FAŢA ÎNTUNECATĂ A PERFORMANŢEI

Una dintre cele mai importante figuri ale sportului din ultimele decenii tocmai ce a fost aruncată la groapa de gunoi a istoriei în ultimele săptămâni.

Lance Armstrong, o figură eroică şi văzut de mulţi drept cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor, a recunoscut că toată cariera lui a fost o minciună. Toate performanţele pe care le-a obţinut au implicat dopajul, ceea ce, în sport, se cheamă a trişa.

Lance Armstrong, texanul de 41 de ani acum, a câştigat cea mai importantă competiţie de ciclism a lumii, Turul Franţei, de şapte ori consecutiv, între 1999 şi 2005. Un record de neimaginat, în condiţiile în care în toată istoria de până atunci toţi marii campioni ai ciclismului nu reuşiseră mai mult de 5 victorii în Turul Franţei în decursul carierei. Plus că texanul le-a obţinut consecutiv. Imaginea de erou de care se bucura se datora însă faptului că a reuşit aceste performanţe după ce s-a luptat cu cancerul şi a învins. A trecut aproape de moarte şi a revenit mai puternic, reuşind să obţină ceea ce nu reuşise nimeni până atunci. O poveste pe care nici Hollywood-ul nu ar fi scris-o aşa de bine!

De-a lungul carierei lui, acuzaţiile de dopaj nu au lipsit, însă Armstrong le-a negat vehement, acţionându-i în instanţă pe cei care făceau astfel de declaraţii la adresa lui. Până anul trecut, când o anchetă complexă a Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite a reuşit să demonstreze că ciclistul american se dopa pentru a obţine performanţe, folosindu-se de dezvăluirile obţinute de la foşti coechipieri, angajaţi, parteneri sau cunoscuţi ai lui Armstrong. Concluziile anchetei au fost recunoscute de marea lume a sportului şi de opinia publică, iar anul trecut forurile ciclismului i-au retras cele şapte titluri câştigate. Chiar şi aşa, Armstrong a refuzat să-şi recunoască faptele.

Asta până la începutul acestui an, când s-a destăinuit într-un interviu acordat lui Oprah Winfrey, probabil cea mai cunoscută prezentatoare TV din întreaga lumea. Pe lângă faptul că a recunoscut că a folosit substanţe interzise pentru a obţine toate cele şapte victorii, a spus că nimeni n-ar fi putut obţine astfel de performanţe fără să se dopeze. Mai mult, a subliniat texanul într-un interviu ulterior, niciun mare campion din istoria de peste 100 de ani a ciclismului nu a fost curat şi au folosit „ajutoare” speciale pentru a câştiga o competiţie aşa de dură precum Turul Franţei.

Armstrong a ajuns în prezent răul suprem, „cancerul” sportului (amuzant cum se întoarce roata!), „persona non grata” de care toată lumea – de la liderii de opinie la cei mai importanţi sportivi – s-a dezis şi s-a arătat dezgustată. Privită la rece situaţia, texanul nu a făcut altceva decât ceea ce mulţi top manageri din marile corporaţii fac: iau decizii la limita legii, moralităţii, eticii şi dincolo de ea, pentru a creşte business-ul şi a obţine rezultatele asumate. (Să nu uităm de poate cea mai celebră regulă din lumea afacerilor: Nu întreba un milionar cum a făcut primul milion!). Armstrong s-a folosit de orice mijloace pentru a câştiga. A trişat pentru a obţine faimă, bani şi performanţă. Câţi dintre liderii business-ului mondial ar putea spune că n-au făcut asta?

Autor: Cristina Tivers

Publicitate

FOTBALUL AUTOHTON ÎN 2013

Iată că suntem la început de an şi veştile dinspre fotbalul românesc nu sunt tocmai bune: multe echipe de tradiţie din campionatul nostru, apărute încă din perioada interbelică, par să spună adio acum primei scene fotbalistice a ţării.

Aşa cum probabil aţi auzit, este vorba de Rapid Bucureşti, de Universitatea Cluj şi chiar Dinamo Bucureşti, ele sunt la ananghie. Din păcate însă, începe să nu ne mai mire faptul că multe „branduri” româneşti încep să nu mai fie ale noastre sau chiar să nu mai fie.

Dacă vorbim despre Cluj, despre echipa de fotbal a Universităţii Cluj, trebuie să spunem că ea s-a înfiinţat în 1919, la doar un an după Marea Unire de la Alba Iulia, ca un simbol al românismului. Şi multă lume a adulat echipa „Şepcilor-roşii”, tocmai datorită acestui aspect: o idee de sport, de fair-play, de mişcare şi de tinereţe. Acum însă, în secolul vitezei „statice”, când toată lumea face sport doar cu privirea, pare că „U” nu mai are loc şi e trist acest lucru.

Dacă ar fi să vorbim de Rapid Bucureşti, această echipă s-a înfiinţat în 1923 şi a fost multă vreme echipa „proletariatului” simplu din Bucureşti şi nu numai, iar celebrul cântec „suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid”, a spus mereu un adevăr. La fel ca Universitatea Cluj, Rapiduleţul de sub Podul Grant se zbate în datorii, în incertitudini, în ameninţări cu insolvenţă, în reorganizări judiciare, de parcă o idee s-ar putea reorganiza judiciar.

Să nu credeţi însă că doar aceste două echipe au probleme financiare, căci mai marii fotbalului românesc deja anunţă că au în intenţie să facă doar o primă ligă cu 14 echipe din 18 câte sunt acum, căci datoriile la terţe părţi sunt din ce în ce mai mari. Pe undeva, poate ar fi şi o explicaţie. Într-o lume care s-a schimbat parcă prea mult în ultimii ani, duminicile pe stadion par a ţine de-un tablou vechi, de-o amintire dintr-o carte.

Autor: Aurel Pop