OBICEIURI DE BOBOTEAZĂ LA ROMÂNI (II)

Pe 6 ianuarie, Biserica ortodoxă sărbătoreşte botezul lui Iisus Hristos sau Boboteaza. Această zi marchează sfârşitul sărbătorilor dedicate Crăciunului şi Anului Nou. În ziua de Bobotează are loc sfinţirea apei, în timpul slujbei de Iordan.

Pregătirea acestui moment se face, şi astăzi, cu multă atenţie, în fiecare comunitate. Locul de desfăşurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spaţiu mai larg – unde să fie cel puţin o fântână, în imediata vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii. Pentru acest moment se aduce apa, care se pune în vase mari de lemn şi, tot acum, se taie, la râu, o cruce mare de gheaţă. În jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se află în mod normal în curtea bisericii, se desfăşoară întreg ceremonialul religios, la care participă toată suflarea comunităţii.

După slujba de sfinţire a apei, transformată în agheasmă, fiecare sătean îşi ia apă sfinţită în vasele de lemn sau de sticlă cu care a venit de acasă. Pe drumul de întoarcere ei strigă „Chiraleişa” – pentru belşugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului şi pentru creşterea cât mai mare a cânepii – şi toarnă puţină agheasmă în toate fântânile întâlnite în cale. Odată ajunşi acasă, oamenii sfinţesc cu agheasmă şura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livadă, casa şi interiorul casei.

Boboteaza – practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice

Boboteaza cumulează elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile creştine adăugându-se practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice. În Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri şi fumegaţii, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Această manifestare avea loc imediat după sfinţirea apei, când tinerii se retrăgeau pe locuri mai înalte, având asupra lor cărbuni aprinşi ce fuseseră folosiţi anterior la aprinderea secăluşelor, şi aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era făcut din vreascuri şi frunze uscate strânse de feciori cu o zi înainte. Tinerii cântau şi dansau în jurul focului şi săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credinţa că vor fi feriţi, astfel, de boli şi de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinşi cu care, odată ajunşi acasă, afumau pomii din livadă în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosită ca încărcătură pentru secăluşe, crezând că în acest fel, casa va fi ferită de primejdii, mai ales de trăsnete.

În cele trei zile cât ţine Boboteaza în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii şi rudele obişnuiesc a se colinda reciproc, după cum există comunităţi în care, în aceste zile, reapar mascaţii. Tinerii, mascaţi în babe şi moşnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscenţă a cultului moşilor şi strămoşilor, precum şi a unor vechi practici fertilizatoare.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

DE DRAGOBETE IUBEŞTE ROMÂNEŞTE – PARTEA A II-A: TRADIŢII

Vă invităm în această a doua parte a editorialului nostru să vorbim despre tradiţiile regăsite în ţara noastră cu ocazia acestei sărbători. Vă urăm de asemenea să Iubiţi Româneşte de Dragobete!

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi înfloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă/Urâciunile să le desparţi”.

Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.

Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele”, scria: „Dragobete e flăcău iubăreţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …” De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.

În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

Există o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.

În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

Autor: Octavian Radu