DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (II)

În discursul său de la Stanford, în anul 2005, Steve Jobs aminteşte un citat care l-a pus pe gânduri de când l-a aflat şi care l-a ajutat să acţioneze în viaţă în alt mod decât o făcea: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce urmează să fac ?” Dar dumneavoastră?

În zilele noastre, când pare că şi timpul a acceptat secolul vitezei, tânjim, după ore suplimentare petrecute la servici, la câteva momente de relaxare. Oare am mai simţi arzând această nevoie dacă ne-am relaxa muncind, altfel spus dacă am face ceea ce ne place?! Dar, din păcate, omul modern care munceşte pentru a întări caracterul consumatorului de satisfacţie garantată, este posibil să nu îşi schimbe niciodată faţada acestui gen de viaţă anostă pe care o duce, dacă nu scapă de teama de a o lua de la capăt.

A începe din nou înseamnă a lăsa în urmă datoria de a-i satisface pe alţii pentru a începe să te mulţumeşti pe tine. Câţi dintre noi am avea curajul să lăsăm în urmă această siguranţă, această ancoră care ne ţine într-un loc stabil, foarte aproape de tărâmul făgăduinţei? Către ce ţinuturi se va îndrepta acum corabia noastră dacă am avea curajul să ridicăm ancora şi să cutreierăm lumea? Teama de a fi lăsat pe drumuri, de a fi înfometat, de a nu avea bani, îi determină pe mulţi să pornească în căutarea unui drum fără primejdii, fără obstacole, o sursă sigură de venit bănesc. Apoi, aceştia îşi vor îndruma odraslele fie pe aceeaşi cale pentru a le asigura un statut financiar, fericirea, pentru a le ghida viaţa, fie vor dori ca urmaşii să împlinească visul de mult lăsat in urmă al părintelui. Oricare ar fi varianta, copilul nu-şi va urma propriul destin. În zilele noastre însă, cei care doresc cu fermitate să pună deplină stăpânire pe viaţa lor sunt consideraţi rebeli şi nerecunoscători familiei. În astfel de cazuri unii părinţi acceptă ceea ce pare a fi pentru ei noul lor copil, în timp ce alţii preferă să îi izgonească chiar şi din inima lor. Este păcat ca din această cauză cele două tabere să îşi piardă legăturile. Aţi observat ce distanţi şi ce ipocriţi suntem faţă de părinţii noştri, făcându-i mândri de persoana ce o afişăm numai în prezenţa lor? În schimb ei rămân veşnic stăpânii pe care trebuie să îi încânţi, din al căror cuvânt nu trebuie sa ieşi, a căror cerinţe trebuie să le îndeplineşti. Toate acestea ca ei să nu creadă că nu le eşti recunoscător pentru ce ţi-au oferit. Acesta este principiul? Ofer, ca părinte, ca să cumpăr viaţa fiului meu? Nu suntem oare prea egoişti încercănd să dăm fericire doar pentru a o primi înapoi ca motiv de răsplată?

De ce oare prea mulţi oameni îşi caută propria împlinire în altă parte decât în sufletul lor?
Fiecare are o voce interioară ce-i dictează în mod discret paşii ce-i are de urmat pentru a da naştere unei vieţi împăcate. Înaintea morţii toţi vom cauta acea pace interioară pe care nu am simţit-o pentru că am urmat altă cale în viaţă. Nu vă aşteptaţi ca răspunsurile să vă fie transmise neapărat prin vise. Le veţi simţi dacă sunteţi dispuşi să vă abateţi de la cerinţele si dorinţele celorlalţi, dacă vă lasaţi inima să vă comunice sufletul.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

ESTE MUZICA CLASICĂ DEMODATĂ?!

Auzim mereu, vrând-nevrând, în jurul nostru, tineri care-şi ascultă muzica preferată la mp3 player-ele lor, pe stradă. Totuşi, în cele mai multe cazuri, muzica clasică lipseşte cu desăvârşire din setul preferinţelor lor muzicale. Oare de ce?!

În primul rând există o mare prejudecată în rândul majorităţii oamenilor că muzica clasică este un gen cult rezervat doar elitiştilor, celor ce au studii muzicale în domeniu (licee, facultăţi de muzică), fiind astfel învăţaţi în instituţiile de învăţământ să aprecieze şi să iubească acest gen muzical.

Este adevărat că în trecut marii compozitori îşi ofereau serviciile adesea în slujba regelui sau a unui nobil de la curte – ne amintim nume precum Monteverdi, Bach, Mozart, Haydn şi de multe ori compoziţiile pe care le scriau erau menite a fi ascultate de către aristocraţi. Unii din cei mai mari compozitori clasici erau de asemenea profesori pentru tinerele fete din rândul nobilimii. Dar această prejudecată este total falsă, marii compozitori ai istoriei muzicii au compus lucrări înălţătoare menite a transcede cultura muzicală, sexul, vârsta sau rangul publicului, ele au fost create spre a atinge sufletul şi inima ascultătorilor, spre a reliefa caracteristicile muzicale ale unei anumite perioade muzicale.

Se spune pe drept cuvânt despre muzica clasică că este singurul gen cult din istoria muzicii. Cum ne explicăm oare că un Beethoven, Mozart, Haydn sau Verdi rămân nemuritori în timp, operele lor rămânând vii şi nedemodate, cum nu e cazul multor genuri din muzica modernă?

Din fericire, mai există un număr relativ restrâns de oameni ce au grijă ca operele nepieritoare ale marilor compozitorilor clasici să-şi păstreze flacăra vie în sufletele şi minţile lor, majoritatea constituind un public specializat, meloman, format fie din profesori de muzică sau elevi, studenţi ai instituţiilor de învăţământ muzicale, fie din publicul meloman ce a luat contact de tânăr cu o astfel de muzică, fiind îndrumaţi spre aceasta de părinţii lor. Dar cum ne putem explica oare că majoritatea tinerilor din zilele noastre nu ştiu cine a fost Beethoven sau Vivaldi şi nu suportă să asculte aşa o muzică plictisitoare, demodată, rămânând la hit-urile lor comerciale difuzate pe radio şi TV?

Analizând genurile muzicale actuale (pop, dance, r’n’b, etc) ne dăm seama că acestea sunt uşor de ascultat, având de obicei o tematică superficială – versuri de dragoste puerile şi lipsite de substanţă, linii melodice cu armonii simple, uşor de fredonat, „catchy”. Este exact muzica pe care o ascultă oamenii grăbiţi, incapabili să aprofundeze muzica, să o asculte cu adevărat, nu să o pună doar ca fundal în timp ce-şi duc la îndeplinire alte activităţi. Pentru a ne cultiva gustul pentru muzica clasică nu este necesar să avem studii în domeniu, nici să luăm contact cu aceasta de mici, deşi ar fi indicat acest lucru. Trebuie doar să avem disponibilitatea de a rămâne deschişi în concepţii, de a ne deschide inima către o muzică profundă, dureros de umană, ce exprimă o paletă largă de sentimente – dragoste, tristeţe, depresie, veselie, melancolie, etc.

De aceea deschideţi-vă inimile şi sufletul către noi tărâmuri magice şi lăsaţi muzica să vă îmbie cu o poţiune minunată în urechi şi în suflet!

Autor: Octavian Radu

REMEMBER AMY WINEHOUSE

Amy Jade Winehouse a fost o cântăreaţă şi compozitoare engleză de jazz, soul şi RnB. S-a făcut remarcată pentru vocea sa puternică, contralto, care îi permitea să atingă note muzicale foarte joase.

Amy şi-a petrecut copilăria într-o suburbie a Southgate şi a frecventat şcoala Ashmole. La vârsta de zece ani, Amy a cântat într-o formaţie de rap numită Sweet-n-Sour, un proiect de scurtă durată. Amintindu-şi de formaţie, Amy îl descrie ca pe o versiune „mică, albă (formată din muzicieni albi) şi evreiască” a Salt-n-Pepa.

De la 12 ani, Amy frecventează Şcoala de Actorie „Sylvia Young”, dar este exmatriculată după numai un an, din pricina unui piercing făcut în nas şi pentru lipsa de disciplină. A continuat cu şcoala The Mount, Mill Hill, Brit, Croydon şi Ashmole.

Winehouse a primit în dar prima chitară la vârsta de 13 ani şi a început să compună un an mai târziu. Curând după aceea a început să îşi câştige existenţa lucrând iniţial ca jurnalistă, iar apoi a cântat într-o trupă de jazz. A fost influenţată de trupele de fete din anii `60, împrumutând coafura în formă de stup de albine şi machiajul specific Cleopatrei din formaţia The Ronettes.

La 14 ani a consumat pentru prima dată droguri. La vârsta de 16 ani artista a înregistrat o casetă demo. Prietenul ei, cântăreţul soul Tyler James, a trimis înregistrarea unui reprezentant al companiei A&R. Bucurându-se de reacţia favorabilă a casei de discuri, cântăreaţa îşi începe astfel primii paşi în cariera profesională.

A debutat în 2003 cu albumul intitulat Frank, pentru care a primit o nominalizare la Mercury Prize. Winehouse a fost o dublă câştigătoare a premiului „Ivor Novello” (2004, pentru single-ul Stronger than Me şi mai 2007, pentru single-ul Rehab). Tot în 2007, Winehouse câştigă un premiu BRIT la categoria „Cea mai bună cântăreaţă britanică” şi o nominalizare pentru „Cel mai bun album britanic”. În acelaşi an, albumul Back to Black a fost anunţat ca unul dintre cele douăsprezece nominalizate pentru Mercury Prize 2007. Winehouse a obţinut şi trei nominalizări la MTV Video Music Awards.

Artista este apreciată ca fiind o influenţă pentru tinerele cântăreţe de muzică soul, cât şi pentru reîmprospătarea muzicii britanice. De asemenea, datorită stilului său caracteristic a reuşit să inspire designeri vestimentari precum Karl Lagerfeld.

Din 2007 Amy a fost în atenţia presei datorită problemelor pe care le avea cu drogurile, alcoolul şi violenţa. A recunoscut în câteva interviuri că se luptă cu depresia, automutilarea şi anorexia. A fost la un pas de supradoză în 2006, iar în 2007 a fost nevoită să anuleze câteva concerte din cauza stării de sănătate. Nu o singură dată cântăreaţa a fost arestată pe seama posesiei de droguri ori a violenţei publice.

În data de 23 iulie 2011 artista a părăsit această lume. Nu s-au putut stabili cauzele decesului, rămânând încă controversate, deşi mulţi consideră că ceea ce a doborât-o a fost o supradoză de droguri cu alcool.

Să ne amintim de ea pentru ceea ce a făcut în muzică, pentru sufletul ei sensibil, zdruncinat, un înger căzut! O altă stea a muzicii internaţionale a apus! Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Autor: Octavian Radu