DE LA SINTERKLAAS LA SANTA CLAUS

Moş Crăciun a început să devină un simbol al comercialismului în anii 1800, când i s-au atribuit elemente ca sania, clopoţeii, renii, Crăciunul fiind un alt prilej de cumpărături, reprezentând mai mult o risipă ostentativă şi îndepărtându-se de adevărata însemnătate a sărbătorii.

Ştiaţi că termenul englezesc Santa Claus (Moş Crăciun) este anglicizarea lui Sinterklaas care înseamnă Sfântul Nicolae în limba olandeză? De ce nu a fost suficient un singur “Moş”? Se pare că termenul Santa Claus a apărut în SUA prin contactul imigranţilor olandezi cu alte populaţii americane. Moş Crăciun este versiunea mai nouă a Sfântului Nicolae. El apare ca un om bătrân prietenos care împarte cadouri tuturor copiilor în noaptea de Crăciun. Sfântul Nicolae din Myra reprezintă sursa primară de inspiraţie pentru Moş Crăciun. El a trăit în secolul IV şi a fost un episcop creştin al provinciei Licia din Antolia, fiind renumit pentru faptul că împărţea cadouri oamenilor săraci. Moş Crăciun a fost asemănat si cu Odin, un zeu important la popoarele germanice. În două cărţi scrise în secolul XIII în Islanda, acesta este prezentat zburând pe un cal cu opt picioare numit Sleipnir ce putea călători pe distanțe lungi, astfel fiind comparat cu renii lui Moş Crăciun. În Marea Britanie, „Father Christmas” este datat din secolul XVII, personajul fiind un bărbat grăsuţ, cu barbă, îmbrăcat într-o haină lungă, verde şi guler de blană. Imaginea lui se regăseşte în „fantoma Crăciunului prezent” din cartea „A Christmas Carol” scrisă de Charles Dickens. Christkindlein a devenit popular în Europa în secolul XIX. El aducea cadouri în secret copiilor, având ca ajutor un pitic numit Pelznickel (osau Belsnickle).

În Epoca Modernă, un rol important în crearea mitului l-a avut pastorul american Clement Clarke Moore, autor al unui poem care îl prezenta pe Sfântul Nicolae ca şi un personaj simpatic, dolofan şi zâmbitor, care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Creaţia a devenit în anii următori foarte căutată, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind tradus şi publicat în întreaga lume. În 1860, cotidianul Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Moş Crăciun, îmbrăcat într-un costum roşu ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, este cel care a promovat în 1885 ideea că reşedința lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă imagine printr-o campanie publicitară, desfăşurată de Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom i-a conturat o burtă durdulie, un aer jovial, un costum roşu şi o atitudine tolerantă.

De câte ori vă mai gândiţi la ce sărbătoriţi atunci când vine data de 25 decembrie? Crăciunul sau Naşterea Domnului? Suntem fermecaţi de “spiritul Crăciunului” aşa cum ne-a fost prezentat pe cale comercială încat am uitat să îl mai celebrăm şi pe cale spirituală. Nu faptul ca am creat personajul Moş Crăciun este rău, ci faptul ca exagerăm importanţa lui si, odata cu asta, exagerăm din nou si valoarea banului. Dar omul este iubitor de bunuri materiale, iar acest lucru afecteaza orice gând la origine inocent.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

NE DAŢI ORI NU NE DAŢI?

Halloween. A fi sau a nu fi? A se serba sau nu? Astea sunt întrebări care mă macină în fiecare an în perioada asta a anului.

Recunosc că atunci când eram mică cumpăram cu tata şi sora un dovleac mare, îl goleam de miez şi îi dădeam o formă cât mai înspăimântătoare ca apoi să-l punem în geam. De ce făceam asta? Atunci era distractiv, eram copil şi deşi nu înţelegeam ce înseamnă sărbătoarea, îmi plăcea să o serbez. N-am fost niciodată să colind pentru dulciuri, şi mai bine că poate îmi primeam numai uşi în nas şi se ducea toată distracţia.

Când am crescut nu pot spune că m-am desprins de tot de Halloween. Învăţam despre tradiţii şi obiceiuri străine la şcoală, la ora de engleză, şi ocazional ne mai şi costumam pe 31 octombrie. Tot pentru că era distractiv.

Filmele americane şi-au pus şi ele amprenta pe această sărbătoare şi sunt atâtea în care vedem copii, dar şi adulţi costumaţi şi alergând pe străzi noaptea târziu strigând “Trick or treat?” (Ne daţi or nu ne daţi, în trad. rom.).

Lăsând partea de distracţie deoparte, eu am făcut puţin research ca să aflu mai multe despre Halloween şi să văd de unde a pornit totul. Se pare că nici măcar nu provine de la americani, ci este de origine celtică, fiind preluat apoi de popoare din occident. Numele provine din limba engleză, de la expresia “All Hallows’ Even” şi se referă la Ziua Tuturor Sfinţilor de fapt, sărbătorită pe 1 noiembrie. Dovleacul sculptat, jack-o’-lantern, era menit să lumineze sufletele din purgatoriu, iar iniţial aceste felinare erau modelate din napi. Ştiaţi asta?

Obiceiurile diferă de la ţară la ţară; în Belgia se aprind lumânări în memoria celor morţi, în Canada se decorează casele cu dovleci sau porumbi, în China se confecţionează bărcuţe de diferite dimensiuni şi sunt arse în seara respectivă, în Cehoslovacia scaunele sunt plasate la gura sobei, în Franţa până în 1996 Halloween-ul nu a fost serbat pe motiv că este un americanism, în Germania se ascund cuţitele în seara aceea ca să nu fie răniţi de spiritele rele care umblă pe pământ noaptea, în Coreea se vizitează morminte şi se aduc ofrande de orez şi fructe, etc.

Dar în România? Ce se face de Halloween pe 31 octombrie? Mai mult ca sigur toate barurile şi cluburile se vor întrece şi anul acesta în party-uri costumate de Halloween. Se vor acorda premii şi se vor pregăti suprize pentru cele mai frumoase şi originale costume, decorul va fi unul de mormânt şi muzica, ei bine, aici nu cred că se va schimba ceva, poate doar Thriller al lui Michael Jackson va răsuna la maxim de peste tot. Lumea va dansa, se va amuza, dar nu va rămâne cu nimic. Toate aceste “parties” mie nu-mi inspiră nimic decât un alt truc al patronilor de a-şi umple barurile şi cluburile pentru încă o seară. Face toată lumea ce poate, nu?

Personal, nu-i văd rostul Halloween-ului în România. Este doar un alt “produs” importat de la străini, fără sens şi fără substanţă. Avem şi noi strigoii noştri, vampiri, de ce să împrumutăm şi de la alţii? În plus, mi se par şi mai veridice ale noastre decât nişte zombie ridicaţi din mormânt într-o noapte ca să umble pe pământ. Voi ce credeţi?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

PAŞTELE CREŞTIN

În acest an, sărbătorim pe 24 aprilie cea mai mare sărbătoare religioasă – Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos sau Sfintele Paşti. Vă propunem în acest editorial o succintă incursiune în această mare sărbătoare a creştinătăţii.

ETIMOLOGIE

Cuvântul Paşti (acceptat şi ca Paşte) provine în limba română din forma bizantino-latină Pastihae a cuvântului de origine evreiască Pesah (trecere), moştenit de evrei de la egipteni. Evreii numeau Paseha (Paşti) — sau sărbătoarea azimilor — sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului (Ieşire XII, 27), care se prăznuia la 14 Nisan şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

Termenul ebraic de Paşti a trecut deci în vocabularul creştin pentru că evenimentele istorice care sunt comemorate în sărbătoarea creştină, adică patimile, moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştile evreilor din anul 33.

Însă este de la sine înţeles că obiectul sau motivul Paştilor creştine este cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legătură decât una de nume şi de coincidenţa cronologică.

PAŞTELE CREŞTIN – SEMNIFICAŢIE

Paştele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători anuale creştine, care comemorează evenimentul fundamental al creştinismului, Învierea lui Iisus Hristos, considerat Fiul lui Dumnezeu în religiile creştine, în a treia zi după răstignirea Sa din Vinerea Mare.

Data de început a Paştelui marchează începutul anului ecleziastic creştin. Există unele culte creştine care nu sărbătoresc Paştele: Martorii lui Iehova, Biserica Mormonă, Adventiştii de Ziua a Şaptea, etc.

CALCULUL DATEI DE PAŞTE

Paştele este o sărbătoare a cărei dată este variabilă, pentru că nu corespunde unei date fixe din calendarul gregorian (care urmăreşte mişcarea Soarelui şi schimbarea anotimpurilor). De fapt, ele sunt bazate pe calendarul lunar, ca şi pe cel utilizat de iudei. După primul sinod de la Niceea din 325, s-a decis ca Paştile să fie sărbătorite duminica de după a 14-a zi din prima lună lunară din primăvară (teoretic, prima duminică după o lună plină, începând cu data echinocţiului de primăvară).

În sfârşit, toate Bisericile acceptă metoda de la Alexandria, care plasează echinocţiul din emisfera nordică pe 21 martie (poate apărea două zile mai devreme sau mai târziu), data lunii pline fiind determinată după ciclul metonic. O problemă care a apărut mai târziu este diferenţa de practică dintre Bisericile apusene şi răsăritene. Primele au adoptat calendarul gregorian pentru a calcula data Paştelor, iar ultimele calendarul iulian. Există totuşi un număr însemnat de biserici răsăritene ce folosesc calendarul gregorian.

A fost propusă o reformă pentru metodologia de calculare a datei Paştilor prin summitul de la Alep, (Siria), din 1997. Aceasta ar fi permis eliminarea diferenţelor de dată între bisericile occidentale şi orientale; reforma ar fi trebuit să intre în vigoare în 2001, dar a eşuat.

Calculul datei de Paşte este cunoscut sub numele de păscălie (lat. computus). În timp au apărut pe lângă metodele tradiţionale şi unii algoritmi, precum cel realizat de matematicianul Carl Friedrich Gauss.

Autor: Octavian Radu

SĂRBĂTOAREA DE MĂRŢIŞOR – SCURT ISTORIC – PARTEA A II-A

În această a doua parte a editorialului vă propunem un scurt istoric al sărbătorii de Mărţişor şi cum este celebrat el în prezent în diferite regiuni ale ţării şi nu numai.

ISTORIC AL MĂRŢIŞORULUI

Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşu — război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul datând de acum cca. 8.000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb şi roşu erau purtate la gât.

Documentar, mărţişorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova şi Bucovina mărţişorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu aţă albă-roşie, şi era purtat de copii în jurul gâtului.

Fetele adolescente purtau şi ele mărţişor la gât în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr şi să-l păstreze până la sosirea primilor cocori şi înflorirea arborilor. La acel moment, fetele îşi scoteau mărţişorul şi-l atârnau de creanga unui copac sau altul, iar moneda o dădeau pe caş. Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.

CELEBRAREA MĂRŢIŞORULUI ÎN PREZENT

În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare.

În Republica Moldova, în fiecare an are loc festivalul muzical „Mărţişor”, care începe pe data de 1 martie şi durează până la 10 martie.

În unele judeţe ale României, mărţişorul este purtat doar primele două săptămâni. În localităţile transilvănene mărţişoarele sunt atârnate de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele.

În judeţul Bihor se crede că dacă oamenii se spală cu apa de ploaie căzută pe 1 martie, vor deveni mai frumoşi şi mai sănătoşi. În Banat fetele se spală cu zăpadă pentru ca să fie iubite.

În Dobrogea mărţişoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare şi înaripată.

În zona Moldovei de 1 martie se oferă mărţişoare băieţilor de către fete, aceştia oferind la rândul lor fetelor mărţişoare de 8 martie (o mică diferenţă faţă de restul ţării).

Obiceiuri asemănătoare se pot întâlni în zona Balcanilor la ramurile sudice ale poporului român: aromânii şi megleno-românii, în Bulgaria unde se cheamă Marteniţa (Мартеница), Macedonia, Albania.

Autor: Octavian Radu

DE DRAGOBETE IUBEŞTE ROMÂNEŞTE – PARTEA A II-A: TRADIŢII

Vă invităm în această a doua parte a editorialului nostru să vorbim despre tradiţiile regăsite în ţara noastră cu ocazia acestei sărbători. Vă urăm de asemenea să Iubiţi Româneşte de Dragobete!

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi înfloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă/Urâciunile să le desparţi”.

Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.

Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele”, scria: „Dragobete e flăcău iubăreţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …” De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.

În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

Există o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.

În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

Autor: Octavian Radu

DRAGOBETELE – ÎNTRE PREZENT ŞI UITARE: PARTEA I

Având în vedere că Valentine’s Day a fost celebrat recent, vă propunem să facem o incursiune în lumea Dragobetelui – Ziua Îndrăgostiţilor la români, celebrată pe 24 februarie.

Numele Dragobetelui este asociat de către Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar” (1997) cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.
Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegetaţional Lăzărică”.

Dicţionarul menţionează (în plan secund) că Dragobete este şi o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume”.

Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numeşte Dragobete”. El a afirmat că după credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează.

„Dragobetele în aceste părţi este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Autorul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”.

A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca zeul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”.

Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă de asemenea şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară.

O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Ovidiu Focşa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că „despre Dragobete se crede că este o un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate şi de renaşterea naturii.(…)

Dragobetele mai are şi alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul păsărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

Autor: Octavian Radu

SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI – PARTEA I

Crăciunul sau Naşterea Domnului este o sărbătoare creştină celebrată la 25 decembrie (în calendarul iulian) sau 7 ianuarie (în calendarul gregorian) în fiecare an. În prima parte a acestei teme vom discuta despre istoria Sărbătorii Crăciunului.

Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii – sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic – serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”).

Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie.

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni.

Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară.

Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară). Alt scriitor creştin, Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos.

Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie.

Autor: Octavian Radu

1 MAI REZISTĂ?

Ei, și a mai trecut un 1 Mai … Ca și dumneavoastră și eu am petrecut clipe frumoase cu familia și prietenii, beneficiind de o vreme excelentă. Parcă era … o zi obișnuită de week-end. Ce mai înseamnă 1 Mai în 2010? Mai exact ce ați sărbătorit, dacă ați sărbătorit ceva de 1 Mai? Și cum?

Îmi amintesc că până în 1989, tânăr fiind, sărbătoream de 1 Mai Ziua Muncii. O sărbătoare comunistă în care ni se spunea că sărbătorim oamenii muncii, efortul lor, dăruirea lor pentru a produce țării și partidului cât mai multe bunătăți. Tot ceea ce știam noi era că mergem la pădure/mare/lac, că e o zi nelucrătoare în care mai stăteam și noi cu părinții (care de altfel lucrau și sâmbăta pe vremurile alea), că vom face un foc, că împreună cu mai multe familii vom ospăta bine iar părinți noștri vor bea o țuică, o bere sau un vin, că ne vom juca tot felul de sporturi care mai de care mai contondente printr-o iarbă necosită și plină de ”elemente bio” lăsate de vreo turmă de oi ce tocmai trecuse pe acolo…

Dar asta a fost. Ce mai este 1 Mai azi? Sper că și dumneavoastră ați ieșit la aer, că v-ați lăfăit pe vreun vârf de munte sau v-ați înghesuit în Herăstrău, că v-ați plimbat prin Grădina Botanică din Cluj sau ați escaladat Parângul, că ați făcut o baie în mare la 2 Mai sau în ștrandul local unde ăia tocmai terminau de dat cu var. Ați simțit ceva special? Trebuia să simțiți ceva special? Cum a trecut 1 Mai?

Între 2 vâsle pe Herăstrău și 3 mici la mal am fost martorul unei conversații interesante și colorate pe care v-o supun atenției. Unul dintre ei spune: ”Băi ce vreme frumoasă! Mai bine ieșeam de dimineață la un grătar…”. Celălalt: ”Mai lasă-mă, frate, cu prăjelile și cu țărănismele astea: tot românu’ asta știe – cum e cald cum se înghesuie în te miri ce colțuri cu verdeață, unde scoate niște grătare pe care aruncă de-a valma 4 feluri de carne și cartofi la sfârșit, poluează apoi mediul, se îmbată, își ridică șatra și pleacă pe la asfințit – o porcărie.” ”Da’ tu unde te-ai născut măi obraz subțire? Se bucură și oamenii … ce ai cu ei?”. ”Nu asta e esențialul. Vrem să fim moderni sau nu? Mi se pare o prostie să te duci la o margine de codru să arzi o pădure ca să înfuleci o tonă de mâncare, când ai putea să ieși la un restaurant, o plimbare, un eveniment, apoi să mănânci elegant la un restaurant aceeași friptură, ba poate chiar mai bună, fără spectacolul de fum, grăsimi arse, manele, gunoi și trafic infernal.” ”Și unde e farmecul gătitului împreună cu prietenii? Apoi pe criza asta e mai ieftin să le faci tu toate…”. ”Care ieftin? Dacă transformi timpul petrecut la cozi, benzina până la pădurea aia și alte alea în bani ieși cam tot acolo.” ”Cred că fiecare se distrează cum poate. Cum majoritatea stau la bloc, unde să respire omu’?” ”Să se distreze dom’le, dar civilizat! Și apoi cu 1 Mai ăsta – ce mai sărbătorim mă? Cred că nimeni nu mai știe.” ”Aici îți dau dreptate – fiecare cu 1 Maiu lui… dar sper că n-ai problemă și cu asta!?”

Revin și vă întreb cum ați sărbătorit 1 Mai: la iarbă verde și aer proaspăt, cu sau fără picanteriile de mai sus? Bibliotecă, pentru examene? Somn, căci de abia mai avem timp pentru asta? Teatru, film, spectacole, evenimente mondene? Nicicum? Așteptăm comentariile dumneavoastră.

Mihai Mătieș

Şi-a fost 1 decembrie

Ziua Naţională a României a fost sărbătorită aşa cum se cuvine în toate oraşele patriei. Clasa muncitorească, alături de tineri entuziaşti, pionieri de frunte şi şoimi ai patriei au sărbătorit pe străzi 91 de ani de la Marea Unire.

Lăsând aceste expresii comunisto-bolşeviste deoparte, trebuie să vă spunem că noi, cei de la calendarevenimente.ro, am fost pe baricade de 1 decembrie şi-am dat o mulţime de fulare ascultătorilor Radio Transilvania. Centrul Clujului a fost animat încă de la primele ore la dimineţii, Piaţa Unirii fiind feerică: o iesle ce imită scena naşterii Domnului, un patinoar frumos, căsuţe vieneze ce vindeau vin fiert, cârnăciori, mere glazurate şi vată pe băţ, multe lumini de sărbătoare, un brad imens de 25 de metri, acestea au fost ingredientele. Plus focurile de artificii din Piaţa Avram Iancu. La mulţi ani, România! La mulţi ani, români!