CIRCUL VINE ÎN ORAŞ

Spectacolele de circ au fascinat dintotdeauna prin acrobaţiile periculoase, costumele strălucitoare, efectele speciale, animalele dresate şi jucăuşe, bufonii amuzanţi şi multe alte momente unice oferite de acest tip de divertisment.

Avem tendinţa însă să luăm în vedere circul numai atunci când suntem mici şi să ne lăsăm purtaţi în această lume de vis doar în copilărie, ca mai apoi să îl dăm uitării.

Consider că circul ar trebui să fie “obligatoriu” şi pentru adulţi, nu doar copii. El reprezintă o ieşire din cotidian, o evadare din rutină şi un adevărat test de imaginaţie dacă vreţi, pentru toţi cei prezenţi în sală. Un mod diferit de a-ţi petrece timpul liber diferit de privitul la televizor, mersul la mall şi alte activităţi contemporane. Circul ar putea fi o întoarcere în copilărie, nu credeţi? Momentul în care totul era posibil şi imaginaţia nu avea limite.

Din punct de vedere istoric, circul datează încă din perioada Imperiului Roman. Atunci însă manifestaţiile erau foarte sângeroase şi violente. Era singurul loc în care femeile şi bărbaţii puteau sta împreună. Odată cu căderea imperiului, circarii au început să călătorească prin toată Europa şi să ducă mai departe tradiţia circului. Fiind însă priviţi mai mult ca nişte vagabonzi şi cerşetori datorită spiritului lor nomad, trupele au început să ofere reprezentaţii în locuri permanente.

Philip Astely, supranumit “părintele circului modern”, împreună cu Antonio Franconi, fondatorul circului francez, au pus bazele circului modern. El a introdus în spectacole acrobaţii şi jongleri. În Statele Unite primul circ a fost deschis în 1793 de John Bill Ricketts.

În România existau spectacole de circ încă din antichitatea romană, au dispărut o perioadă şi în Evul Mediu au apărut pehlivanii, saltimbancii şi funambulii. În secolul XIX diverse comapanii de circ au venit din străinătate şi Theodor Sidoli a înfiinţat primul circ profesionist din România, Circul Sidoli. În 1954 însă toate circurile au fost obligat să-şi închidă activitatea şi s-a înfiinţat Circul de Stat. Astăzi cel mai cunoscut circ din România este Circ Varietate Globus condus de Brânduşa Novac.

Circul a evoluat foarte mult în timp şi a fost pe bună dreptate ridicat la rang de artă, fiind disociat de bâlci. Cele mai bune trupe se întrec anual la Festivalul Internaţional de Circ de la Monte Carlo din 1974. Una din aceste trupe este Cirque du Soleil, poate cel mai cunoscut circ din lume. Graţia, dansul, actoria, acrobaţiile, forme de artă din toată lumea, îndrăzneala, lumile imaginare şi dexteritatea sunt cele opt caracteristici care fac din acest circ unul original şi cu totul unic în lume.

Vom avea şi noi ocazia să îi vedem anul acesta la Romexpo în Bucureşti între 8 şi 12 februarie. Ei se află pentru prima dată în România şi aduc în scenă unul dintre frumoasele lor spectacole Saltimbanco, “o abundenţă de acrobaţii vesele şi colorate într-o metropolă”, aşa cum spun chiar ei pe site-ul lor oficial, http://www.cirquedusoleil.com

Eu mi-am luat deja un bilet şi abia aştept să merg. Pe voi vă încântă ideea de circ? Mergeţi la Cirque du Soleil?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

Publicitate

OBICEIURI DE ANUL NOU LA ROMÂNI

În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, în toate satele, cetele de flăcăi se prepară pentru „urat”, sistem complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt aşteptaţi să apară „Ursul”, „Capra”, „Bunghierii”, „Căiuţii”, „Malanca”, „Jienii”, „Mascaţii”.

Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociații rituale dintre animale și cultul cvasiuniversal al soarelui. Există și un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: „mascații”. Recuzita, măștile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măștile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginația și umorul săteanului român. Anume meșteri s-au specializat în confecționarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morții dar și a renașterii ordinii cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în același timp plină de forță și vitalitate. Muzica și dansul, remarcabile prin virtuozitate și dinamism, măștile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.

În diferite zone ale țării, costumația și interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esență același. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la practici arhaice magice de alungare a maleficului, „Plugușorul”, alt obicei, este strâns legat de mitul fertilității. Vorbe frumoase, de prosperitate și belșug sunt adresate de cetele care vin cu „Plugușorul”, fiecărei gospodării. Ca o incantație magică, textul urării se transmite din tată în fiu și nu există român să nu-l cunoască.

Tot ajunul anului nou prilejuiește practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: „Vergelul”. Este un prilej de sărbătoare, la care participă mai ales tinerii necăsătoriți și părinții acestora. Cei care fac „Vergelul” doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă și cu cine se vor căsători.

În casa unei gazde, anunțată din vreme de „colceri” sau „chemători” se adună toți cei interesați. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-și cunoască viitorul aruncă un obiect personal – inel, mărgea, pieptene, ban, cuțit etc. Personajul cel mai de seamă este „Vergelatorul”.

El urmează să „proorocească viitorul”, să-și potrivească vorbele și să stârnească hazul. Ajutându-se de două vergele de la războiul de țesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantație. Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanților. Tâlmăcirea sensului obiectului este simplă: inel – nuntă, ban – bogăție, pieptene – bărbat colțos, cuțit – ceartă, piatră – căsătorie amânată etc.

După ce toate răspunsurile au fost date, cu toții, triști sau plini de speranță, se adună în jurul căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin și petrecerea începe.

Autor: Octavian Radu

SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!
De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste, interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului, apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…
Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie, activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin, iresponsabil, criminal”, etc.
Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.
Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale. Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim …. Chiar dacă asta nu e specific românesc!

Autor: Mihai Mătieş

CONFESIUNILE UNUI ORGANIZATOR DE EVENIMENTE

Organizez evenimente de trei ani şi jumătate şi nu o să mă satur niciodată. Am organizat târguri de joburi, congrese naţionale, evenimente interne, evenimente de business şi am colecţionat multe ecusoane.

Majoritatea oamenilor văd la un eveniment doar suprafaţa, vârful icebergului şi pentru ei totul durează o zi, două, maximum trei.

Mie tot timpul mi-a plăcut să aflu ce se întâmplă în culise, să cunosc detaliile înaintea tuturor, să plănuiesc etapele unui eveniment şi să-l văd cum creşte de la ideea de început până la final. Pe scurt, mi-am dorit să devin organizator de evenimente.

Este una dintre cele mai stresante joburi din lume, ştiu asta, dar mi se pare că şi satisfacţiile sunt pe măsură. Faptul că ai reuşit să aduni la un loc 400 de oameni într-o sală şi că ei şi-au dedicat timpul evenimentului tău, că îi auzi râzând şi aplaudând, îmi dau un sentiment extraordinar.

Ce-mi place mie cel mai mult la partea de organizare? Îmi place atmosfera dis de dimineaţă, când abia se crapă de ziuă şi o iau din loc pentru a ajunge la locaţie, înainte ca participanţii să se fi trezit; clinchetul veselei în hoteluri când personalul şi el, odată cu mine, s-a trezit ca să se asigure că totul va străluci pentru ei, ultimele pregătiri înainte de eveniment când inima deja începe să se agite de emoţii cu gândul că „Ăsta e momentul. Ai o singură şansă de a face treabă bună şi trebuie să dai totul din tine.”

Frumoasă este şi perioada care precedă ziua cea mare, partea de pregătire a tuturor detaliilor, momentul în care se iau toate deciziile şi totul este pus la punct: materiale de promovare, ecusoane, culori şi forme, încheiat parteneriate media, alergat după sponsori, investigat cele mai bune locaţii, căutat cadouri, şedinţe şi întâlniri, bugetul, invitaţii, mâncarea, muzica, durata evenimentului, pe scurt mii şi mii de decizii.

Decizii care trebuie luate repede, trebuie să fie cele bune şi cele mai eficiente. “Un bun organizator trebuie să fie cel mai sigur om de pe pământ”, aşa spune Stephan Schaefer-Mehdi, organizator de evenimente. Nu pare aşa de uşor, nu?

Este însă trist că toate aceste informaţii despre organizarea unui eveniment rămân necunoscute mereu participanţilor. Nu spun că trebuie dezvăluite toate mişcările sau secretele din culise, însă nu de puţine ori un eveniment este criticat, comentat, neapreciat pentru un singur aspect negativ sau mai puţin plăcut, în timp ce imaginea de ansamblu este ignorată.

Ce am învăţat eu din proprie experienţă este că pentru ca un eveniment să iasă perfect este nevoie de foarte multă muncă, o echipă dedicată care să lucreze în spate, ore întregi de şedinţe pentru a stabili toate detaliile, efort fizic şi psihic, multă rezistenţă, capacitate de analiză, creativitate, experienţă, capacitate decizională mare, atenţie la detalii şi nu în ultimul rând pasiune.

Nu în ultimul rând aş dori să ridic acest domeniu la rang de artă, secundară dacă doriţi, pentru că într-adevăr combină dramaturgia şi scenografia cu muzica, pregătirile aferente, durata acestora, toate creând un spectacol live şi care nu este de două ori la fel.

Voi ce părere aveţi? Poate fi considerată organizarea evenimentelor o artă?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

CONCERTUL ROXETTE VĂZUT DIN MULŢIME

Despre prestaţia celor de la Roxette pe scena românească s-au spus multe şi toate numai de bine. Chiar şi tabloidele care aşteptau să vâneze vreo mondenitate au rămas dezamăgite, evoluţia artiştilor suedezi a fost ireproşabilă.

Punctuali au fost şi au ştiut foarte bine că se află la Bucharest, nu Budapest. Recunosc că mi-au confirmat încă o dată că muzica de calitate rezistă, iar timpul nu le-a ştirbit deloc calităţile interpretative. Şi dacă concertului în sine nu i s-a putut reproşa nimic, organizatorilor aş avea ce.

În primul moment în care am pătruns în spaţiul din Zone Arena, unde aveam bilet, mi-am reamintit că România nu are un stadion unde să se poată ţine un spectacol de un asemenea calibru. Nu ştiu cum s-au simţit cei care aveau bilete VIP sau la tribune, cert e că muritorii de rând din zona A, abia dacă au putut urmări concertul de pe cele două ecrane, mult prea mici pentru întinderea maidanului numit Zone Arena.

Supranumit “Meca Distracţiei” de vreun PR mai inspirat, complexul care a găzduit concertul s-a dovedit a fi o întindere plană, acoperită cu zgură şi plină de bălţi după ploaia ce precedase concertul. Aşa că după ce m-am înghesuit preţ de jumătate de oră în mulţime încercând să văd ceva pe ecrane am renunţat şi m-am retras spre intrare unde era mai mult spaţiu şi puteai să distingi ceva.

Ca şi mine, majoritatea celor din gazonul A, pot zice că au văzut un concert live la TV, diferenţa e că n-au stat într-un apartament confortabil, ci pe un câmp cu prundiş şi multe bălţi. Evident că am plecat ştiind ce a făcut toată ziua doamna din dreapta care se confesa prietenei şi cu mâna arsă de ţigara vecinului din stânga, care în extaz după blonda care doar se auzea, fuma ţigară după ţigară, fără a ţine cont de faptul că folosea adeseori vecinii pe post de scrumieră.

Totuşi, Ciuleandra în interpretarea Roxette nu putea trece fără mirosul de mici şi popcorn, care plana leneş peste mulţimea închisă-n ţarc. Eii, şi dacă românul e plin de talente şi dornic să imortalizeze fiecare moment special, n-am putut să nu remarc miile de mâini înarmate cu un telefon mai deştept sau aparat foto.

În faţa noastră s-a tot învârtit un individ cu un telefon care-l făcea pe cameramanul prins pe câmpul de luptă. Că doar oamenii n-au plătit câteva sute de lei să-i asculte live pe cei de la Roxette, ci pentru a face poze, filmuleţe cu care să se laude după.

Eii şi ca să închei într-o notă pozitivă, ar trebui să mulţumesc organizatorilor pentru că pe lângă dansul în apă de ploaie, aromoterapia cu mici şi popcorn, am învăţat că femeile pot face pipi şi din picioare. Da, toate doamnele au primit la intrare un dispozitiv special ca să nu mai facă coadă la toalete. O fi o nouă practică, nu ştiu, cert e că după această experienţă nu mai calc la nici un concert în Zone Arena, iar dacă mă apucă vreun dor nebun de spectacole de calitate, dau o fugă prin vecini, că avem de unde alege.

Autor: Victoria Donos

DESPRE JAZZ, NAI ŞI CÂTEVA MII DE ROMÂNI

Şi dacă tot criza e pe buzele tuturor românilor de vreo doi ani încoace şi ne plângem că e frig, că e prea cald, că nu avem salarii şi multe altele, uite că un concert cum a fost „Jazz in the City”, a reuşit să schimbe, cel puţin pentru o seară, registrul lexical al românilor.

Şi aşa cum vă anunţam din titlu, în acest început de săptămână vreau să vă vorbesc despre Damian Drăghici cu naiul, nu cu toba, aşa cum eram obişnuiţi să-l vedem, despre schimbare şi un public confuz. Nu ştiu câţi au observat, însă, încă din afişele concertului, Damian Drăghici apare schimbat, aproape de nerecunoscut, dacă nu i-am vedea scris numele.

Ei, prestaţia de pe scenă mi-a confirmat acest lucru. Naiul l-a metamorfozat pe Damian Drăghici, e cuminte, emoţionat şi periculos de sincer. Deşi pe alocuri stângaci, încă, a reuşit să introducă naiul în jazz.

Acompaniat de clarinetistul Eddie Daniels, Randy Porter – pian, Scott Steed – bas şi Reggie Jackson la tobe, spectacolul a fost un adevărat festin pentru cei prezenţi în sală. Chiar şi aşa, m-am convins că muzica acestora n-a reuşit să se joace cu emoţiile publicului, să-i capteze. Cred că cea mai mare vină o poartă spaţiul în care s-a ţinut concertul. Deşi sunetul a fost perfect, iar imaginile din scenă erau preluate pe cele două ecrane amplasate de o parte şi alta a scenei, spectacolului i-a lipsit intimitatea pe care ţi-o crează un local mic şi intim, unde toată lumea rezonează cu muzica. Şi atunci când timpul părea că devine elastic şi ochii celor din sală aşteptau nota după care se va pune punctul final, în scenă a intrat Diane Schuur.

Nu ştiu câţi dintre voi o cunosc, ştiu doar că puţini din cei prezenţi în sală auziseră de ea. Însă la finalul concertului ştiam că toată lumea a descoperit-o, fiind revelaţia serii. Cu o voce incredibilă, vocalista şi clarinetista oarbă a fost punctul culminant al concertului. Dacă poate cineva a plecat nemulţumit că nu l-a înţeles pe Damian Drăghici, sunt sigură că Diane Schuur a compensat acest lucru, şi asta am auzit-o tot în mulţimea de impresii care se intersectau pe culoarele Sălii Palatului, la finalul spectacolui. De o naturaleţe debordantă, Diane Schuur a reuşit să stârnească lacrimi şi ropote prelungi de aplauze.

Poate era mai bine ca „Jazz in the City” să fi pus punctul după melodia Taking a chance on love, interpretată de Diane împreună cu Eddie şi Damian, altfel n-aş fi văzut oameni ieşind sau mişcându-se nerăbdători. Poate că nici spectacolul nu s-ar fi terminat fără bis şi cu aplauze prea lungi. Aveai impresia că publicul vrea să evadeze, ceva i-a congestionat respiraţia. Au preferat să revină la cotidian, împărtăşind impresii pe reţelele de socializare, în stradă şi cu prietenii.

Trecând peste observaţiile mele subiective, sper totuşi ca Damian să reuşească să consacre naiul în jazz şi poate reuşeşte să afle ce s-a întâmplat cu publicul său vineri seara.

O săptămână plăcută să aveţi şi nu aşteptaţi weekendul pentru a vă oferi o porţie de cultură!

Cu drag,

Victoria Donos

AFRICA DE SUD. ȚARĂ A CONTRASTELOR

11 iunie – 11 iulie 2010. 204 naţiuni implicate în procesul de calificare. 32 de ţãri paricipante. Milioane de suporteri. Zakumi – mascot oficialã. Miliarde de ranzi investiţi în 10 stadioane nou-nouţe. Campanii uriaşe de promovare. Bere şi seminţe. Campionatul Mondial de Fotbal.

Cu sau fără România, cea de-a 19-a cupã mondialã FIFA este gãzduitã pentru prima datã de către o naţiune membră a Confederaţiei Africane de Fotbal. Africa de Sud a câştigat dreptul de a organiza Campionatul Mondial, învingând alte două naţiuni africane: Marocul şi Egiptul.

Cu sutele de mii de turişti ajunşi pe teritoriul african nu e de mirare cã preşedintele Jacob Zuma a declarat 2010 ca fiind cel mai important an din 1994 (moment în care şi-a câştigat independenţa) pânã in prezent. Fanilor veniţi din vestul Europei, Africa de Sud li se înfãţişeazã ca o ţarã prosperã, cu infrastructura modernã, hoteluri de cinci stele, restaurante cu multe stele Michelin.

Însă la o analizã mai atentã, Africa de Sud este totuşi o ţarã în curs de dezvoltare cu multe probleme interne. Interesant este cã reprezintã un tãrâm al contrastelor. Are o bogãţie mineralã impresionantã, cu peste 90% din rezervele terestre de platinã, 80% din cele de magneziu, 70% din cele de crom, 40% din cele de aur şi totuşi mai mult de 43% din populaţie trãieşte cu mai putin de 2 $/ zi.

Poate cã puţini dintre noi ştiu cã a fost prima ţarã în care a avut loc un transplant de inimã şi încã un număr impresionant de medici se bucurã de recunoaştere internţtionalã. Cu toate acestea, mulţi cetãţeni au doborât recordul în ceea ce priveşte starea precarã a sãnãtãţii. Dacă nu luăm în considerare ţinuturile în care au loc rãzboaie, Africa de Sud înregistreazã una din cele mai înalte cote ale violenţei din lume, cu o ratã foarte mare a criminalitãţii.

În ciuda acestor aspecte, la 16 ani de la obţinerea independenţei, un stat greu încercat de conflicte interne, din continentul african, reuşeşte sã câştige competiţia pentru gãzduirea celui mai important eveniment al anului: Campionatul Mondial. La mai mult de 20 de ani de la Revolutia din 1989, noi românii ce am realizat? Avem cu ce sã ne mândrim? Cum reuşim noi sã atragem turişti? Sã fim mai bine vãzuţi pe harta mare a lumii?

Din păcate, nu sunt foarte multe de spus.
Mă bucur totuşi sã văd că parcurile sunt pline de oameni de toate vârstele, piste pentru biciclişti, cã putem „cãlca iarba”, cã putem citi o carte bunã la umbra unui copac generos. Sunt şi lucruri frumoase de care ne putem bucura dacã ştim sã ne uităm în jurul nostru. Chiar dacă nu ne scoate naţionala noastrã de fotbal în stradã, sunt multe evenimente frumoase la care putem participa.
Chiar aşa, aţi fost la Bookfest? Cum v-a plăcut? Ce cãrţi v-aţi achiziţionat? Mi-ar plăcea foarte mult sã citesc pãrerile voastre.

Îmi puteţi scrie la info@calendarevenimente.ro. Şi pentru voi, sãptãmâna aceasta avem un premiu frumos de la Meteor Press – „Fortăreaţa Ploieşti. Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler” de Jay A. Stout.

Lecturã plăcutã!

Andreea Petrișor

Nicu Bendea, în show-ul Comedica

Aşa cum v-am promis, revenim cu o înregistrare din cadrul show-ului realizat de Comedica, la Cinema Republica. Urmăriţi-l pe Nicu Bendea 🙂

Cronica spectacolului Comedicaaaaaaa

Aşa cum v-am promis, minunate cititoare şi minunaţi cititori, iată că ziua de astăzi este rezervată unei elaborate şi academiciene cronici dedicată şi desăvârşită la orele matinale ale matineului de miercuri!

E cronica şi disecţia spectacolului de stand-up comedy susţinut de trupa de umor Comedica la Cinema Republica din Cluj-Napocaaaa, pam pam! Param pam pam!

Ieri seară, cu douăzeci de minute înaintea show-ului, unul dintre cei mai prolifici falsificatori de invitaţii iese pe uşa manuală a cinematografului şi distribuie invitaţiile pe sub mână, direct în ficat!!! Mult tineret taurin la acest spectacol, sala plină, gălăgie-n boxe. Şi nu a început la ora 20, ci la 20.23. Şi nu credem că din cauza lui Iancu şi lui Nicu (ei sunt Comedica), ci din cauza întârziaţilor care tot veneau şi tot veneau şi tot veneau şi păreau că nu se mai termină!

În cele din urmă, începe show-ul: debutul a fost fulminant, s-au proiectat pe ecran imagini cu mai toţi candidaţii la preşedinţie şi comentariile de rigoare ale celor doi umorişti. Nicu Bendea e nebun, lucru aplaudat, râs şi stabilit de întreaga asistenţă. Locul lui ar trebui să fie pe scenele teatrelor naţionale, în spectacole transmise de mai multe televiziuni decât au transmis confruntarea de la Cluj dintre Crin şi Traian.

Şi, când pe ecranul cinematografului Republica s-a proiectat poza de campanie a lui Geoană, o ştiţi doar, cea în care el îi sus şi mulţimea un pic mai jos, Nicu Bendea a spus: „Iată ultimul număr de Turnul de Veghere!!!”

Pe candidatul Partidului Verde sau ce culoare o avea, e vorba de Remus Cernea, trupa Comedica l-a prezentat într-o fotografie alături de un guru cu barbă mare şi păr destul. Întrebarea a fost următoarea: „oare care dintre ei candidează???”

Apoi, fiecare showman a avut continuarea lui. Iancu a vorbit despre sex şi problemele de cuplu, iar Nicu Bendea a rămas fidel temei show-ului, „Campania”.

La poantele lui Iancu s-a râs la final de „pagină”, atunci când practic rupea ritmul cu celebrul contrapunct teatral, iar la Nicu ce să mai zicem? Cu lacrimi şi hohote nebune! Profesor de matematici în „timpul liber”, Nicu Bendea şi-a greşit cariera!

Blogul oficial al site-ului calendarevenimente.ro, adică ăsta, nădăjduieşte la o reeditare a spectacolului, merită! Zilele următoare sperăm să venim şi cu o înregistrare!

Trupa de umor Comedica, din nou în spectacol

Vrei să râzi?

Să uiţi de tot şi de toate?

Marţi, 17 noiembrie, de la 8 seara, trupa de umor Comedica pune de-un nou spectacol, unde altundeva decât la Cinema Republica din inima Clujului, locul unde fugeam de la şcoală să vedem filme cu Wesley Snipes şi Woody Harrelson!

Mi-au promis şi mie două invitaţii  ce le voi primi cu 20 de minute înaintea show-ului. Pe sub mână, să nu afle nimeni!

Acum, să vedem dacă se şi ţin de cuvânt traficanţii de invitaţii de la Comedica! Asta-i şi o dovadă că nu există bişniţari doar la meciurile de fotbal, ci şi la astfel de spectacole!

Adevărul e că n-am fost niciodată la un stand-up comedy şi tare sunt curios să văd cum e, deşi e greu în ziua de azi să faci lumea să râdă, nu-i aşa?

Şi, dacă cele două invitaţii promise chiar vor ajunge la rânduitorul acestor rânduri, atunci pe miercuri vine o cronică (ne)fardată de la acest eveniment umoristic.

Dar, cu 20 de minute înaintea show-ului, probabil că traficantul de invitaţii va uita de mine şi voi sta în faţa cinematografului ronţăind nervos o pungă de popcorn, certându-mă cu minunata „sheriffă”, cum mi-am permis s-o scot din casă pe frigul ăsta fără să am biletele sau invitaţiile la mine!