane pedeapsa este de la 7 la 20 de ani (art. 313 Cod penal). În cazul acestui ultim articol pentru a fi eficient ar fi nevoie doar de introducerea în cuprinsul său a doar trei cuvinte în plus. Astfel, în loc de ”Prepararea de alimente ori băuturi falsificate, alterate sau interzise consumului, vătămătoare sănătății (…)” ar fi de ajuns să punem fraza ”Prepararea de alimente, băuturi sau alte substanțe destinate consumului uman falsificate, alterate sau interzise consumului, vătămătoare sănătății (…).” Ar fi astfel nevoie de șase cuvinte în plus în respectivul text de lege pentru a incrimina în mod direct vânzarea de etnobotanice, în condițiile în care, la acest moment, vânzarea de alimente sau băuturi vătămătoare sănătății este incriminată de Codul penal. Faptul că aceste instituții ale statului nu o fac este un fapt voit sau e vorba doar de incompetență.

Gabriel Nițulescu

PIRAŢII DIN CARAIBE – JACK SPARROW

Jack Sparrow pare stereotipul piratului ce-l cunoaştem din copilărie: aventurier, neîndemânatic, rebel, hoţ, visător, iubitor de băutură şi de femei, haios, dar avem să aflăm că poate fi şi altfel …

Jack Sparrow este un personaj bine conturat, capabil să ia pericolul peste picior şi totodată să scape basma curată din orice situaţie. Este surprinzător de inteligent şi spontan atunci când trebuie să acţioneze repede şi discret pentru a se strecura dintr-o situaţie ce-i poate fi mortală. Însă, ceea ce cu siguranţă îl defineşte cel mai bine, este al său nelipsit umor şi sarcasm ce completează perfect povestea vieţii piratului neîndemânatic.

Ar putea părea că pentru el acea lume reprezintă un joc, asta până când viaţa lui sau a femeii pe care o iubeşte îi este pusă în pericol, dar ultima parte a serii arată că iubirea rămâne încă un sentiment de care amarnic se fereşte. Fuge de ceea ce consideră că l-ar face mai vulnerabil, fiindu-i teamă să se despartă de viaţa liberă pe care-o avea.

Cu siguranţă, în aceste 4 filme din seria Piraţii din Caraibe am fost martorii unei maturizări a personajului. Deşi el pare cel mai aerian datorită caracterului visător şi a felului în care răspunde provocărilor, ne va uimi cât de rapidă este reacţia sa când se confruntă cu probleme neaşteptate.

Spre deosebire de alţi piraţi căpitani, ceva deosebit de călduros găsim în inima lui Jack: compasiunea. Chiar dacă uneori poate fi egoist şi încăpăţânat, am remarcat legătura ce s-a format între el şi membrii echipajului, fapt ce îl face mai prietenos şi mai puţin de temut decât legendele rele ale mării, cum ar fi Blackbeard sau Căpitanul Barbossa. Acest fapt poate fi mai bine evidenţiat când a fost blocat în Lumea de Dincolo. Da, a fost salvat în mare măsură pentru că aveau nevoie de el, dar unii au recunoscut că ciudatul personaj chiar le lipsea.

Pentru unii Sparrow este considerat o glumă, o parodie a genului şi o ţintă uşor de doborât. Mulţi dintre cei care l-au subestimat au fost mai apoi mâniaţi de faptul că s-au lăsat purtaţi de acea alură de incompetent ce o purta Jack cu mândrie.

Este un personaj caraghios, care are întotdeauna la îndemână o replică pregătită să-l scoată din momentele în care se doreşte invizibil. Şi cumva reuşeşte şi acest lucru. Să sperăm că nu va reuşi să se facă nevăzut şi din inimile noastre!

Octavian Radu

BĂIATUL CARE A TRĂIT (II)

Aşa cum vă promiteam săptămâna trecută, revin cu o continuare la povestea lui Harry Potter. Mai exact, motivele din spatele succesului imens al acesteia. De ce această poveste şi nu alta? Cum de a reuşit J.K. Rowling să vrăjească un public atât de mare şi să-l ţină cu sufletul la gură?

Câteva dintre motive vă dădeam în editorialul trecut, iar acum este timpul pentru altele şi mai interesante.

Lupta dintre bine şi rău, o temă omniprezentă. Nu este pentru prima oară când întâlnim acest subiect, dar ce ne atrage la el este faptul că ne implică emoţional. Cumva, tot ajungem să alegem de partea cui suntem şi vrem să luptăm. Cine este alături de Harry Potter îşi doreşte ca el să câştige, să-l învingă pe Voldemort şi să meargă până la capăt cu el. În plus, aflăm încă de la început motivele popularităţii lui Harry Potter, de ce i se spune băiatul care a trăit, iar lupta dintre cei doi, Harry şi Voldemort, se pronunţă încă din clipa primei lor întâlniri, moment care dă startul poveştii.

Personajele bine definite au oferit şi mai multă veridicitate poveştii. Ca cititor sau spectator aveai un spectru larg de personaje pe care să le îndrăgeşti sau care să îţi semene. Fie că erai mai mult ca Harry, ciufulit, mereu pus pe şotii şi curajos, ca Hermione, serioasă, silitoare şi cuminte, sau ca Ron, amicul perfect, foarte amuzant şi distractiv, Neville, timid, retras şi uitic, există cineva pentru toată lumea!

Odată ce se întâmplă asta, vroiai să te întorci mereu şi mereu la ei ca să vezi ce mai pun la cale şi cum evoluează. În plus, începând cu filmul al treilea din saga Harry Potter, având şi un regizor nou, personajele au fost aduse şi mai aproape de „lumea reală”, aceştia fiind surprinşi din ce în ce mai des în haine de Încuiaţi: blugi, hanorace şi nelipsiţii Converşi, mai mult decât în robe. Nu pot să spun că am fost neapărat de acord cu asta.

Nu strică evidenţiat nici faptul că povestea a fost scrisă în limba engleză, motiv care cred că a fost crucial pentru succesul ulterior. Dacă, spre exemplu, ar fi fost scrisă în chineză, mă îndoiesc de impactul pe care l-ar mai fi avut. Astfel, bucurându-se de acest privilegiu, povestea lui Harry Potter a căpătat un caracter internaţional de amploare foarte uşor.

Curajul, prietenia, loialitatea, iubirea, ambiţia, perseverenţa le cunoaştem prea bine. Având în vedere că acestea sunt şi ele universal valabile, ni s-a părut foarte uşor să le recunoaştem, să ne identificăm cu ele şi să le simţim pe pielea noastră atunci când intram în lumea lui Harry Potter.

Indiferent care au fost motivele şi cu siguranţă sunt mult mai multe de atât, la care se adaugă şi cele personale, succesul lui Harry Potter este incontestabil. Vor mai fi şi alte poveşti cu vrăjitori, magicieni, deja au început să înflorească, dar nimic nu se va putea compara el. Ştacheta a fost ridicată foarte sus.

Îi invit aşadar la final, pe cei care nu aţi citit cărţile sau văzut filmele, să o faceţi măcar din curiozitate sau pentru research, iar pe cei fani ca mine, vă invit să recitiţi cărţile şi să revedeţi filmele mereu, mereu şi mereu…

Autor: Cristina Mehedinţeanu

BĂIATUL CARE A TRĂIT (I)

Harry Potter, fenomenul care a marcat întreaga lume, cea a Încuiaţilor şi a Vrăjitorilor deopotrivă. 10 ani, 7 cărţi, 8 filme, vânzări ale cărţilor estimate la 450 milioane de copii numai în luna aprilie a acestui an…

Un brand care valorează aproximativ 15 milioane de dolari, toate încununate cu cel mai magic parc de distracţii din lume, The Wizarding World of Harry Potter. Asta numai în cifre. Dar nu vreau să vă vorbesc despre afacerea din spatele poveştii, ci despre povestea însăşi care a vrăjit oameni din toată lumea şi de toate vârstele.

Cum a reuşit saga Harry Potter să-şi găsească un loc în inimile noastre şi să ne poarte negreşit an de an în lumea fantastică a vrăjitorilor?

Primul motiv la care mă gândesc este durata lungă de timp, 10 ani, pe care s-a întins povestea. Am fost alături de Harry Potter şi prietenii lui încă de la vârsta magică de 11 ani, când au putut intra la şcoala special destinată vrăjitorilor, Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry. Cu ei, am crescut şi noi. Ne-am ataşat de personajele preferate şi am urmărit cu sufletul la gură apariţia următoarei cărţi si a filmului. Totodată am putut fi martori şi la maturizarea actorilor principali din film, deoarece distribuţia nu s-a schimbat, cu toate zvonurile auzite de-a lungul timpului.

În 10 ani de filme, ne-am lăsat captivaţi din primul rând de trecerea lui Daniel (Harry Potter), Emma (Hermione Granger) şi Rupert (Ronald Weasly) de la copii la adulţi.

Al doilea motiv este lumea imaginară creată în jurul acestor personaje: Hogwarts, castelul fermecat care servea drept şcoală, Diagon Alley, aleea de unde toţi vrăjitorii mergeau la cumpărături, banca Gringotts, al doilea cel mai sigur loc din lume după Hogwarts, bine păzit de nimeni altcineva decât de goblini, Hogsmeade, sătucul plin de berării şi pub-uri în stil specific englezesc, doar e o poveste britanică, nu? Toate ne-au fascinat şi ne-au prins în mreje. A fost o lume în care am putut evada atunci când rutina nu ne mai dădea pace.

Mai mult decât atât, ca să ne dăm puţin jos de pe mătură şi să revenim în lumea Încuiaţilor, distribuţia aleasă pentru cele 8 filme a fost perfectă. Autoarea J.K. Rowling a şi insistat ca toţi actorii să fie britanici pur-sânge şi nu a dat greş.

Chiar dacă nu au câştigat premii sau au fost nominalizaţi pentru rolurile interpretate, deşi nu am înţeles exact de ce, actorii s-au mulat perfect pe personajele din cărţi. Ralph Fiennes, Alan Rickman, Michael Gambon, Helena Bonham Carter, doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi, au dat viaţă celor mai memorabile personaje ale tuturor timpurilor.

Apoi, ca să ducă povestea şi mai departe producătorii au avut ideea genială să transpună totul în realitate. Cred şi nu greşesc când spun că este pentru prima oară când avem ocazia să păşim cu adevărat într-o lume de poveste la o scală aşa de înaltă precum parcul tematic The Wizarding World of Harry Potter.

Aşa cum spunea şi autoarea la premiera ultimului film: „Povestea nu se termină aici şi puteţi fi siguri că Hogwarts va fi mereu acolo ca să vă întâmpine acasă.”

O continuare la fel de frumoasă vă promit săptămâna viitoare. Până atunci, voi de ce credeţi că a avut atât de mult succes povestea lui Harry Potter?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

ISTORIA SE REPETĂ!

Un mare înaintaş ne spunea că ”Dacă nu ne vom învăţa istoria neamului suntem condamnaţi să-i repetăm greşelile.” Zilele trecute mă aflam în faţa unor numere de ziar din Universul, din perioada anului 1948.

Citind titlurile articolelor principale mi se părea însă a mă afla în contemporaneitate sau mai precis în ultimii doi ani ai guvernării Băsescu-Boc.

Revizuirea pensiilor, retragerea unor drepturi veteranilor de război (cum ar fi de exemplu un număr de călătorii gratuite pe CFR), reforma învăţământului, trecerea de la sistemul parlamentar bicameral la sistemul unicameral, disponibilizarea unor funcţionari publici, a unor angajaţi ai Ministerului de Interne şi ai armatei erau teme ce ţineau prima pagină a ziarelor atunci ca şi acum.

Tonul articolelor din ziar era unul triumfalist, reflectând marile realizări ale partidului aflat la guvernare (Blocul Partidelor Democratice). Trecuse vremea când Universul era ziarul exact informat, intransigent cu greşelile făcute de guvernanţi, tendinţă imprimată în special de cel mai cunoscut director al său Stelian Popescu, care la sfârşitul anului 1944, probabil mult prea bine informat de ceea ce avea să urmeze în România, a fugit în exil în Elveţia mai întâi, şi apoi în Spania.

”Răul” cel mai mare era constituit de acele partide care se desprinseseră din partidele istorice (acestea între timp erau desfinţate) precum gruparea Tătărăscu desprinsă din PNL şi care deşi participau sau abia participaseră la guvernare erau găsite vinovate că se opuneau reformelor şi ”democratizării” statului -stabilizării monetare, naţionalizării întreprinderilor etc – (aviz pentru zilele noastre pentru UDMR şi UNPR).

Nimic sau aproape nimic nu transpare însă din paginile ziarului cu privire la dramele care aveau loc în acele timpuri, când oameni care îşi exprimau liber opinia erau trimişi în spatele gratiilor sau când elita societăţii româneşti lua drumul închisorilor. Doar ceva menţiuni despre procesele vremii în care acuzaţii erau catalogaţi invariabil ca trădători sau persoane care se opun noii orânduiri democratice, precum şi zilnicele menţiuni de la faptul divers despre ”prinderea” unor ”sabotori” ai economiei naţionale prin faptul că nu au predat statului aurul sau valuta pe care o deţineau.

În plus, în acest efort de rememorare nu ar trebui uitate nici etapele care au premers alegerilor desfăşurate cu un an şi circa două luni mai devreme (în 19 noiembrie 1946) şi care au făcut posibilă fraudarea masivă a acestora. Astfel, pe 17 iunie 1946 guvernul prosovietic al lui Groza a amânat alegerile, promulgând un decret pentru stabilirea unei noi proceduri electorale. În aceeaşi zi, primul ministru a semnat un decret de desfiinţare a Senatului, transformând Parlamentul bicameral în Adunarea Deputaţilor, legislativ unicameral.

În zilele noastre, guvernul Boc-Băsescu tocmai a modificat modalitatea de alegere a primarilor şi urmează să voteze legea votului prin corespondenţă, lege care, aşa cum mărturisea ministrul Baconsky va aduce tot un milion de voturi partidului aflat la guvernare.

Din câte se vede actualii guvernanţi sunt demni urmaşi ai celor care acum 65 de ani au instalat comunismul în România.

Autor: Gabriel Niţulescu

REDUCERILE FICTIVE CRESC NESIMŢIREA POLITICIANISTĂ

Guvernul pretinde că a redus personalul din instituţiile şi companiile de stat. FMI se preface că admite. Economia pare că-şi revine. Sigure sunt doar campaniile electorale, care pot strica tot.

Să începem cu datele exacte, capitol la care establishment-ul românesc stă foarte prost: nu avem date confirmate din cel puţin 2 surse referitoare la numărul exact al celor care lucrează în instituţii publice. Ne bazăm pe lacunarele declaraţii ale lui Boc (1,27 milioane de angajaţi la stat în decembrie 2010), pe datele total diferite de la INSSE – 1 milion în mai 2011 fără angajaţii din forţele armate, servicii secrete şi personal asimilat – sau pe alte date?

Care? Nu ştim cifrele pe Ministere, Agenţii, Companii de Stat, Consilii Judeţene, Locale, Primării, adică funcţionărimea. Acolo reforma, şi mai ales concedierile, nu operează. De ce? Pentru că acolo e clientela politică, iar dacă un funcţionar a şpăguit cu vreo 50.000 de euro pentru un post de Preşedinte al CA într-o companie de stat nu poate părăsi postul că aşa vrea FMI!

Ce s-a făcut până acum, în baza celor 2 acorduri cu FMI? Cantitativ, mai nimic, reduceri cu aproximativ 7% a numărului salariaţilor de la stat (din 2009 până azi), conform cifrelor INSSE. Problema nu e însă numai insuficienta reducere cantitativă de personal. Grav e că nu pleacă acele ploşniţe care freacă menta prin Ministere, Agenţii guvernamentale şi companii de stat, ci pleacă oamenii bine pregătiţi, cei care pot face faţă în domeniul privat, unde competenţele trebuie demonstrate zi de zi, acolo unde ”pilele”, influenţele politice, fustele scurte şi lenea care ţin loc de performanţă sunt mult mai rare decât la stat.

În plus, majoritatea concedierilor s-a făcut fără o evaluare temeinică a competenţelor personalului, singurele criterii pentru a decide cine rămâne/pleacă fiind cele ale susţinerii politice amintite mai sus. Oriunde în lumea civilizată angajaţii sunt evaluaţi cel puţin odată pe an, prin diferite metode care implică interviuri cu aceştia, evaluări psihometrice, teste scrise, evaluări tip 360 grade, etc. La noi, când s-a încercat o evaluare a cunoştinţelor, de tipul celei de la Ministerul de Finanţe, a fost tragedie naţională pentru acei funcţionari care nu cunoşteau legile pe care le aplicau…

Care e de fapt miza neaplicării măsurilor convenite cu FMI şi disponibilizarea/recalificarea funcţionarilor de la stat? CONTROLUL LOR POLITIC. E mult mai simplu să ai „armate” fidele de ”tăietori de frunze la câini”, în instituţiile de stat, care să voteze cu partidul fie ca un contra-serviciu, fie că sunt manipulaţi şi ameninţaţi cu demiterea. E mult mai uşor să controlezi oamenii atunci când carierele lor depind de o semnătură, configuraţie politică sau fiţele unei ”secretare afiliate”. E mai simplu să păstoreşti oi decât colibri.

E mai greu să controlezi oameni independenţi, antreprenori, oameni de afaceri, oameni liberi, care-şi câştigă existenţa în domeniul privat, unde dacă nu performezi onest, mori. E mai greu pentru că aceşti oameni sunt împărţiţi în grupuri mult mai mici, sunt stăpâni pe soarta lor şi nu pot fi şantajaţi prea uşor. E şi mult mai costisitor…!

Autor: Mihai Mătieş