SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!
De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste, interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului, apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…
Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie, activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin, iresponsabil, criminal”, etc.
Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.
Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale. Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim …. Chiar dacă asta nu e specific românesc!

Autor: Mihai Mătieş

Publicitate

OUĂLE ROŞII – TRADIŢIE ŞI SEMNIFICAŢII

Simbolistica ouălor de Paşti trebuie căutată înainte de naşterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creaţiei, fecundităţii, simbol al vieţii şi al reînnoirii naturii.

Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat, mai ales la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării.

Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”.

Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sangele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.

Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale şi se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de partener, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă “Hristos a înviat”, la care se răspunde “Adevărat a înviat”.

Ţăranii noştri au obiceiul ca în dimineaţa din duminica Paştelui să-şi spele faţa cu apă nouă sau apă neîncepută în care pun un ou roşu, având credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălelor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.

În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.

Autor: Octavian Radu

1 MARTIE – MITURI ALE MĂRŢIŞORULUI – PARTEA I

Sărbătorim pe 1 Martie ziua Mărţişorului, mic obiect de podoabă legat de un şnur împletit dintr-un fir alb şi unul roşu, care apare în tradiţia românilor şi a unor populaţii învecinate. Vă propunem în această primă parte să aflăm cele mai interesante mituri despre apariţia mărţişorului.

VOINICUL CARE A ELIBERAT SOARELE

Un mit povesteşte cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de fată preafrumoasă. Dar un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul lui. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă şi veselie, şi lumea întreagă a căzut în mâhnire.

Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze preafrumoasa fată. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura şi a eliberat fata. Aceasta s-a ridicat înapoi pe Cer şi iarăşi a luminat întregul pământ.

A venit primăvara, oamenii şi-au recăpătat veselia, dar tânărul luptător zăcea în palatul zmeului după luptele grele pe care le avuse.

Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă, până când l-a lăsat pe tânăr fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei — vestitori ai primăverii. Se zice că de atunci lumea cinsteşte memoria tânărului curajos legând cu o aţă două flori: una albă, alta roşie. Culoarea roşie simbolizează dragostea către frumos şi aminteşte de curajul tânărului, iar cea albă este a ghiocelului, prima floare a primăverii.

LUPTA PRIMĂVERII CU IARNA

Conform unui mit care circulă în Republica Moldova, în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel.

Ea a hotărât să-l ajute şi a început a da la o parte zăpada şi a rupe ramurile spinoase. Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a îngheţat imediat.

Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie. În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă.

Autor: Octavian Radu