MĂSURI VECHI, GUVERN NOU

Rețeta guvernamentală nocivă pentru România, aplicată de guvernul Boc nu a fost abandonată de guvernul Ponta.

Circa 215.000 de bugetari și-au pierdut locurile de muncă sub guvernul Boc, iar alți 200.000 de salariați din sectorul privat au devenit șomeri în aceeași perioadă de timp (unul din zece salariați și-a pierdut locul de muncă). În plus, Guvernul Boc a mai venit cu o ”invenție” nocivă pentru economie: măsura ”o singură angajare la 7 plecări de la stat”. În aceeași perioadă de timp scăderea PIB-ului a fost una abruptă, la început, de circa 8%, revenirea către nivelul anterior, din 2008, fiind aproape imperceptibilă. Altfel spus, având în vedere relația dintre PIB și consum, la prima vedere, la o scădere a numărului de salariați cu 1%, PIB-ul a scăzut cu 0,8%.

Guvernul Ponta nu a renunțat nici el la măsura aberantă introdusă de guvernul Boc de a angaja un singur om la șapte plecări și de curând au fost anunțate concedieri ale bugetarilor. ”Până la sfârşitul lunii martie va fi finalizată strategia de reformă a personalului bugetar. Dacă şi sunt convins că vor avea loc reduceri de personal, acestea nu vor fi de aceeaşi amploare”, arăta ministrul pentru buget Liviu Voinea. Rezultatele concedierilor nu au însă cum să difere prea mult de ”rezultatele” guvernului Boc, mai puțini oameni angajați însemnând mai puține venituri pentru consum și implicit un motiv pentru ca PIB-ul să o ia din nou la vale. De fapt, nu de noi concedieri ar avea nevoie sectorul bugetar sau cel privat, ci de eficientizare și de creare de noi locuri de muncă.
”Va trebui să creăm o altă formă a sectorului public. Nu putem să practicăm decimarea. Fiecare ministru să fie foarte atent cu disponibilizările care se vor face”, arăta recent profesorul Daniel Daianu.

Sunt într-adevăr domenii, mai ales în sectorul bugetar, unde personalul este excedentar și ar trebui ca numărul de salariați să fie redus, dar în același timp există și domenii unde lipsa personalului de specialitate se resimte acut precum în sănătate, învățământ, justiție etc. Și pentru ca delicatul echilibru macroeconomic să fie cât mai puțin sau chiar deloc afectat ar trebui ca anunțatele concedieri să fie însoțite de angajări în sectoarele cu deficit de personal. În acest fel, consumul nu va mai suporta un duș rece, și nici firmele private sau de stat care acopereau acest consum nu vor mai fi nevoite să-și ajusteze oferta de bunuri și servicii. E drept că s-ar găsi unii care să spună că sectoare precum învățământul sau justiția nu ar face decât să consume resurse financiare. Să nu uităm însă a le analiza din punct de vedere economic sub toate implicațiile pe care le produc. Spre exemplu, un învățământ axat pe nevoile economiei ar contribui la accelerarea ritmului de creștere economică. Astfel, cu un an adițional de educație și formare profesională creșterea economică este amplificată cu până la 5% pe termen scurt și cu încă 2,5% pe termen lung.

Măsurile potrivite și chiar resursele financiare sunt la îndemâna guvernanților.
Spre exemplu, recent Asociația IMARA CUL.TUR.ROM, în parteneriat cu Federația Metal ”Henri Coandă” și organizația neguvernamentală cehă Centrum výzkumných Kontraktů – CVK au dus la bun sfârșit un program de 30 de luni de formare profesională continuă (FPC) a 139 de lucrători din cadrul industriei constructoare de mașini, ce au obținut certificate de calificare/recalificare în 6 meserii reprezentative la nivel de sector, program ce a beneficiat de o finanțare europeană de peste 1,14 milioane EUR prin POSDRU 2007-2013.
Din păcate, ar fi nevoie de mai multe astfel de programe, România având doar un număr de 1,3% participanți la programe de FPC din totalul populației adulte, față de 12% media europeană sau 38-40% în țările scandinave. Nu-i de mirare dacă avem în vedere ”atingerea” anumitor ținte: numărul participanților la programe de calificare și de recalifificare (DMI 2.3) a fost de 5607 între 2007 și 2010, în condițiile în care ținta era de 156.200.

Autor: Gabriel Niţulescu

Publicitate

„PARADOXUL ROMÂNESC” – ŞI TOTUŞI MOODY’S AR PUTEA SĂ AIBĂ DREPTATE!

În prima parte a lunii octombrie, agenţia de rating Moody’s făcea public un raport în care avertiza că sistemul bancar românesc este expus turbulenţelor din zona euro, putând fi afectat printr-o scădere a cererii pentru exporturi şi o micşorare a investiţiilor străine.

Plecarea Nokia de la Cluj (al doilea mare exportator al României, după Dacia-Renault), dar şi scăderea investiţiilor străine directe în România cu 43,8% pe primele 10 luni ale lui 2011, comparativ cu primele 10 luni din 2010 sunt evenimente care par să confirme materializarea riscurilor menţionate de agenţia de rating.

Şi totuşi, oficialii românii din BNR contrazic concluziile Moody’s, argumentând că agenţia de rating nu înţelege paradoxul românesc „criză economică fără criză financiară”. Consilierul guvernatorului BNR, domnul Adrian Vasilescu explica de exemplu că „Agenţiile de rating s-au fript cu ciorba şi acum suflă şi în iaurt. Urmăresc să nu mai fie surprinse. Moody’s nu înţelege paradoxul românesc – criză economică fără criză financiară. Sau se face că nu înţelege. România este analizată permanent şi de FMI, de Banca Mondială, de Comisia Europeană”. Și nu ar fi prima oară când agenţiile de rating au greşit în privinţa României, cel mai celebru exemplu în acest sens fiind anul 1999, când acestea avertizau că ţara noastră va intra în incapacitate de plăţi. În plus, oficialii români aduc ca argumente în sprijinul lor că deficitele (bugetar şi de cont curent) sunt sub control, aflându-se într-o continuă diminuare.

Dar totuşi, Moody’s ar putea să aibă dreptate.
Economia reală, în ciuda măsurilor ostile luate de guvern la adresa acesteia a reuşit să reziste pe seama creşterii exporturilor (o explicaţie este şi aceea că perioada de criză din restul lumii ne-a favorizat, produsele româneşti, mai ieftine fiind mai căutate). O continuare a agresiunii factorilor guvernamentali asupra economiei reale, prin luarea în continuare a unor măsuri de reducere a consumului (reduceri de personal, tăieri de pensii şi salarii) care să se combine cu o reducere a nivelului exporturilor ar putea să rupă însă fragilul echilibru macroeconomic existent la acest moment.

Paradoxul „criză economică fără criză financiară” menţionat de oficialii BNR ascunde şi el un factor de risc, în sensul că există o ”decuplare” a sectorului financiar de economia reală. Statul are în continuare nevoie de bani, aşa că băncile vor avea cui să împrumute bani, cu dobânzi atractive şi fără riscuri prea mari. Totodată însă, firmele din România nu se bucură de aceeaşi ”generozitate” a băncilor, fapt care a constituit de altfel unul din motivele care au adâncit criza ce a dus la scăderea PIB în 2009, cu aproape 8%, comparativ cu 2008.

Adâncirea crizei economiei reale ar putea să ducă însă şi la o criză a sistemului financiar. Noi disponibilizări înseamnă, pentru bănci, creşterea numărului de rău-platnici şi scăderea preţurilor pe piaţa imobiliară (deci a valorii garanţiilor ipotecare), iar pentru stat, în mod direct, dar şi prin fenomenul reacţiei în lanţ, impozite mai mici încasate (din salarii, din TVA, din profiturile firmelor etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

ISTORIA SUNĂ LA UŞA NOASTRĂ DE 2 ORI

După 22 de ani se pare că am ajuns din nou în punctul de plecare. În şcoli şi grădiniţe copiii şi profesorii sau educatorii tremură de frig. Unele şcoli sau grădiniţe chiar se închid, pentru că numărul de copii care se îmbolnăvesc devine mult prea mare.

Statul nu mai poate susține încălzirea acestor școli și grădinițe pentru că nu are bani la buget.

În case, dar mai ales la blocurile din marile orașe, oamenii își închid caloriferele pentru că factura la întreținere devine de nesuportat în raport cu veniturile lor.

Acum 22 de ani, frigul din case, școli sau grădinițe era atotprezent. Atunci, statul comunist oprea căldura pentru a face economii la buget. Exista și acea glumă sinistră care spunea că: ”Hitler omora în masă și Ceaușescu în casă.”.

Acum 22 de ani oamenii stăteau la cozi interminabile pentru a-și cumpăra alimentele necesare traiului zilnic. Acum foarte mulți oameni stau la cozi interminabile pentru a-și primi punga cu ajutoare de la UE sau de la partidul de guvernământ – ceva zahăr, ulei și orez – care să le permită să supraviețuiască în următoarele săptămâni.

Acum 22 de ani, prin galantarele magazinelor sufla vântul. Acum poți să cumperi orice dorești. Dar foarte mulți dintre români, ale căror venituri nu depășesc 200 de euro pe lună nu își pot permite să se atingă de multe din produsele din galantarele magazinelor de azi.

Cei cu venituri de peste 200 de euro venit lunar pe membru de familie pot să își acopere nevoile, dar în niciun caz nu își pot permite vreun ”exces”. De altfel, îm viziunea unora precum fostul ministru al muncii, Lăzăroiu, aceștia fac parte din categoria oamenilor bogați.

Acum 22 de ani, partidul unic își alegea conducătorul, fără a ține cont de părerea oamenilor. Acum coaliția de la guvernare, pregătindu-se da fraudarea alegerilor urmărește același lucru: să rămână la putere indiferent de voința celor care votează.

Atunci, în urmă cu 22 de ani demnitatea umană era călcată în picioare. Acum, după 22 de ani, oamenii cinstiți și de bună-credință sunt umiliți și călcați în picioare. În schimb, hoții, peștii și alții asemenea o duc foarte bine în această ”nouă” lume.

Să fie nevoie de o nouă Revoluție? Să fie nevoie de reînceperea unui nou ciclu?

Autor: Gabriel Niţulescu

BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (III)

Susţinătorii proiectului propus de Roşia Montană mi-ar atrage probabil atenţia că statul va câştiga din taxe şi impozite circa 1,8 miliarde de dolari. Totuşi, acest câştig ar putea fi obţinut şi în condiţiile în care statul român ar exploata singur respectivul zăcământ.

Totuși Președintele Băsescu are dreptate într-o singură privință: că România a pierdut bani prin faptul că nu a mai exploatat aur în ultimii ani. El nu are însă dreptate când spune că s-au pierdut bani prin faptul că RMGC (fostul Eurogold) nu a început să exploateze aurul. Statul a pierdut bani pentru că nu a conceput strategii de dezvoltare pe termen lung, inclusiv în domeniul mineritului! Decizia de a sista exploatarea de la Roșia Montană s-a luat atunci când prețul aurului era la un nivel foarte scăzut – $250-300/uncie. O simplă conjunctură, dar guvernanții au desființat un întreg sector industrial. Cu echipamente din anii 1960-1970, în anii 1997-2000 extragerea de aur de la Roșia devenise nerentabilă: la 1000 de lei producție marfă se cheltuiau 8000 de lei. La momentul actual însă, când prețul aurului a crescut de 6-7 ori și al argintului de circa 10 ori față de 2002, iar studiile geologice sistematice și exacte au dovedit că zăcământul de la Roșia este de fapt de circa 12 ori mai mare decât se credea (314t aur față de 20-25t aur), chiar și cu tehnologiile învechite ar fi fost rentabil a se exploata aur. Dacă specialiștii din Ministerul Industriei erau îndeajuns de competenți încât să observe creșterea prețului la aur și argint începând cu anul 2002 și să își pună problema că această evoluție ar putea continua pe viitor, atunci probabil că, prin investiții de câteva sute de milioane de USD, sectorul minier ar fi fost în prezent pregătit să ofere României beneficii substanțiale! Cum însă investițiile au mers către tot felul de obiective inutile, toate supraevaluate, sectorul minier a sucombat de prea multa grijă a statului român.

În concluzie, graba Președintelui de a demara exploatarea de aur la Roșia, în paralel cu recomandarea către BNR de a crește rezerva de aur, nu este decât o mare țeapă pentru statul român, mai ales la acest moment și cu BNR în calitate de cumpărător. Cum instituții prestigioase precum Academia Română, ASE București și chiar o comisie prezidențială constituită în mod expres în scopul de a analiza oportunitatea unei investiții miniere alături de RMGC la Roșia s-au pronunțat în sensul de a nu se întreprinde nimic în acest sens, partizanatul Președintelui pare extrem de dubios, în condițiile în care statul român are de pierdut și din punct de vedere economic, dar și cultural și ecologic. Oare graba de a aviza proiectul nu este legată de obținerea de fonduri pentru apropiata campanie electorală? Și atunci acțiunea Președintelui, dar și a membrilor Guvernului care ar aviza proiectul, nu are și o încărcătură penală în sensul de abuz împotriva intereselor statului? O atitudine mult mai potrivită a fi adoptată de Președinte ar fi fost să ceară Guvernului să conceapă strategii sectoriale de dezvoltare pe termen mediu și lung.

În plus, trebuie amintit că alte două șantiere foarte asemănătoare sunt gata a demara la Certeze și Băișoara cu aceeași investitori (a se citi ”băieți deștepți”) aflați în spatele respectivelor proiecte.

Autor: Gabriel Niţulescu

REDUCERILE FICTIVE CRESC NESIMŢIREA POLITICIANISTĂ

Guvernul pretinde că a redus personalul din instituţiile şi companiile de stat. FMI se preface că admite. Economia pare că-şi revine. Sigure sunt doar campaniile electorale, care pot strica tot.

Să începem cu datele exacte, capitol la care establishment-ul românesc stă foarte prost: nu avem date confirmate din cel puţin 2 surse referitoare la numărul exact al celor care lucrează în instituţii publice. Ne bazăm pe lacunarele declaraţii ale lui Boc (1,27 milioane de angajaţi la stat în decembrie 2010), pe datele total diferite de la INSSE – 1 milion în mai 2011 fără angajaţii din forţele armate, servicii secrete şi personal asimilat – sau pe alte date?

Care? Nu ştim cifrele pe Ministere, Agenţii, Companii de Stat, Consilii Judeţene, Locale, Primării, adică funcţionărimea. Acolo reforma, şi mai ales concedierile, nu operează. De ce? Pentru că acolo e clientela politică, iar dacă un funcţionar a şpăguit cu vreo 50.000 de euro pentru un post de Preşedinte al CA într-o companie de stat nu poate părăsi postul că aşa vrea FMI!

Ce s-a făcut până acum, în baza celor 2 acorduri cu FMI? Cantitativ, mai nimic, reduceri cu aproximativ 7% a numărului salariaţilor de la stat (din 2009 până azi), conform cifrelor INSSE. Problema nu e însă numai insuficienta reducere cantitativă de personal. Grav e că nu pleacă acele ploşniţe care freacă menta prin Ministere, Agenţii guvernamentale şi companii de stat, ci pleacă oamenii bine pregătiţi, cei care pot face faţă în domeniul privat, unde competenţele trebuie demonstrate zi de zi, acolo unde ”pilele”, influenţele politice, fustele scurte şi lenea care ţin loc de performanţă sunt mult mai rare decât la stat.

În plus, majoritatea concedierilor s-a făcut fără o evaluare temeinică a competenţelor personalului, singurele criterii pentru a decide cine rămâne/pleacă fiind cele ale susţinerii politice amintite mai sus. Oriunde în lumea civilizată angajaţii sunt evaluaţi cel puţin odată pe an, prin diferite metode care implică interviuri cu aceştia, evaluări psihometrice, teste scrise, evaluări tip 360 grade, etc. La noi, când s-a încercat o evaluare a cunoştinţelor, de tipul celei de la Ministerul de Finanţe, a fost tragedie naţională pentru acei funcţionari care nu cunoşteau legile pe care le aplicau…

Care e de fapt miza neaplicării măsurilor convenite cu FMI şi disponibilizarea/recalificarea funcţionarilor de la stat? CONTROLUL LOR POLITIC. E mult mai simplu să ai „armate” fidele de ”tăietori de frunze la câini”, în instituţiile de stat, care să voteze cu partidul fie ca un contra-serviciu, fie că sunt manipulaţi şi ameninţaţi cu demiterea. E mult mai uşor să controlezi oamenii atunci când carierele lor depind de o semnătură, configuraţie politică sau fiţele unei ”secretare afiliate”. E mai simplu să păstoreşti oi decât colibri.

E mai greu să controlezi oameni independenţi, antreprenori, oameni de afaceri, oameni liberi, care-şi câştigă existenţa în domeniul privat, unde dacă nu performezi onest, mori. E mai greu pentru că aceşti oameni sunt împărţiţi în grupuri mult mai mici, sunt stăpâni pe soarta lor şi nu pot fi şantajaţi prea uşor. E şi mult mai costisitor…!

Autor: Mihai Mătieş

PIERDUT FOCOASE. LE DECLAR NULE

Nu cu mult timp în urmă vorbeam despre acţiunile la care se pricepe Jandarmeria Română (de fapt o parte a ei). Iată că acum putem vorbi, cu probe, şi despre acţiunile la care nu se pricepe Jandarmeria Română.

Mai exact, tot într-un editorial apărut pe acest site nu cu mult timp în urmă, arătam ce face Jandarmeria Română cu ”maxim profesionalism”: intimidarea protestatarilor împotriva regimului Băsescu-Boc prin reţinerea acestora, aplicarea de pedepse corporale (a se vedea cazul protestatarului Ion Olteanu de la Drobeta Turnu Severin), aplicarea de amenzi în mod abuziv, în condiţiile în care un om îşi exprima nemulţumirea în legătură cu administrarea acestei ţări.

De curând însă, am văzut la ce nu se pricepe Jandarmeria Română: la paza unor obiective militare. Astfel, dintr-un tren de marfă cu încărcătură militară ce a plecat de la Braşov, cu destinaţia Bulgaria au dispărut patru focoase de rachete. Trenul se afla sub paza a 10 jandarmi. Iar furtul nici măcar nu a fost descoperit de vreunul dintre aceştia, ci de lucrătorii CFR din staţia Giurgiu.

Dar ceea ce pune capac la toată această nereuşită a Jandarmeriei Române este comunicatul ”liniştitor” al Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI), care ne precizează că respectivele focoase ar pezenta un grad mare de pericol doar dacă ar încăpea pe mâna unor specialişti. De parcă cine este interesat să fure focoase de rachete este în general un nespecialist.

Probabil că şefii Jandarmeriei şi ai MAI se gândesc la faptul că respectivele focoase au fost furate pentru a fi valorificate la fier vechi. În acest caz, le dorim celor care cercetează cazul succes în scotocirea centrelor de colectare.

Altfel spus, ”Pierdut focoase. Le declar nule (fier vechi), pentru că sigur nu au intrat pe mâna unor specialişti.”

Totuşi, nu mă pot abţine să nu remarc că roadele reformei în MAI încep să se vadă. Scăderea salariilor, eliminarea unor bonificaţii, etc., îi fac pe din ce în ce mai mulţi oameni angajaţi în aceste structuri să plece sau măcar să se gândească intens la plecarea din rândurile respectivelor instituţii. Cine oare va rămâne? Cei care sunt cel mai bine pregătiţi şi care au şi alte alternative?

Dar în condiţiile în care ministrul de interne Igaş are vădite probleme cu limba română (branconaj în loc de braconaj), după ce ne-a arătat că a avut vădite probleme cu privire la înregistrarea unui parcurs normal al ciclului de învăţământ (cunoaştem doar sintagma ”Primii zece ani sunt grei până ajungi în anul 3”) nu ar trebui să ne mire că instituţiile care îi sunt în subordine încep ”să dea rateuri”.

Reforma în acest caz, se va face probabil în zece ani în loc de trei, iar rezultatul final, după trecerea intervalului de timp menţionat va fi disoluţia acestor structuri şi a statului însuşi.

Autor: Gabriel Niţulescu

CONSTITUŢIA SUB INFLUENŢA BĂUTURILOR ALCOOLICE – PARTEA A III-A

Aburii băuturilor alcoolice sub care a fost redactat proiectul de modificare a Constituţiei al preşedintelui Băsescu planează şi asupra prevederilor ce se doresc a fi introduse la articolul 126 din legea supremă a României.

Astfel, dacă în articolul 52 din Constituţie este prevăzut dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a putea cere recunoaşterea dreptului său, sau al interesului său legitim, prin modificarea pe care preşedintele Băsescu o doreşte introdusă în articolul 126 din Constituţie, acest drept este anulat aproape în totalitate.

La alineatul 6 al articolului 126 din Constituţie actualele prevederi exceptează de la controlul pe calea contenciosului administrativ două categorii de acte administrative emise de autorităţile publice: cele care privesc raporturile cu Parlamentul şi cele de comandament cu caracter militar.

Băsescu vrea însă extinderea excepţiei şi la actele administrative ale autorităţilor publice care privesc politicile bugetare şi fiscale, în sensul ca nici acestea să nu mai poată fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Ce înseamnă aceasta?

Că practic avem de-a face cu o golire de conţinut a instituţiei contenciosului administrativ. Practic preşedintele doreşte ca orice act administrativ emis de o autoritate publică şi care are o cât de mică influenţă (şi 1 ban) asupra bugetului local, general, al asigurărilor sociale sau de sănătate să nu mai poată fi atacat în instanţă. În acest fel, orice instituţie a statului care emite un act administrativ ilegal, dar care priveşte politicile bugetare şi fiscale va fi pusă la adăpost de orice act contestatar, deoarece preşedintele doreşte ca instanţele judecătoreşti să nu se mai poată pronunţa în aceste cauze.

Guvernul va putea sta în acest fel liniştit indiferent dacă actele pe care le adoptă sunt ilegale sau nu, dacă acestea au o cât de mică influenţă asupra bugetului consolidat.

În aceeaşi ordine de idei, pensionarii nu vor mai putea ataca în instanţă ordonanţele Guvernului, dacă prin acestea le sunt micşorate pensiile, iar profesorii nu vor mai putea cere repunerea în drepturi, dacă salariile le vor fi diminuate.

Prevederea nu numai că intră în conflict cu un alt articol din Constituţie, dar intră în contradicţie şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin faptul că împiedică accesul la justiţie al cetăţeanului pentru acele acte administrative care privesc politicile bugetare şi fiscale.

Dar, probabil că într-o dictatură astfel de argumente nu contează.

Să mai bem un păhărel şi să mai dormim niţel (pentru limpezirea minţii)!

Autor: Gabriel Niţulescu

CONSTITUŢIA SUB INFLUENŢA BĂUTURILOR ALCOOLICE – PARTEA A II-A

Prezumţia de nevinovăţie dispare, în proiectul de modificare al Constituţiei, nu numai cu privire la dobândirea licită sau nu a averii, ci şi cu privire la activitatea desfăşurată de judecători.

Astfel, articolul 52 din Constituţia României la alineatul 3 prevede că ”Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Proiectul de modificare al Constituţiei prevede în schimb că: ”Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite.”

Ca urmare, şi în Constituţia actuală este prevăzut faptul că magistraţii sunt răspunzători pentru erorile judiciare cauzate, dar doar dacă ”şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Prin urmare, oricine se simte lezat în drepturile sale printr-o eroare judiciară, poate cere şi atragerea răspunderii magistratului dacă acesta consideră că este vorba de ”exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”, dar va trebui să dovedească faptul că respectiva eroare a avut la bază exercitarea necorespunzătoare de către magistrat a atribuţiilor ce îi revin. Ori prin modificarea dorită de Băsescu, sarcina probei ar fi din nou răsturnată, magistratul trebuind să dovedească faptul că nu este vinovat în cazul în care a apărut o eroare judiciară.

Practic s-ar goli de conţinut noţiunea de inamovabilitate a judecătorului, noţiune care garantează independenţa acestuia, pentru că magistratul ar putea fi făcut răspunzător, inclusiv prin înlăturarea din funcţie, pentru ”erori judiciare” de care nu se face vinovat şi care au rezultat în urma interpretării unor legi imperfecte (nu puţine la noi) sau în urma administrării unei apărări defectuoase chiar de către cel care a fost vătămat prin eroarea judiciară.

O astfel de problemă s-ar pune mai ales în procesele în care statul este parte, iar presiunile care ar putea veni din partea autorităţilor ar fi foarte mari.

Dorinţa de vulnerabilizare a categoriei socio-profesionale a magistraţilor se poate vedea şi din propunerea de modificare a articolului 133 din Constituţia României, care urmăreşte diminuarea în Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei conform art. 133 alin 1 din Constituţia României) a rolului asociaţilor magistraţilor (numărul reprezentanţilor lor scade de la 14 la 10) în favoarea membrilor societăţii civile (numărul acestora creşte de la 2 la 6), dispărând totodată şi condiţia ca aceştia din urmă să fie specialişti în domeniul dreptului.

În fapt, prin proiectul de modificare a Constituţiei, scăderea numărului de reprezentanţi a asociaţilor magistraţilor se face doar în defavoarea judecătorilor al căror număr de reprezentanţi scade de la 9 la 5, numărul reprezentanţilor procurorilor rămânând acelaşi (5). Iar reprezentanţii societăţii civile nu ar mai fi numiţi doar de Senat, ci de Parlament (3) şi de Preşedinte (alţi 3). În acest fel influenţa Preşedintelui în CSM ar fi asigurată: 3 reprezentanţi ai societăţii civile numiţi de Preşedinte, 5 procurori (care numai independenţi nu sunt în raport cu puterea executivă), ministrul justiţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (un total de 10 reprezentanţi din numărul total de 19 membri ai CSM).

Autor: Gabriel Niţulescu

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A COPILULUI

În data de 1 iunie sărbătorim în fiecare an Ziua Internaţională a Copilului, cu multe bucurii pentru copii, baloane colorate, jucării, dulciuri, hăinuţe noi, jocuri şi distracţii în parcuri, generozitate, dragoste, inocenţă, puritate, duioşie, pictură, plimbări, desene pe asfalt, urări, felicitări.

Ziua copilului a fost menţionată prima dată la Geneva la Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanţi din diferite ţări au adoptat Declaraţia pentru Protecţia Copilului. După această conferinţă, multe guverne au introdus „Ziua copilului”.

În anul 1954, Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare Stat să dispună de o zi la aşa-numita „Ziua copilului” (engleză – Universal Children’s Day).

În România Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la 1 ianuarie 2005.

Din istoricul momentelor mai importante ale mişcării de promovare a drepturilor copilului:

1924 – Adoptarea de către Liga Naţiunilor Unite a Declaraţiei Drepturilor Copilului;
1925 – Conferinţa mondială pentru protejarea şi bunăstarea copiilor, organizată la Geneva;
1989 – Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptă la 20 noiembrie Convenţia privind Drepturile Copilului;
1990 – Parlamentul României ratifică şi el Convenţia Naţiunilor Unite (în luna septembrie).

Data zilei copilului variază foarte mult între ţări. Aproximativ 30 de state au preluat 1 iunie de la China şi SUA. Deocamdată nu se ştie exact de ce ziua de 1 Iunie a fost aleasă ca Ziua Internaţională a Copilului, o singură teorie care poate fi menţionată este aceea că un Consul General Chinez din San Francosco (S.U.A) a adunat un număr mare de copii orfani chinezi pentru a celebra Festivalul Bărcii Dragonului din anul 1925, care s-a întâmplat să se nimerească pe data de 1 Iunie în acel an, ce coincide de asemenea cu acea conferinţă de la Geneva.

Sub auspiciile acestei sărbători, instituţiile culturale din România au pregătit micuţilor sărbătoriţi încă din acest weekend acţiuni menite de a le aduce zâmbetul pe buze şi bucurie în suflet:

– Muzeul Ţăranului Român vă invită din data de 27 mai 2011 la o expoziţie cu păpuşi de colecţie semnate de Ana Ponta;
– în cadrul Salonului Internaţional al Cărţii Bookfest – 25-29 mai 2011 – sunteţi invitaţi la Clubul Şoriceilor de Bibliotecă – unde se vor desfăşura desfăşura ateliere de lectură, jocuri, demonstraţii practice, momente artistice, alte activităţi îndrumate de artişti, bibliotecari, specialişti în educaţie, voluntari şi oameni de afaceri, cu toţii animaţi de dorinţa de a contribui la apropierea de cultură a copiilor, de la cele mai fragede vârste;
– Teatrul Ion Creangă vă invită în acest weekend la piesele „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici” şi „De-aş fi scufiţa roşie”, în zilele de 28, respectiv 29 mai;
– ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti vă aşteaptă duminică, 29 mai, în Parcul Cişmigiu, să sărbătorim Ziua Copilului, cu personaje costumate, mimi, jongleuri, statui vii, clovni şi magicieni, care îi vor introduce pe cei mici într-o lume de poveste.

Încheiem prin a ura un călduros „La Mulţi Ani” tuturor copiilor din România şi din întreaga lume!

Autor: Octavian Radu

2011 – MAI TRĂIŢI?

Aşa cum probabil sunteţi deja obişnuiţi, în presa scrisă, dar şi în cea online, începutul de an este rezervat prognozelor cu privire la ceea ce va veni. Vom încerca şi noi o astfel de prognoză.

Conform prognozelor Guvernului, în anul 2011, România va reintra pe creştere economică. E drept, cu un procent mic, de 1-2%, după cum ne dau asigurări guvernanţii.

Dacă ne uităm la “motoarele” creşterii economice, vom vedea că, aşa cum reiese din legea bugetului, avem de fapt un singur motor funcţional, şi anume exporturile realizate de sectorul privat, şi în special de industria prelucrătoare.

Investiţiile din păcate şi în special investiţiile realizate de sectorul de stat, care în condiţii de recesiune ar trebui să se manifeste mult mai activ, pentru a reporni economia, nu sunt valoric în măsură să exercite o influenţă prea mare, efectul lor fiind unul cel mult marginal. Mai mult, în cazul unei serii de programe, precum “Ultima Casă”, sumele vor fi micşorate substanţial în anul care va veni.

În ceea ce priveşte consumul, dacă legea care fixează noile grile de salarizare pentru bugetari va trece şi nu se va reveni la salariile pe care cei din sectorul de stat le primeau înainte de 1 iulie 2010, acesta va rămâne la cel mult nivelul din 2010, dacă nu va scădea. Ca urmare, şi în cazul în care creşterea economică va fi aşa cum ne spune Guvernul, aceasta nu se va reflecta şi în creşterea nivelului de trai.

Conform ciclului electoral, după “Să trăiţi bine!” (2009) şi “Să trăiţi!” (2010), în 2011 am ajuns în anul lui “Mai trăiţi?”. Din păcate, sintagma “Mai trăiţi?” nu este una metaforică, aşa cum ar părea la prima vedere. Pentru că o regăsim în legea bugetului.

Astfel, în sistemul de sănătate, numărul de internări în spitale va scădea drastic (probabil ca urmare a introducerii coplăţii). La fel se pune problema şi în cazul pensionarilor: Guvernul contează în 2011 pe ieşirea unora din sistem, fără ca alţii să le ia locul (probabil ca urmare a accesului la sistemului medical şi al scumpirii medicamentelor).

Bugetarii, dacă legea salarizării va deveni aplicabilă, vor avea în continuare salariile micşorate. Acea aşa-zisă creştere de 15% faţă de octombrie 2010 este în fapt o menţinere a ceea ce Guvernul a hotărât în 2010, când, de fapt redusese salariile mai mult, evitând astfel şi capcana neretroactivităţii legii (prin reducerea unor sporuri pentru o largă categorie de bugetari, reducerile salariale calculate ca venit anual au scăzut chiar cu 40-50% faţă de 2009). O creştere de 15% a ceva ce reprezintă 75% din ce obţinea o persoană anterior înseamnă atingerea unui nivel de 86,25% din nivelul avut anterior.

Deoarece pensionarii vor trebui să plătească asigurările de sănătate, vedem că şi în 2011 veniturile destinate consumului se vor diminua faţă de 2010 cu procente de 1,75-15% pentru categorii largi de populaţie. Ca urmare, consumul va scădea şi în 2010, cu circa 1,5-2,5%, fapt care va afecta cu siguranţă activitatea sectorului privat.

Vor putea oare exporturile să compenseze scăderea din consum (comerţ, servicii, producţie de bunuri de larg consum) pentru ca România să înregistreze creştere economică?

Rămâne de văzut…

Autor: Gabriel Niţulescu