FOTBALUL AUTOHTON ÎN 2013

Iată că suntem la început de an şi veştile dinspre fotbalul românesc nu sunt tocmai bune: multe echipe de tradiţie din campionatul nostru, apărute încă din perioada interbelică, par să spună adio acum primei scene fotbalistice a ţării.

Aşa cum probabil aţi auzit, este vorba de Rapid Bucureşti, de Universitatea Cluj şi chiar Dinamo Bucureşti, ele sunt la ananghie. Din păcate însă, începe să nu ne mai mire faptul că multe „branduri” româneşti încep să nu mai fie ale noastre sau chiar să nu mai fie.

Dacă vorbim despre Cluj, despre echipa de fotbal a Universităţii Cluj, trebuie să spunem că ea s-a înfiinţat în 1919, la doar un an după Marea Unire de la Alba Iulia, ca un simbol al românismului. Şi multă lume a adulat echipa „Şepcilor-roşii”, tocmai datorită acestui aspect: o idee de sport, de fair-play, de mişcare şi de tinereţe. Acum însă, în secolul vitezei „statice”, când toată lumea face sport doar cu privirea, pare că „U” nu mai are loc şi e trist acest lucru.

Dacă ar fi să vorbim de Rapid Bucureşti, această echipă s-a înfiinţat în 1923 şi a fost multă vreme echipa „proletariatului” simplu din Bucureşti şi nu numai, iar celebrul cântec „suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid”, a spus mereu un adevăr. La fel ca Universitatea Cluj, Rapiduleţul de sub Podul Grant se zbate în datorii, în incertitudini, în ameninţări cu insolvenţă, în reorganizări judiciare, de parcă o idee s-ar putea reorganiza judiciar.

Să nu credeţi însă că doar aceste două echipe au probleme financiare, căci mai marii fotbalului românesc deja anunţă că au în intenţie să facă doar o primă ligă cu 14 echipe din 18 câte sunt acum, căci datoriile la terţe părţi sunt din ce în ce mai mari. Pe undeva, poate ar fi şi o explicaţie. Într-o lume care s-a schimbat parcă prea mult în ultimii ani, duminicile pe stadion par a ţine de-un tablou vechi, de-o amintire dintr-o carte.

Autor: Aurel Pop

Publicitate

DESPRE SIMBOLUL UŞII LA ÎNCEPUT DE AN

În majoritatea culturilor, europene sau de oriunde, ușa sau poarta reprezintă un simbol al trecerii, al schimbării sau înnoirii. Ușile ni se deschid sau închid cu un rost, spun unii. Alții cred că noi le deschidem sau închidem. Temporar, sau pentru totdeauna. Dar de fiecare dată există consecințe.

Cred că e potrivită o introspecție și o discuție despre simbolul ușii la începutul unui nou an. Ce am trăit, ce am lăsat în urmă și către ce ne îndreptăm, ce ne așteaptă în 2013? Practic, e ca și cum pe 31 decembrie am trecut un prag – cel către noi oportunități în viața noastră. Am închis o poartă pentru anul 2012, care din câte aud nu a fost prea fericit pentru majoritatea din business, și … ne așteptăm la ceva diferit în anul care începe?

Bineînțeles că semiotica ușii depinde de cel care se gândește la ea. Optimiștii vor vedea o trecere către mai bine, în timp ce pesimiștii se așteaptă întotdeauna ca după ușă cineva să le dea în cap, să-i fure și astfel ei să fie și mai nefericiți și mai săraci. Dar astea sunt extremele. Hai să vedem ce ar fi la mijloc, acolo unde sunt mulți. Cei mulți care răspund invariabil cu ”depinde…”. Care cred că e foarte important unde e ușa, cât de mare e, din ce e făcută, cine o deschide/închide, unde sunt balamalele, cine poate trece și de ce, de ce trebuie să existe o ușă, cât de mult s-au informat despre ceea ce e dincolo, etc… Hâtrii le-ar spune acestora indeciși.

Probabil istoricii le-ar spune români. Pentru că nația asta a avut o doză de nesiguranță, frică și sentiment refractar vizavi de planificarea personală și de afaceri încă de la vița de vie a lui Burebista și năvălirile barbare ulterioare. Pentru că românii au evoluat așteptând de la alții salvarea, mântuirea, progresul, bazându-se întotdeauna pe intervenții mai mult sau mai puțin divine (”ce o fi, o fi”, ”cum o vrea bunul Dumnezeu”, ”cum ne-o fi soarta”, etc), ale unui destin inefabil care ne conduce viețile fără ca noi să putem face orice altceva. Pentru că cei mai mulți preferă ușile întredeschise, pe unde să se poată strecura înainte-înapoi, stânga-dreapta așa cum vor ei, deoarece indecizia lor i-a călăuzit întreaga viață și nu vor, nici că pot, să se schimbe. Pentru că această preacurvie a eludării consecințelor e în ADN-ul celor cărora le e frică să ia decizii. Când însă responsabilitatea trecerii sau nu prin ușă e înlocuită de cursul implacabil al timpului, cum se întâmplă de Revelion, românul preferă să se lase pradă destinului …

Încerc să-i cunosc cât mai bine pe românii mei, să-i înțeleg și, pe atât cât pot, să-i ajut. Măcar pe cei apropiați. Nu că aș fi eu deținătorul adevărului absolut, dar cred cu tărie că de noi depind majoritatea lucrurilor de pe Pământ: noi le facem să existe, fie că ele sunt materiale sau conceptuale. În fond ușa, poarta e doar o bucată de metal sau lemn, inertă. Fără importanță. Noi îi dăm importanța, simbolistica pe care noi o dorim, o urâm sau o interpretăm altcumva. Ușile duc spre visele noastre frumoase, sau confirmă coșmarurile noastre. Cu cât înaintăm în vârstă vrem ca ceea ce e în spatele ușilor nedeschise (sau neînchise) să confirme ceea ce știm și credem. Așa e mai sigur …

Dar eu personal nu cred asta. Da, ne putem lovi de pragul se sus – de jos – din lateral, da, există hazard și surprize de tot felul, dar cel mai important este să avem planuri și să ni le urmăm cu conștiinciozitate. Atunci ni se vor ivi și ușile care merită să fie deschise. Întrebarea este cât de mult îți dorești să ai un an bun? Sau ce ești în stare să faci pentru ca 2013 să fie mai bun? Ce plan ți-ai făcut în acest sens? Îl urmărești cu rigurozitate?

Un ultim aspect interesant în ”analiza” noastră este conceptul ușii rotative și de aceea am să-l las la propria interpretare a fiecăruia. Este ea periculoasă pentru că te face să te întorci în același loc, sau utilă că diminuează curentul de aer și pot trece doi în același timp? Este ea percepută ca un blocaj din care nu se poate ieși? E blestem, sau binefacere, ca să întreb în ton cu fatalismul românesc? Intrarea în 2013 a fost pentru voi o trecere prin ușa rotativă?

Autor: Mihai Mătieş

OUĂLE ROŞII – TRADIŢIE ŞI SEMNIFICAŢII

Simbolistica ouălor de Paşti trebuie căutată înainte de naşterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creaţiei, fecundităţii, simbol al vieţii şi al reînnoirii naturii.

Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat, mai ales la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării.

Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”.

Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sangele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.

Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale şi se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de partener, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă “Hristos a înviat”, la care se răspunde “Adevărat a înviat”.

Ţăranii noştri au obiceiul ca în dimineaţa din duminica Paştelui să-şi spele faţa cu apă nouă sau apă neîncepută în care pun un ou roşu, având credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălelor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.

În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.

Autor: Octavian Radu