OARE LEGEA ŞI CONSTITUȚIA SUNT OBLIGATORII ŞI PENTRU CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI?

Pe 17 ianuarie, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) va avea de luat o decizie istorică: va trebui să-și afirme sau să-și decline competența cu privire la cenzurarea abuzurilor Curții Constituționale a României (CCR), atunci când aceste abuzuri s-au făcut prin încălcarea legii.

Litigiul existent între Nițulescu Maria Magdalena (reprezentată în proces prin Nițulescu Gabriel Emanuel) și Curtea Constituțională, aflat în stadiul procesual recurs, are ca obiect constatarea inexistenței (nulității absolute) a două decizii ale CCR ca urmare a faptului că pronunțarea celor două decizii s-a făcut prin încălcarea legii. În stadiul procesual fond, Curtea de Apel București a declarat acțiunea doamnei Nițulescu Maria Magdalena ca fiind inadmisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Teza pe care o susține doamna Nițulescu este aceea că, la adoptarea deciziilor CCR 1358/2010 și 1360/2010 legea a fost încălcată prin faptul că CCR s-a autosesizat arătând că textul de lege atacat de Ministerul de Finanțe (MF), ca autor al excepției, este neconstituțional în raport cu un articol din Constituție neinvocat de MF; prin faptul că a intrat în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, încălcând separarea puterilor în stat prin judecarea unei excepții de nelegalitate care să justifice admiterea excepției de neconstituționalitate; și prin faptul că nu a respectat dreptul la apărare al părților, prin nerespectarea procedurii de citare. Încălcarea legii de către CCR conduce, în accepțiunea titularei acțiunii în instanță, la existența unor înscrisuri ale CCR care au doar aparența materială a unor decizii ale CCR.

Nefiind veritabile decizii ale CCR, ci doar aparente decizii ale CCR, acestea sunt golite de orice conținut juridic, arată reprezentantul doamnei Nițulescu, putând fi astfel atacate în justiție, deoarece Constituția și legea de organizare și funcționare a CCR (47/1192) nu menționează că și astfel de înscrisuri sunt protejate în sensul de a nu exista nicio cale de atac.

Problema principală a acestui litigiu este aceea de a se stabili dacă încălcarea legii de către Curtea Constituțională ar putea să rămână nesancționată. Menținerea de către ÎCCJ a soluției Curții de Apel București, de inadmisibilitate a acțiunii, ar consfinți faptul că CCR ar putea face orice abuz prin încălcarea sau nesocotirea legii, pentru că, oricum, nu va fi vreodată sancționată.

Declararea acțiunii ca inadmisibilă de către ÎCCJ ar reprezenta și o îngenunchere a ÎCCJ și a Justiției în general, în fața CCR, în condițiiile în care CCR a judecat o excepție de nelegalitate, intrând în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, ingerință care, de asemenea ar rămâne nesancționată în condițiile în care acțiunea ar fi declarată ca indamisibilă. Inadmisibilitatea acțiunii ar permite în viitor CCR de a se substitui oricând unei instanțe judecătorești.

Oare CCR nu este obligată să respecte legile acestei țări? Și dacă nu o face, oare nu Justiția este cea care trebuie să vegheze la existența dreptății și a statului de drept în această țară?

Autor: Ana Bălăceanu

CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ÎNCALCĂ LEGEA?

În aceste zile, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti se află un dosar extrem de interesant din punctul de vedere al problemelor de drept pe care le ridică: e vorba de o acţiune intentată de un cetăţean pentru a se constata inexistenţa a două decizii ale Curţii Constituţionale a României în condiţiile în care respectivele decizii au fost date, după cum arată reclamantul, fără respectarea legislaţiei.

Problema de drept la care trebuie să răspundă completul Curţii de Apel este dacă o decizie a Curţii Constituţionale, care conform legii nu poate fi contestată, va produce sau nu efecte juridice, în condiţiile în care Curtea Constituţională atunci când a pronunţat respectiva decizie nu a respectat legea, autosesizându-se şi nerespectând procedura de citare a părţilor.

Dacă instanţa de judecată ar respinge acţiunea ca indamisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată în niciun fel, atunci, încălcarea legii de către Curtea Constituţională nu ar primi nicio sancţiune, iar în viitor un astfel de comportamaent din partea CCR ar putea să fie repetat.

Pe de altă parte, legea spune că o decizie a CCR nu poate fi contestată, ceea ce ar lăsa nesancţionată o încălcare a legii de către CCR.

Soluţia găsită de reclamant pentru a ieşi din acest impas (şi rămâne de văzut dacă instanţa o va lua în considerare) a fost aceea de a cere instanţei să constate că respectivele decizii sunt de drept inexistente. Practic susţinerea reclamantului este aceea că prin nerespectarea legii, cele două decizii ale CCR, chiar dacă au aparenţa unor decizii de neconstituţionalitate, ele de fapt nu pot fi numite din punct de vedere juridic decizii ale CCR, pentru că, la pronunţarea lor nu s-a respectat legea. Prin urmare, ele nu au fost niciodată veritabile decizii ale CCR şi nefiind veritabile decizii ale CCR nu se află sub protecţia acelor prevederi legale care spun că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Dacă însă instanţa va considera acţiunea ca indamisibilă, atunci ne aflăm în faţa unui fapt extrem de grav, ce pune sub semnul întrebării însăşi existenţa principiului separaţiei puterilor în stat şi a statului de drept în România.

Practic, Curtea Constituţională, prin faptul că s-a autosesizat şi în plus a judecat şi o excepţie de nelegalitate (atribuţie ce intră doar în competenţa de acţiune a unei instanţe judecătoreşti) s-a substituit unei instanţe.

În fapt, dacă un astfel de raţionament al CCR, ca cel folosit pentru pronunţarea acelor decizii, s-ar perpetua (legea nr. cutare este încălcată şi ţinând cont că astfel este încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţia României care prevede că „În România, respectarea [… ] legilor este obligatorie”), pe viitor, Curtea Constituţională ar putea judeca orice excepţie de nelegalitate apărută, substituindu-se unei instanţe judecătoreşti.

Practic, am avea în afara instanţelor judecătoreşti şi Curtea Constituţională care va face justiţie, dar fără a urma procedura specifică instanţelor judecătoreşti şi fără posibilitatea pentru justiţiabil de a recurge la o cale de atac.

Autor: Gabriel Niţulescu

ROMÂNIA NU MAI ESTE … UN STAT SOCIAL

Deunăzi, preşedintele nostru, domnul Traian Băsescu, s-a pornit să ne explice că Statul Român nu mai este un stat social. Articolul 1 alineatul 3 din Constituţie îl contrazice însă: „România este stat de drept, democratic şi social…”.

Dar probabil că Legea Fundamentală nu mai este valabilă, sau a căzut în desuetitudine, iar noi românii încă nu o ştim.

Poate mâine, poimâine vom afla din gura preşedintelui nostru că România nu mai este nici stat de drept sau stat democratic sau mai rău că România nu mai este stat naţional sau stat suveran şi independent (oare mai este stat suveran cu un Guvern Boc în care FMI-ul face şi desface legile organice ale României?) sau stat unitar şi indivizibil.

Revenind însă la ceea ce ni s-a confirmat chiar din gura Preşedintelui, că România nu mai este stat social, uimirea ne cuprinde şi mai mult când auzim şi comparaţia prin care ni se arată că Statul Român comunist era un stat social. Preşedintele ne spunea că în prezent Statul Român nu mai are resursele din trecut şi nu mai este proprietar peste tot şi toate pentru a face protecţie socială pentru toţi cei care au nevoie. Preşedintele ne spune că au fost vândute fabrici, terenul agricol a fost restituit foştilor proprietari şi în acest fel multe din resursele pe care aceasta le avea pentru a face „protecţie socială” nu mai există în prezent.

Ceea ce nu ne spune Preşedintele este că în aceeaşi „lege desuetă” numită Constituţie, la articolul 47 alineatul 1 este prevăzut că „Statul (prin toate organele sale, n.r.) este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.”.

Adică, altfel spus, odată ce am renunţat la comunism, pentru că aşa am vrut noi românii în decembrie 1989, statul este dator, în acest „capitalism sălbatic” cum îl numea un fost preşedinte al României, să creeze politici care să conducă la dezvoltarea ţării, asigurându-se astfel resurse pentru a face şi protecţie socială.

Una dintre aceste politici ar fi aceea de a nu îi mai încuraja şi chiar stimula pe orice căi pe români să plece să lucreze în alte ţări, ci de a aduce în România investiţii (străine sau nu) pentru ca românii să lucreze în România. În acest fel, numărul de contribuabili ar creşte, ar creşte impozitele colectate şi s-ar putea face şi protecţie socială. Faţă de perioada comunistă numărul salariaţilor înregistraţi în România a scăzut la jumătate.

Dar circa 3 milioane de români (o treime din numărul salariaţilor înregistraţi în perioada comunistă) lucrează peste graniţă, plătind (dacă nu lucrează la negru) taxe şi impozite în ţările unde şi-au găsit de lucru.
Pentru a atrage investiţii ar fi nevoie de îmbunătăţirea infrastructurii rutiere, feroviare, de comunicaţii în aşa fel încât firme precum Mercedes să nu mai aleagă Ungaria în locul României, pentru deschiderea unei noi fabrici, pentru că noi în România nu avem autostrăzi, iar trenurile noastre de marfă merg de două ori mai încet decât în perioada interbelică.

Iar aici tot statul are ultimul cuvânt de spus, mai ales că bani pentru autostrăzi sunt (de la Uniunea Europeană şi proiecte există, dar nu prea este loc de şpagă atunci când e vorba de bani comunitari).

Gabriel Niţulescu