OBICEIURI DE BOBOTEAZĂ LA ROMÂNI (II)

Pe 6 ianuarie, Biserica ortodoxă sărbătoreşte botezul lui Iisus Hristos sau Boboteaza. Această zi marchează sfârşitul sărbătorilor dedicate Crăciunului şi Anului Nou. În ziua de Bobotează are loc sfinţirea apei, în timpul slujbei de Iordan.

Pregătirea acestui moment se face, şi astăzi, cu multă atenţie, în fiecare comunitate. Locul de desfăşurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spaţiu mai larg – unde să fie cel puţin o fântână, în imediata vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii. Pentru acest moment se aduce apa, care se pune în vase mari de lemn şi, tot acum, se taie, la râu, o cruce mare de gheaţă. În jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se află în mod normal în curtea bisericii, se desfăşoară întreg ceremonialul religios, la care participă toată suflarea comunităţii.

După slujba de sfinţire a apei, transformată în agheasmă, fiecare sătean îşi ia apă sfinţită în vasele de lemn sau de sticlă cu care a venit de acasă. Pe drumul de întoarcere ei strigă „Chiraleişa” – pentru belşugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului şi pentru creşterea cât mai mare a cânepii – şi toarnă puţină agheasmă în toate fântânile întâlnite în cale. Odată ajunşi acasă, oamenii sfinţesc cu agheasmă şura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livadă, casa şi interiorul casei.

Boboteaza – practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice

Boboteaza cumulează elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile creştine adăugându-se practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice. În Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri şi fumegaţii, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Această manifestare avea loc imediat după sfinţirea apei, când tinerii se retrăgeau pe locuri mai înalte, având asupra lor cărbuni aprinşi ce fuseseră folosiţi anterior la aprinderea secăluşelor, şi aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era făcut din vreascuri şi frunze uscate strânse de feciori cu o zi înainte. Tinerii cântau şi dansau în jurul focului şi săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credinţa că vor fi feriţi, astfel, de boli şi de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinşi cu care, odată ajunşi acasă, afumau pomii din livadă în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosită ca încărcătură pentru secăluşe, crezând că în acest fel, casa va fi ferită de primejdii, mai ales de trăsnete.

În cele trei zile cât ţine Boboteaza în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii şi rudele obişnuiesc a se colinda reciproc, după cum există comunităţi în care, în aceste zile, reapar mascaţii. Tinerii, mascaţi în babe şi moşnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscenţă a cultului moşilor şi strămoşilor, precum şi a unor vechi practici fertilizatoare.

Autor: Octavian Radu

Reclame

FAST-FOOD – O INDUSTRIE NEMURITOARE

De ce alegem să mâncăm la fast-food? De ce atât de mulţi preferă să mănânce la fast-food în loc de alte alternative? Doar pentru că este primită mai repede comanda decât în alte locuri precum un restaurant? Doar pentru că este mai gustoasă decât sandvişurile făcute în casă?

Cu toţii am auzit şi cunoaştem faptul că mâncarea provenită de la fast-food este nesănătoasă, dar totuşi mulţi încă frecventează acele locuri şi chiar destul de des. De ce am face o astfel de alegere în mod conştient, de ce ne-am pune sănătatea în pericol în acest fel? Probabil marea majoritate gândeşte despre această problemă ca fiind una fals distribuită, deoarece mulţi nu consideră că prin consumarea acelor produse ar putea să îşi îmbolnăvească trupul. Iar asta de ce se întâmplă? Pentru că problema de sănătate ce apare nu prea se simte imediat, ci mai mult este observată întâi în urma unor analize. Mulţi preferă să ignore starea pe care ţi-o creează acea masă copioasă, privind-o mai mult ca pe un festin culinar, decât ca pe o stare de rău. Aici este o neînţelegere, deoarece nouă nu ne este adus la cunoştinţă ceea ce se întâmplă dincolo de aparenţe.

Prin faptul că noi consumăm ceea ce nu cunoaştem dăm dovadă de ignoranţă. Ba mai mult, ajungem să lăudăm această industrie şi să îi mulţumim pentru că ne ajută să ne facem treaba mai repede, ne ajută să nu pierdem vremea mâncând, noi fiind într-o constantă lipsă de timp. Acesta este primul motiv pentru care a fost atât de uşor îmbrăţişat acest domeniu. Al doilea, pentru că se află la fiecare pas, fapt ce ne face pe noi să nu alergăm după vreun restaurant pitit, ori să pierdem o oră pe drum ca să ajungem acasă, să mâncăm şi să parcurgem acelaşi drum pentru a ajunge înapoi la şcoală ori la servici. O a treia pricină ar fi reclama apetisantă ce îţi face cu ochiul de oriunde. Suntem nişte fiinţe care se pierd în sfera comfortului, a poftei şi a dorinţelor. Nu încercăm să suprimăm nici o stare care ne-ar provoca plăcere. Iar problema este chiar aici, la faptul că ne oprim aici, la această plăcere ce ne este oferită. A gândi mai departe de atât înseamnă că eşti un om care îşi pune prea multe întrebări, un om care nu trăieşte clipa. Desigur, este o prostie, dar aşa gândesc mulţi. După ce primele 3 motive au fost lămurite, urmează partea cu mâncatul. Felurile sunt foarte gustoase, locurile sunt curate şi angajaţii se poartă frumos. Este încă un lucru care ne determină să avem încredere în ei şi, implicit, în ceea ce gătesc. Clientul este satisfăcut şi se întoarce cu mare plăcere ştiind că aici nu are cum să fie dezamăgit.

Faptul că mulţi oameni preferă să consume alimente fast-food în detrimentul unei alimentaţii sănătoase este până la urmă alegerea lor şi ei sunt responsabili de acest fapt. Nu mai putem învinui doar companiile acum, deoarece este adus la cunoştinţa noastră de către cei care luptă împotriva lor ce este în neregulă cu acestea. Acum, cea mai mare problemă o reprezintă faptul că cele mai multe astfel de companii atrag tineri. Iar aceştia nici nu sunt educaţi corespunzător privind acest lucru. Trebuie să învăţăm copiii să nu profite de mâncarea fast-food, să înţeleagă că este un produs diferit de cel de acasă, să înţeleagă că uneori lucrul prea bun e prea bun ca să fie adevărat.

Autor: Octavian Radu

ESTE MUZICA CLASICĂ DEMODATĂ?!

Auzim mereu, vrând-nevrând, în jurul nostru, tineri care-şi ascultă muzica preferată la mp3 player-ele lor, pe stradă. Totuşi, în cele mai multe cazuri, muzica clasică lipseşte cu desăvârşire din setul preferinţelor lor muzicale. Oare de ce?!

În primul rând există o mare prejudecată în rândul majorităţii oamenilor că muzica clasică este un gen cult rezervat doar elitiştilor, celor ce au studii muzicale în domeniu (licee, facultăţi de muzică), fiind astfel învăţaţi în instituţiile de învăţământ să aprecieze şi să iubească acest gen muzical.

Este adevărat că în trecut marii compozitori îşi ofereau serviciile adesea în slujba regelui sau a unui nobil de la curte – ne amintim nume precum Monteverdi, Bach, Mozart, Haydn şi de multe ori compoziţiile pe care le scriau erau menite a fi ascultate de către aristocraţi. Unii din cei mai mari compozitori clasici erau de asemenea profesori pentru tinerele fete din rândul nobilimii. Dar această prejudecată este total falsă, marii compozitori ai istoriei muzicii au compus lucrări înălţătoare menite a transcede cultura muzicală, sexul, vârsta sau rangul publicului, ele au fost create spre a atinge sufletul şi inima ascultătorilor, spre a reliefa caracteristicile muzicale ale unei anumite perioade muzicale.

Se spune pe drept cuvânt despre muzica clasică că este singurul gen cult din istoria muzicii. Cum ne explicăm oare că un Beethoven, Mozart, Haydn sau Verdi rămân nemuritori în timp, operele lor rămânând vii şi nedemodate, cum nu e cazul multor genuri din muzica modernă?

Din fericire, mai există un număr relativ restrâns de oameni ce au grijă ca operele nepieritoare ale marilor compozitorilor clasici să-şi păstreze flacăra vie în sufletele şi minţile lor, majoritatea constituind un public specializat, meloman, format fie din profesori de muzică sau elevi, studenţi ai instituţiilor de învăţământ muzicale, fie din publicul meloman ce a luat contact de tânăr cu o astfel de muzică, fiind îndrumaţi spre aceasta de părinţii lor. Dar cum ne putem explica oare că majoritatea tinerilor din zilele noastre nu ştiu cine a fost Beethoven sau Vivaldi şi nu suportă să asculte aşa o muzică plictisitoare, demodată, rămânând la hit-urile lor comerciale difuzate pe radio şi TV?

Analizând genurile muzicale actuale (pop, dance, r’n’b, etc) ne dăm seama că acestea sunt uşor de ascultat, având de obicei o tematică superficială – versuri de dragoste puerile şi lipsite de substanţă, linii melodice cu armonii simple, uşor de fredonat, „catchy”. Este exact muzica pe care o ascultă oamenii grăbiţi, incapabili să aprofundeze muzica, să o asculte cu adevărat, nu să o pună doar ca fundal în timp ce-şi duc la îndeplinire alte activităţi. Pentru a ne cultiva gustul pentru muzica clasică nu este necesar să avem studii în domeniu, nici să luăm contact cu aceasta de mici, deşi ar fi indicat acest lucru. Trebuie doar să avem disponibilitatea de a rămâne deschişi în concepţii, de a ne deschide inima către o muzică profundă, dureros de umană, ce exprimă o paletă largă de sentimente – dragoste, tristeţe, depresie, veselie, melancolie, etc.

De aceea deschideţi-vă inimile şi sufletul către noi tărâmuri magice şi lăsaţi muzica să vă îmbie cu o poţiune minunată în urechi şi în suflet!

Autor: Octavian Radu

REALITATEA DUPĂ „DEZASTRU” – DESPRE BACALAUREAT FĂRĂ HIPERBOLIZĂRI

Panoul care ascundea maşinăria interioară a sistemului numit bacalaureat a căzut. Iar anul acesta, pentru prima dată în istoria ţării, am fost puşi în situaţia de a recunoaşte că nu oricine poate susţine un examen precum bacalaureatul.

Nu că n-am fi ştiut asta până acum, însă sistemul de mite funcţiona ca un propulsor pentru tinerii care-şi doreau să termine liceul. Monitorizarea video a demascat faţa reală a sistemului de educaţie românesc. Nu văd de ce am considera aceste rezultate un dezastru în condiţiile în care toţi ştiau de hibele sistemului, însă nimeni nu voia să facă ceva.

Haideţi să luăm un simplu exemplu. În fiecare dimineaţă, în drum spre birou, trec prin curtea unui liceu. Îi aud zilnic “debordând” de inteligenţă sub zidurile şcolii. Dezacorduri, limbaj rudimentar, propoziţii care sunt construite din două cuvinte şi trei înjurături sau obscenităţi, etc. Auzind despre reuşitele de la bac, am avut curiozitatea să mă apropii de avizierul cu note. Ce să vedeţi, pe vreo 10 coli erau înşiruite realizările tinerilor din clasele XI. Recunosc că şi eu am rămas surprinsă. Cele mai mari note erau de 7, iar majoritatea se lăudau cu 6 şi 5. Totuşi acestea erau nişte realizări pentru cei care le obţinuseră deoarece aproximativ 30% din elevii claselor a XI-a erau corigenţi.

Dată fiind această realitate, credeţi că aceşti elevi vor putea susţine examenul de bacalaureat? Răspunsul e negativ şi tot realitatea dovedeşte acest lucru. La acelaşi liceu, din 170 de candidaţi la bacalaureat, au promovat doar 29, iar nota cea mai mare era de 7,86.

Examenul de bac nu este un coşmar, nu e un dezastru pentru cei care-şi doresc cu adevărat să urmeze o facultate. Un elev care a luat în serios perioada petrecută în liceu, nu poate fi intimidat de sistemele de supraveghere video sau subiectele de la examenul de bacalaureat. Cred că ar trebui să ne şi limităm la aceşti elevi şi să le creăm condiţii să-şi dezvolte aptitudinile în cadrul facultăţii.

Şi dacă tot a trecut dezastrul, hai să vedem ce rămâne după aceasta. Mii de potenţiali agricultori, căpşunari, hamali, zidari, măturători şi pot continua. Chiar nu avem nevoie de aceştia? Cred că sunt destule meserii în care nu e nevoie să ai diplomă de bacalaureat, iar dacă s-ar gandi cineva la acesta poate n-ar mai trebui să importăm cartofi şi roşii de peste mări.

Şi totuşi, ar trebui să ne bucurăm! Spiru Haret, combinatul de diplome, nu cărturarul, va rămâne fără contribuabili.

Autor: Victoria Donos

TEHNOLOGIA DISTRUGE OMENIA

Ne tehnologizăm prea mult: Facebook, Twitter, LinkedIn, Messenger, Skype, etc. Şi asta e rău, pentru că uităm de noi ca persoane, de faptul că omul nu e o maşină. Că nu acţionează doar ca o rezultantă de 0 şi 1.

Facebook-ul te captivează, Linked-In-ul e „obligatoriu” dacă vrei să relaţionezi cu profesioniştii din ”liga” ta, Skype-ul e omniprezent dacă vrei să vorbeşti gratis la distanţă, etc. O persoană din prezent petrece în medie 4 ore pe zi legat de tehnologie (computer, I-phone, I-Pad, Blackberry, etc), după ultimele statistici, chiar dacă slujba sa nu presupune munca la ordinator! Majoritatea stau pe Facebook şi uită să mai trăiască…

Unde a dispărut plăcerea de a te plimba în aer liber, de a ieşi cu fetele/băieţii seara, de a te juca cu mingea în tină (noroi, n.r. – ardelenism), de a face activităţi fizice? Îmi aduc aminte că atunci când noi eram adolescenţi, adică pe la începutul anilor 80, plăcerea de a socializa pe viu era extraordinară. Da, aveam doar 2 ore de TV, filme răsuflate şi difuzate la vreo 10 ani de la apariţie, dacă treceau de cenzură. Dar aveam cărţi, mergeam la teatru, la stadion, în excursii şi în tabere. Jucam Poker seara, pe lângă casă, pe capace de bere, aveam petreceri, mersul pe bicicletă, ”de-a v-aţi ascunselea”, cântări în jurul focului de tabără, şi alte alea… Interacţiunea fizică era cel mai important lucru pentru tânărul acelor ani.

Din păcate dependenţa de computer şi Facebook creează îndepărtare de viaţa reală, de simţurile noastre de bază, de cei pe care îi îndrăgim. Tinerii care sunt azi aşi la Facebook nu îndrăznesc să invite fetele cu care vorbesc în oraş. Mulţi îşi dau întâlnire pe Net, dar nu se mai vizitează acasă de nicio culoare! ”Offline”-ul sperie şi încurcă. E ”demodat”. Totul trebuie să fie impersonal, cu pseudonim, cu mulţi mega de RAM, insipid, inodor, detaşat. Adică să ne amorţim simţurile, să ne putem retrage oricând, să nu ne implicăm. De ce? De lene. Din obişnuinţă. Din cauza iluzoriei puteri a ”click”-ului.

Mi-e frică de această dependenţă de tehnologie, pentru că îndepărtează oamenii unii de alţii. Nu vreau să sune nici dezastruos, nici patetic. E doar o constatare: azi petrecem mai mult timp cu computerul decât cu cei dragi. Majoritatea covârşitoare dintre noi. Trimitem bancuri în scris şi primim videoclipuri de pe YouTube. Dăm ”like”-uri şi primim ”Accept”. Schimburile noastre, de orice natură, se exprimă prin tastatură. Culmea e că ne complacem. Pentru că natura noastră se schimbă din cauza computerului. Începem să acţionăm/reacţionăm ca şi el. Atingerea, sărutul, sentimentele, strângerea în braţe au dispărut odată cu timpurile în care prietenii ieşeau împreună. Azi ”prietenii” navighează pe Net-ul tulbure…

În filmul „Demolition Man” (Marco Brambilla 1993), a cărui acţiune se petrece prin 2030, Sandra Bullock îl invită pe Sly Stallone la ea pentru o seară romantică, unde după puţin timp îşi pun amândoi nişte căşti pe cap şi se pregătesc … să facă sex. ”Aşa e acum, fără schimb de fluide” îi spune ea contrariatului Stallone care fusese congelat vreo 70 de ani şi apoi ”trezit” în plin secol 21… Cred că toate astea şi mai multe ni se vor întâmpla mai repede de 2030. Şi, fără căşti…

Autor: Mihai Mătieş

MICUL, MANEAUA ŞI 1 MAI

De ziua ei, toată suflarea muncitorească din întinsul plai românesc s-a retras să-şi petreacă liniştită ziua.

Cei mai tari de fire şi stomac au ieşit la iarbă verde înarmaţi cu ligheanul de carne, grătarul şi lemnele pentru foc, chiar dacă încă mielul, drobul şi ouăle mâncate de Paşti nu s-au aşezat prea bine.

O altă bună parte a plătitorilor de taxe, care nu şi-au permis să mai intre-n vistieria proprie, a stat acasă, în faţa televizorului, s-a uitat la ştirile despre pălăriile doamnelor de la nunta regală sau au ieşit în parc.

Ultima categorie, care nu ştim cât de muncitoare e, a mers la mare. Aici intră, cu mici excepţii, tinerii care au ales să-şi sărbătorească părinţii care au contribuit financiar pentru ca odraslele să poată avea un 1 mai cât mai frumos.

Spre deosebire de anii precedenţi, parcul Izvor a fost pustiu, nici urmă de mici, muzică sau oameni care să-şi dea coate pentru o pomană politică. Am fost scutiţi chiar şi de tradiţionala defilare cu steguleţe roşii care oferea ştiri televiziunilor.

O zi în care s-a discutat despre beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, unde-şi va petrece cuplul regal luna de miere, fusta lui Kate sau cum s-au distrat tinerii în Vama Veche sau Mamaia.

Paradoxal sau nu, nimeni n-a pomenit nici un cuvânt despre însemnătatea zilei de 1 mai şi de ce am ajuns s-o sărbătorim cu tricoloare la stâlpi şi mijloace de transport în comun. N-ar strica ca în fiecare an, cel puţin în această zi, muncitorilor să li se amintească că au nişte drepturi pentru care a luptat cineva, iar dacă aceste drepturi nu mai sunt respectate e numai pentru că ne place comoditatea şi acceptăm lucrurile aşa cum sunt.

Cu excepţia mitingului de la Vaslui, n-am văzut şi nici auzit vreun român să discute astăzi despre noul cod al muncii, aşa cum n-am văzut pe niciunul scandând împotriva angajatorilor care nu plătesc orele suplimentare.

În aceste condiţii n-avem decât să ne plângem că lucrurile merg prost în ţara asta şi să aşteptăm să-şi revină din criză Italia, Spania, Portugalia pentru a căuta loc de muncă.

Că doar pe muncitorul român îl interesează cât de soare va fi de 1 mai, dacă e caldă apa mării sau dacă prinde vreo promoţie la hipermarket pentru bere şi mici.

Este clar că ne-am detaşat de acele sărbători propagandistice marcate de parade şi defilări, însă n-ar trebui să pierdem ocazia de a ne face auzite problemele şi a ne face vizibili.

Autor: Victoria Donos