MĂSURI VECHI, GUVERN NOU

Rețeta guvernamentală nocivă pentru România, aplicată de guvernul Boc nu a fost abandonată de guvernul Ponta.

Circa 215.000 de bugetari și-au pierdut locurile de muncă sub guvernul Boc, iar alți 200.000 de salariați din sectorul privat au devenit șomeri în aceeași perioadă de timp (unul din zece salariați și-a pierdut locul de muncă). În plus, Guvernul Boc a mai venit cu o ”invenție” nocivă pentru economie: măsura ”o singură angajare la 7 plecări de la stat”. În aceeași perioadă de timp scăderea PIB-ului a fost una abruptă, la început, de circa 8%, revenirea către nivelul anterior, din 2008, fiind aproape imperceptibilă. Altfel spus, având în vedere relația dintre PIB și consum, la prima vedere, la o scădere a numărului de salariați cu 1%, PIB-ul a scăzut cu 0,8%.

Guvernul Ponta nu a renunțat nici el la măsura aberantă introdusă de guvernul Boc de a angaja un singur om la șapte plecări și de curând au fost anunțate concedieri ale bugetarilor. ”Până la sfârşitul lunii martie va fi finalizată strategia de reformă a personalului bugetar. Dacă şi sunt convins că vor avea loc reduceri de personal, acestea nu vor fi de aceeaşi amploare”, arăta ministrul pentru buget Liviu Voinea. Rezultatele concedierilor nu au însă cum să difere prea mult de ”rezultatele” guvernului Boc, mai puțini oameni angajați însemnând mai puține venituri pentru consum și implicit un motiv pentru ca PIB-ul să o ia din nou la vale. De fapt, nu de noi concedieri ar avea nevoie sectorul bugetar sau cel privat, ci de eficientizare și de creare de noi locuri de muncă.
”Va trebui să creăm o altă formă a sectorului public. Nu putem să practicăm decimarea. Fiecare ministru să fie foarte atent cu disponibilizările care se vor face”, arăta recent profesorul Daniel Daianu.

Sunt într-adevăr domenii, mai ales în sectorul bugetar, unde personalul este excedentar și ar trebui ca numărul de salariați să fie redus, dar în același timp există și domenii unde lipsa personalului de specialitate se resimte acut precum în sănătate, învățământ, justiție etc. Și pentru ca delicatul echilibru macroeconomic să fie cât mai puțin sau chiar deloc afectat ar trebui ca anunțatele concedieri să fie însoțite de angajări în sectoarele cu deficit de personal. În acest fel, consumul nu va mai suporta un duș rece, și nici firmele private sau de stat care acopereau acest consum nu vor mai fi nevoite să-și ajusteze oferta de bunuri și servicii. E drept că s-ar găsi unii care să spună că sectoare precum învățământul sau justiția nu ar face decât să consume resurse financiare. Să nu uităm însă a le analiza din punct de vedere economic sub toate implicațiile pe care le produc. Spre exemplu, un învățământ axat pe nevoile economiei ar contribui la accelerarea ritmului de creștere economică. Astfel, cu un an adițional de educație și formare profesională creșterea economică este amplificată cu până la 5% pe termen scurt și cu încă 2,5% pe termen lung.

Măsurile potrivite și chiar resursele financiare sunt la îndemâna guvernanților.
Spre exemplu, recent Asociația IMARA CUL.TUR.ROM, în parteneriat cu Federația Metal ”Henri Coandă” și organizația neguvernamentală cehă Centrum výzkumných Kontraktů – CVK au dus la bun sfârșit un program de 30 de luni de formare profesională continuă (FPC) a 139 de lucrători din cadrul industriei constructoare de mașini, ce au obținut certificate de calificare/recalificare în 6 meserii reprezentative la nivel de sector, program ce a beneficiat de o finanțare europeană de peste 1,14 milioane EUR prin POSDRU 2007-2013.
Din păcate, ar fi nevoie de mai multe astfel de programe, România având doar un număr de 1,3% participanți la programe de FPC din totalul populației adulte, față de 12% media europeană sau 38-40% în țările scandinave. Nu-i de mirare dacă avem în vedere ”atingerea” anumitor ținte: numărul participanților la programe de calificare și de recalifificare (DMI 2.3) a fost de 5607 între 2007 și 2010, în condițiile în care ținta era de 156.200.

Autor: Gabriel Niţulescu

DOMNULE PREŞEDINTE, AVEŢI NEVOIE DE UN DOCTOR!

Sistemul sanitar românesc se îndreaptă spre soluţia finală: haosul total. Raed Arafat, întemeietorul serviciul SMURD, omul cu cele mai bune rezultate din sistemul sanitar a părăsit prin demisie postul de secretar de stat din Ministerul Sănătăţii.

A fost o primă bătălie, aparent pierdută de Raed Arafat, în care mitocănia a învins bunul simț. Și totul în numele reformei. O reformă fără cap și fără coadă sau doar aparent fără cap și fără coadă, deoarece la finalul acesteia, câțiva băieți deștepți – ”băieții deștepți” din sănătate vor avea buzunarele pline, în detrimentul a milioane de români însă.

Prin așa zisa reformă din sănătate promovată de ocupantul vremelnic al Palatului Cotroceni, milioane de români nu vor mai avea acces la o mare parte din serviciile medicale. Va exista un pachet de bază, acoperit de contribuția la sistemul de sănătate care va cuprinde un număr limitat de servicii medicale. Dacă însă boala de care suferi nu se regăsește printre cele acoperite de respectivul pachet de bază, atunci, pentru a putea să beneficiezi de serviciile unui medic va trebui să scoți din buzunar alți bani (și nu puțini). Și cum circa 41% din populația României, conform datelor Eurostat se găsește în stare de sărăcie (raportat la salariul mediu din România, care și așa este foarte mic, comparativ cu standardele UE), milioane de români, în fapt, nu își vor mai putea permite să treacă pragul unui spital pentru a beneeficia de servicii medicale. Și aceasta, în condițiile în care, unii dintre acești oameni au contribuit la sistemul de sănătate 30-40 de ani.

În plus, deși proiectul de lege de ”reformă” a sistemului sanitar a fost pus în dezbatere publică, principala sa componentă de interes pentru public, și anume pachetul de bază acoperit de asigurarea plătită în prezent, nu este cunoscut încă, ceea ce face dezbaterea lipsită de sens. De altfel, acest aspect ilustrează cum nu se poate mai clar ”bunele intenții” ale promotorilor legii.

Totodată, așa zisa reformă din sănătate promovată de președintele Băsescu, va costa statul român și mai mulți bani. Experiența Ungariei este de dată recentă. Astfel, după ce în urmă cu circa trei ani, o parte din spitalele ungurești au fost privatizate, la doar un an după această măsură, statul ungar a fost nevoit să preia înapoi o bună parte din aceste spitale, deoarece fuseseră aduse în stare de faliment, cu datorii uriașe către furnizori și deci, în pericolul de a fi închise. Bineînțeles, preluarea s-a făcut cu tot cu datorii, statul ungar rămânând bun de plată. Din această perspectivă este însă de înțeles de ce există susținerea președintelui Băsescu și de ce aplicarea acestei legi nu suferă amânare: pentru că măsura se va constitui într-o altă formă de drenare a unor importante sume de bani spre campania electorală, iar dacă reforma va eșua (gradul de probabilitate al apariției acestei situații fiind unul foarte mare), după alegeri acest fapt nu va mai conta, pușculița electorală fiind deja alimentată cu bani. Pentru a vindeca însă urmările acestei ”reforme”, România va avea nevoie de un doctor.

De asemenea, domnul președinte ar avea nevoie de un doctor. De un bun doctor care să îl consilieze pentru a realiza o reformă în sprijinul românilor, nu în detrimentul lor.

Autor: Gabriel Niţulescu

FAST-FOOD – O INDUSTRIE NEMURITOARE

De ce alegem să mâncăm la fast-food? De ce atât de mulţi preferă să mănânce la fast-food în loc de alte alternative? Doar pentru că este primită mai repede comanda decât în alte locuri precum un restaurant? Doar pentru că este mai gustoasă decât sandvişurile făcute în casă?

Cu toţii am auzit şi cunoaştem faptul că mâncarea provenită de la fast-food este nesănătoasă, dar totuşi mulţi încă frecventează acele locuri şi chiar destul de des. De ce am face o astfel de alegere în mod conştient, de ce ne-am pune sănătatea în pericol în acest fel? Probabil marea majoritate gândeşte despre această problemă ca fiind una fals distribuită, deoarece mulţi nu consideră că prin consumarea acelor produse ar putea să îşi îmbolnăvească trupul. Iar asta de ce se întâmplă? Pentru că problema de sănătate ce apare nu prea se simte imediat, ci mai mult este observată întâi în urma unor analize. Mulţi preferă să ignore starea pe care ţi-o creează acea masă copioasă, privind-o mai mult ca pe un festin culinar, decât ca pe o stare de rău. Aici este o neînţelegere, deoarece nouă nu ne este adus la cunoştinţă ceea ce se întâmplă dincolo de aparenţe.

Prin faptul că noi consumăm ceea ce nu cunoaştem dăm dovadă de ignoranţă. Ba mai mult, ajungem să lăudăm această industrie şi să îi mulţumim pentru că ne ajută să ne facem treaba mai repede, ne ajută să nu pierdem vremea mâncând, noi fiind într-o constantă lipsă de timp. Acesta este primul motiv pentru care a fost atât de uşor îmbrăţişat acest domeniu. Al doilea, pentru că se află la fiecare pas, fapt ce ne face pe noi să nu alergăm după vreun restaurant pitit, ori să pierdem o oră pe drum ca să ajungem acasă, să mâncăm şi să parcurgem acelaşi drum pentru a ajunge înapoi la şcoală ori la servici. O a treia pricină ar fi reclama apetisantă ce îţi face cu ochiul de oriunde. Suntem nişte fiinţe care se pierd în sfera comfortului, a poftei şi a dorinţelor. Nu încercăm să suprimăm nici o stare care ne-ar provoca plăcere. Iar problema este chiar aici, la faptul că ne oprim aici, la această plăcere ce ne este oferită. A gândi mai departe de atât înseamnă că eşti un om care îşi pune prea multe întrebări, un om care nu trăieşte clipa. Desigur, este o prostie, dar aşa gândesc mulţi. După ce primele 3 motive au fost lămurite, urmează partea cu mâncatul. Felurile sunt foarte gustoase, locurile sunt curate şi angajaţii se poartă frumos. Este încă un lucru care ne determină să avem încredere în ei şi, implicit, în ceea ce gătesc. Clientul este satisfăcut şi se întoarce cu mare plăcere ştiind că aici nu are cum să fie dezamăgit.

Faptul că mulţi oameni preferă să consume alimente fast-food în detrimentul unei alimentaţii sănătoase este până la urmă alegerea lor şi ei sunt responsabili de acest fapt. Nu mai putem învinui doar companiile acum, deoarece este adus la cunoştinţa noastră de către cei care luptă împotriva lor ce este în neregulă cu acestea. Acum, cea mai mare problemă o reprezintă faptul că cele mai multe astfel de companii atrag tineri. Iar aceştia nici nu sunt educaţi corespunzător privind acest lucru. Trebuie să învăţăm copiii să nu profite de mâncarea fast-food, să înţeleagă că este un produs diferit de cel de acasă, să înţeleagă că uneori lucrul prea bun e prea bun ca să fie adevărat.

Autor: Octavian Radu

BICICLIST ÎN BUCUREŞTI

După ce ne-am făcut europeni cu acte-n regulă, am mai fost pe la vecinii civilizaţi şi am văzut că acolo oamenii preferă bicicleta pentru a se deplasa la serviciu în locul BMW-ului sau a maşinuţelor viu colorate pe care le folosesc unii şi pentru a se duce la colţ după pâine.

Eii şi dacă tot ne-am clătit ochii prin „străinătăţuri”, am zis că n-ar strica să încălecăm şi noi bicicleta că nu poluează, este ieftină şi nici nu trebuie să suporţi aromoterapia din mijloacele de transport în comun. Văzând că dau bine în faţa electoratului, edilii s-au apucat să deseneze benzi verzi pe trotuare, astfel încât bicicliştilor să le fie confortabil când folosesc acest mijloc de locomoţie.

Numai că nu ştiu câţi dintre pictorii de trotuare s-au încumetat să meargă câţiva km pe aceste piste în timpul săptămânii. Un biciclist obişnuit trebuie să aibă nervi tari şi timbru de bariton, că soneria nu-l ajută să îndepărteze pietonii care se mişcă nestingheriţi pe piste. Se întâmplă deseori să ai în faţă câţiva copii care zburdă zglobii şi fac zigzaguri între cele două linii verzi care demarchează pista. Aceştia sunt destul de periculoşi pentru un biciclist, deoarece este dificil să prevezi care va fi următoarea lor mişcare. Aşa că spre liniştea tuturor, biciclistul preferă să-i evite.

Buun, şi dacă trece cu bine de pietoni, cu siguranţă biciclistul va da câţiva metri mai încolo de câteva maşini care ocupă trotuarul în întregime. Aşa că opţiunea e să le ocolească haiduceşte pe partea carosabilă, iar dacă e un începător nesigur va trebui să-şi ia de coarne bicicleta şi să o conducă la pas. Pe lângă pietoni, maşini parcate alandala pe pistele de pe trotuare mai au şi alte metehne.

Au capătul într-un chioşc de ziare sau la marginea unei borduri, sunt „decorate” cu gropi sau fântâni lăsate de cei de la Netcity, Electrica etc…

Deseori am avut impresia că pista este gândită pentru pigmei, pentru că nimeni nu s-a deranjat să taie crengile copacilor care se revarsă din plin peste trotuar, respectiv pista pentru biciclişti.

Şi pentru că spaţiile de pe trotuare nu sunt adecvate unui mers decent pe bicicletă şi nici pietonii nu sunt prea doritori să-şi împartă spaţiul, biciclistul se mută pe partea carosabilă. Aici începe distracţia şi slalom-ul printre şoferii care se încăpăţânează să nu-ţi cedeze o trecere, printre taximetriştii care te binecuvântează la fiecare pas, etc.

O experienţă riscantă, care dacă se termină cu bine oferă fiecărui biciclist un câştig de timp, un plus de sănătate şi un bun exerciţiu anti-stres.

Dat fiind că lumea tot reclamă pistele inadecvate şi problemele din trafic, oare n-ar fi mai bine ca edilii să-şi aplece urechea cât de puţin spre realitate în loc să mai arunce câteva milioane de euro pe nişte semafoare inutile pentru biciclişti?

P.S. În urmă cu 192 de ani, într-o zi de 26 iunie era patentată bicicleta. Maşinăria a evoluat foarte mult în tot acest timp, sper că nu vor trece tot atâţia ani pentru ca în Bucureşti sau oricare oraş al ţării să evolueze şi infrastructura pentru mersul cu bicicleta.

Autor: Victoria Donos

CONSTITUŢIA SUB INFLUENŢA BĂUTURILOR ALCOOLICE – PARTEA A III-A

Aburii băuturilor alcoolice sub care a fost redactat proiectul de modificare a Constituţiei al preşedintelui Băsescu planează şi asupra prevederilor ce se doresc a fi introduse la articolul 126 din legea supremă a României.

Astfel, dacă în articolul 52 din Constituţie este prevăzut dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a putea cere recunoaşterea dreptului său, sau al interesului său legitim, prin modificarea pe care preşedintele Băsescu o doreşte introdusă în articolul 126 din Constituţie, acest drept este anulat aproape în totalitate.

La alineatul 6 al articolului 126 din Constituţie actualele prevederi exceptează de la controlul pe calea contenciosului administrativ două categorii de acte administrative emise de autorităţile publice: cele care privesc raporturile cu Parlamentul şi cele de comandament cu caracter militar.

Băsescu vrea însă extinderea excepţiei şi la actele administrative ale autorităţilor publice care privesc politicile bugetare şi fiscale, în sensul ca nici acestea să nu mai poată fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Ce înseamnă aceasta?

Că practic avem de-a face cu o golire de conţinut a instituţiei contenciosului administrativ. Practic preşedintele doreşte ca orice act administrativ emis de o autoritate publică şi care are o cât de mică influenţă (şi 1 ban) asupra bugetului local, general, al asigurărilor sociale sau de sănătate să nu mai poată fi atacat în instanţă. În acest fel, orice instituţie a statului care emite un act administrativ ilegal, dar care priveşte politicile bugetare şi fiscale va fi pusă la adăpost de orice act contestatar, deoarece preşedintele doreşte ca instanţele judecătoreşti să nu se mai poată pronunţa în aceste cauze.

Guvernul va putea sta în acest fel liniştit indiferent dacă actele pe care le adoptă sunt ilegale sau nu, dacă acestea au o cât de mică influenţă asupra bugetului consolidat.

În aceeaşi ordine de idei, pensionarii nu vor mai putea ataca în instanţă ordonanţele Guvernului, dacă prin acestea le sunt micşorate pensiile, iar profesorii nu vor mai putea cere repunerea în drepturi, dacă salariile le vor fi diminuate.

Prevederea nu numai că intră în conflict cu un alt articol din Constituţie, dar intră în contradicţie şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin faptul că împiedică accesul la justiţie al cetăţeanului pentru acele acte administrative care privesc politicile bugetare şi fiscale.

Dar, probabil că într-o dictatură astfel de argumente nu contează.

Să mai bem un păhărel şi să mai dormim niţel (pentru limpezirea minţii)!

Autor: Gabriel Niţulescu

2011 – MAI TRĂIŢI?

Aşa cum probabil sunteţi deja obişnuiţi, în presa scrisă, dar şi în cea online, începutul de an este rezervat prognozelor cu privire la ceea ce va veni. Vom încerca şi noi o astfel de prognoză.

Conform prognozelor Guvernului, în anul 2011, România va reintra pe creştere economică. E drept, cu un procent mic, de 1-2%, după cum ne dau asigurări guvernanţii.

Dacă ne uităm la “motoarele” creşterii economice, vom vedea că, aşa cum reiese din legea bugetului, avem de fapt un singur motor funcţional, şi anume exporturile realizate de sectorul privat, şi în special de industria prelucrătoare.

Investiţiile din păcate şi în special investiţiile realizate de sectorul de stat, care în condiţii de recesiune ar trebui să se manifeste mult mai activ, pentru a reporni economia, nu sunt valoric în măsură să exercite o influenţă prea mare, efectul lor fiind unul cel mult marginal. Mai mult, în cazul unei serii de programe, precum “Ultima Casă”, sumele vor fi micşorate substanţial în anul care va veni.

În ceea ce priveşte consumul, dacă legea care fixează noile grile de salarizare pentru bugetari va trece şi nu se va reveni la salariile pe care cei din sectorul de stat le primeau înainte de 1 iulie 2010, acesta va rămâne la cel mult nivelul din 2010, dacă nu va scădea. Ca urmare, şi în cazul în care creşterea economică va fi aşa cum ne spune Guvernul, aceasta nu se va reflecta şi în creşterea nivelului de trai.

Conform ciclului electoral, după “Să trăiţi bine!” (2009) şi “Să trăiţi!” (2010), în 2011 am ajuns în anul lui “Mai trăiţi?”. Din păcate, sintagma “Mai trăiţi?” nu este una metaforică, aşa cum ar părea la prima vedere. Pentru că o regăsim în legea bugetului.

Astfel, în sistemul de sănătate, numărul de internări în spitale va scădea drastic (probabil ca urmare a introducerii coplăţii). La fel se pune problema şi în cazul pensionarilor: Guvernul contează în 2011 pe ieşirea unora din sistem, fără ca alţii să le ia locul (probabil ca urmare a accesului la sistemului medical şi al scumpirii medicamentelor).

Bugetarii, dacă legea salarizării va deveni aplicabilă, vor avea în continuare salariile micşorate. Acea aşa-zisă creştere de 15% faţă de octombrie 2010 este în fapt o menţinere a ceea ce Guvernul a hotărât în 2010, când, de fapt redusese salariile mai mult, evitând astfel şi capcana neretroactivităţii legii (prin reducerea unor sporuri pentru o largă categorie de bugetari, reducerile salariale calculate ca venit anual au scăzut chiar cu 40-50% faţă de 2009). O creştere de 15% a ceva ce reprezintă 75% din ce obţinea o persoană anterior înseamnă atingerea unui nivel de 86,25% din nivelul avut anterior.

Deoarece pensionarii vor trebui să plătească asigurările de sănătate, vedem că şi în 2011 veniturile destinate consumului se vor diminua faţă de 2010 cu procente de 1,75-15% pentru categorii largi de populaţie. Ca urmare, consumul va scădea şi în 2010, cu circa 1,5-2,5%, fapt care va afecta cu siguranţă activitatea sectorului privat.

Vor putea oare exporturile să compenseze scăderea din consum (comerţ, servicii, producţie de bunuri de larg consum) pentru ca România să înregistreze creştere economică?

Rămâne de văzut…

Autor: Gabriel Niţulescu

OAMENI MARI. MINTE DE COPII

Zilele astea rulează un film tare: ”Oameni mari și fără minte”. Vi-l recomand cu drag pentru că face un recurs la copilărie, un recurs plin de haz, de voie bună și de gingașă aducere aminte.

Vă amintiți mailurile alea care circulă de vreo 6 ani și în care se vorbește despre gustul aromat al copilăriei noastre din anii ’70/’80? Ei bine filmul ăsta e scris în același spirit, al reîntoarcerii la savoarea unor vremuri în care murdăria de pe și din haine era ceva normal, iar cățăratul în copaci era un sport obligatoriu zi de zi.
Lecția predată de film, în care adulții (Adam Sandler et comp.) sunt rușinați de ifosele copiilor lor ”tehnologizați” și snobi și încearcă să le arate frumusețile naturale și simple ale vieții precum plăcintele/broscuțele făcute cu piatra pe ochiul apei, este una dureroasă și pentru noi: e bine să mai uităm de tehnologia care ne conduce agenda zilnică și să ne bucurăm de natură, sport în aer liber, de trasul cu ochiul la fuste scurte sau de petrecut după-masa în copaci.
Câți dintre noi mai vrem să ne aducem aminte, fără comparații cu prezentul? Câți dintre noi recunoaștem cât de mult ne plăcea? Chiar dacă stăteam afară până pe la 22:00/23:00 în fiecare zi, mâncam cu mâinile murdare, colectam cărăbuși și-i dădeam la furnici sau jucam ”mâța” (leapșa, pt bucureșteni) în copaci…. Îmi aduc aminte că părinții trebuiau să se roage de noi să facem o pauză pentru a veni la masă. De unde plecam apoi imediat, cu o felie de pâine cu unt și gem direct la fotbalul zilnic, la tras cu praștia, suflatul în tub pentru a propulsa subțirile și înțepătoarele cornete de hârtie… Da, eram duși cu pluta, dar ce plută frumoasă era! Mâncam ciuperci pe care le culegeam din pădure, fructe direct din pom, lansam plute pe râu în speranța că vor ajunge la mare, stăteam la soare 12 ore pe zi și ne prindea ora 23:00 pe derdeluș iarna.
Din experiența mai multor trăiri asemănătoare am sesizat cel puțin două tendințe după un astfel de film: cei ce spun ”dragă…ce mult am îmbătrânit” (ei având de obicei puțin peste 30 de ani), resemnându-se să privească neputincios burta în oglindă și cei ce spun ”de mâine jucăm și noi un baschet?” sau ”îți aduci aminte ce driblinguri făceam? – hai la un fotbal!” Voi cei care citiți aceste rânduri, din ce categorie faceți parte? Mai mult, cum ați vrea să crească copiii voștri?
Intr-o țară în care inclusiv profesorii de sport cer scutire directorilor de la orele de educație fizică, cred cu tărie că un astfel de recurs la normalitate, la mișcare și la a-ți trăi viața din plin este o necesitate. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru viitorul lor, pentru a nu cădea pradă calculatoarelor, I-Pod-urilor, Wii-urilor, sedentarismului și snobismului purtat pe aripi de șervețele umede pentru mâini, atotstăpânitoare!
Dar vrem oare asta? Personal cred că dacă vrei poți. Cred că trebuie să intervenim în educația copiilor noștri încă de la grădiniță când ar trebui să le cerem educatoarelor să-i învețe pe copii care e diferența dintre rață și gâscă și ce ne dă nouă vaca, nu computerul! Laptele nu vine de la supermarket, păsările fac ouă și nu Bakugani, carnea provine de la animale și nu-i creată în Photoshop.

Mihai Mătieș