PIERDUT FOCOASE. LE DECLAR NULE

Nu cu mult timp în urmă vorbeam despre acţiunile la care se pricepe Jandarmeria Română (de fapt o parte a ei). Iată că acum putem vorbi, cu probe, şi despre acţiunile la care nu se pricepe Jandarmeria Română.

Mai exact, tot într-un editorial apărut pe acest site nu cu mult timp în urmă, arătam ce face Jandarmeria Română cu ”maxim profesionalism”: intimidarea protestatarilor împotriva regimului Băsescu-Boc prin reţinerea acestora, aplicarea de pedepse corporale (a se vedea cazul protestatarului Ion Olteanu de la Drobeta Turnu Severin), aplicarea de amenzi în mod abuziv, în condiţiile în care un om îşi exprima nemulţumirea în legătură cu administrarea acestei ţări.

De curând însă, am văzut la ce nu se pricepe Jandarmeria Română: la paza unor obiective militare. Astfel, dintr-un tren de marfă cu încărcătură militară ce a plecat de la Braşov, cu destinaţia Bulgaria au dispărut patru focoase de rachete. Trenul se afla sub paza a 10 jandarmi. Iar furtul nici măcar nu a fost descoperit de vreunul dintre aceştia, ci de lucrătorii CFR din staţia Giurgiu.

Dar ceea ce pune capac la toată această nereuşită a Jandarmeriei Române este comunicatul ”liniştitor” al Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI), care ne precizează că respectivele focoase ar pezenta un grad mare de pericol doar dacă ar încăpea pe mâna unor specialişti. De parcă cine este interesat să fure focoase de rachete este în general un nespecialist.

Probabil că şefii Jandarmeriei şi ai MAI se gândesc la faptul că respectivele focoase au fost furate pentru a fi valorificate la fier vechi. În acest caz, le dorim celor care cercetează cazul succes în scotocirea centrelor de colectare.

Altfel spus, ”Pierdut focoase. Le declar nule (fier vechi), pentru că sigur nu au intrat pe mâna unor specialişti.”

Totuşi, nu mă pot abţine să nu remarc că roadele reformei în MAI încep să se vadă. Scăderea salariilor, eliminarea unor bonificaţii, etc., îi fac pe din ce în ce mai mulţi oameni angajaţi în aceste structuri să plece sau măcar să se gândească intens la plecarea din rândurile respectivelor instituţii. Cine oare va rămâne? Cei care sunt cel mai bine pregătiţi şi care au şi alte alternative?

Dar în condiţiile în care ministrul de interne Igaş are vădite probleme cu limba română (branconaj în loc de braconaj), după ce ne-a arătat că a avut vădite probleme cu privire la înregistrarea unui parcurs normal al ciclului de învăţământ (cunoaştem doar sintagma ”Primii zece ani sunt grei până ajungi în anul 3”) nu ar trebui să ne mire că instituţiile care îi sunt în subordine încep ”să dea rateuri”.

Reforma în acest caz, se va face probabil în zece ani în loc de trei, iar rezultatul final, după trecerea intervalului de timp menţionat va fi disoluţia acestor structuri şi a statului însuşi.

Autor: Gabriel Niţulescu

Publicitate

PIZMA ŞI ADN-UL ROMÂNILOR

Una dintre tarele perene ale noastre este pizma, ciuda. Invidia este o declaraţie de inferioritate, spunea Napoleon. Românii se încăpăţânează să(-şi) facă astfel de declaraţii foarte des, prin faptele lor.

Invidia ne contaminează în masă, ne îmbolnăveşte, ne roade, ne consumă, ne distruge 99%. Acel 1% rămas infestat se transmite apoi prin ADN urmaşilor-urmaşilor noştri. De pe vremea geto-dacilor…
Diacronic, dovezile abundă: dacii îi pizmuiau pe romani pentru că nu erau ei înşişi în stare să facă poduri, arme eficiente pentru a cuceri alte teritorii, comerţ, etc. După 271-273 AD, daco-romanii se invidiau reciproc pentru că unul care şi-a dat fetele după romani a prosperat, iar altul mai ”patriot” n-a reuşit să acumuleze avere. Apoi i-au invidiat pe goţi că le-au luat posesiunile, apoi pe gepizi, avari, huni, pecenegi, cumani, etc că erau fie mai organizaţi, fie mai vicleni, mai viteji sau mai avuţi. Pe bulgari i-am pizmuit că Țaratele comune s-au numit Bulgaro-române şi nu invers. Pe la întemeierea statelor româneşti deja invidia avea rădăcini adânci pe aceste meleaguri, care s-au menţinut până azi, de la Tisa şi Criş către Marea Neagră şi de la Baziaş la Soroca. Din Evul Mediu şi până în prezent i-am invidiat pe occidentali că sunt organizaţi, eficienţi, tehnologizaţi şi bogaţi, pe turci-greci-evrei că ştiu să facă armate profesioniste, comerţ şi să se descurce în împrejurări dificile, pe ruşi că ne-au luat teritorii, etc. Azi ne e ciudă pe Uniunea Europeană că nu ne dă nimic gratis, având convingerea maladivă că am merita posmagi cu basculanta, deşi nu facem altceva decât să invidiem… De fiecare dată alţii au fost de vină, ne-au provocat, ne-au subjugat, ne-au luat… Ne-au luat totul până noi am rămas doar cu invidia. Noi, însă, nu avem nimic a ne reproşa…
Sincronic, în business-ul de azi, invidia pluteşte în foarte multe medii şi se transmite mai repede decât răceala cu efecte mai perverse decât are SIDA. Angajaţii îi invidiază pe colegii cu salarii mai mari – când văd bunăstarea lor sau aud că au fost într-un concediu mai răsărit, ori când ceilalţi sunt promovaţi – şi pe patroni – când creează despre ei o imagine falsă dominată de câştiguri uriaşe şi vacanţe petrecute cu secretarele. Unii oameni de afaceri îi pizmuiesc pe alţi antreprenori, dacă cei din urmă reuşesc afaceri mai bănoase şi în termen mai scurt decât primii. Cei cu venituri mici pe cei mai bogaţi. Cei din instituţiile de stat, pe cei din privat. Cei din privat, pe politicienii corupţi. Patronii care au plătit taxele în mod legal îi invidiază pe cei care ştiu cum să eludeze obligaţiile financiare. Colegii de breaslă nu pot dormi bine când aud că unul dintre ei a descoperit o nouă tehnică, un nou instrument, un nou filon de business. În industria evenimentelor, când o companie face un eveniment de succes se găsesc întotdeauna 100 să invidieze, nimeni să felicite!
Invidia nu vine singură. Ea se dezvoltă într-o reţea de răutăţi pe care le subordonează scopului de a jigni, de a face rău, de a urî. Invidia ne face să distrugem omul şi creaţiile lui nu pentru a pune ceva în loc, nu pentru a crea noi ceva la schimb, ci din dragostea viscerală pentru a-l vedea pe celălalt în suferinţă, din nimicnicia sufletească alimentată de nenorocirea celui care până mai ieri ”ne era superior”, din orice perspectivă. Nu vedem că noi suntem de vină pentru aceste dereglări sentimentale ale noastre. Că prin răutăţile noastre creăm o prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce credem că nu putem fi, deşi vrem. Suntem incapabili în a accepta şi recunoaşte reuşita celuilalt. Și de aici invidia dă naştere prostiei…
Sunt de acord ca principala cauză a invidiei este sărăcia. Dar în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că am fost întotdeauna şi suntem săraci din vina noastră! Iar sărăcia poate fi o cauză, dar nu o scuză! Mă oripilează apetitul cu care mulţi români ţin să-şi dea doctoratul în pizmă. În materie de invidie mi se pare că nu mai avem nici o culme de atins: suntem deja în stratosferă!

Autor: Mihai Mătieş

LUNA DE GRAŢIE A ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

De patru zile cu mic şi mare ne îndreptăm, cică, spre prosperitatea mult visată. Oficial nu mai suntem în criză! Aşa cum şi era de aşteptat, n-am văzut în ultimele zile, cum n-am văzut nici în ultimele trei luni, să se fi întâmplat ceva spectaculos cu economia românească.

Pardon, s-a apreciat leul, da asta după ce a mai trecut un val de scumpiri peste alimente, combustibil şi energie, adică am scos mai mulţi bani din buzunar, fără a compensa cu ceva cheltuielile.

Poate logica mea nu este suficient de perspicace ca să priceapă cum e cu „marele avânt economic” pe care-l trăim de la 1 aprilie încoace, însă prefer să dau vina pe ziua de vineri care a trimis poporul pe la casele lor, că doar se apropia duminica. Dată fiind această realitate, înseamnă că de luni ar trebui să avem mii de companii care-şi caută angajaţi, măriri de salarii, creşterea pensiilor, bănci care dau credite cu buletinul şi agenţi imobiliari cu mânecile suflecate gata să atace portofelele românilor încă ameţiţi de noua realitate.

Însă ştim că nu se va întâmpla aşa deoarece simţim cu toţii presiunea datoriei externe, a tăierilor salariale, a restructurărilor, a TVA-ului mărit şi a politicilor haotice. Tehnic nu avem cum să fi ieşit din criză, asa cum a recunoscut-o şi personajul care s-a aventurat să ne ofere această dată de referinţă.

Dar totuşi n-ar fi fost mai bine dacă „marele ales” nu s-ar fi lansat în pronosticuri? Nu de alta, da în graba cauzată de scoaterea economiei din criză pe 1 aprilie s-au aruncat la groapa cu deşeuri mai multe spitale care, cică, nu îndeplineau standardele de calitate şi nu erau performante.

Trecând peste imaginile cu pacienţii scoşi în stradă, mă întreb cum va face statul să reîncadreze în muncă toate cadrele medicale, dat fiind că pe hartă vor apărea mai multe centre pentru îngrijirea bătrânilor, care nu ştiu cum vor absorbi acea forţă de muncă.

Sau poate domnii de sus s-au gândit că prin această măsură stimulează mediul de afaceri să-şi deschidă unităţi medicale private. Asta n-ar fi ceva rău dacă un român simplu şi-ar putea permite să dea pe o zi de spitalizare între 70 şi 150 de euro.

Ori, în aceste condiţii constatăm că luna de graţie a economiei româneşti a demarat în trombă cu noi restructurări, cu păcăleli rostite de capii ţării şi cu nişte cetăţeni care se vor trezi luni dimineaţa, se vor îmbrăca în fugă, vor prinde metroul sau autobuzul şi se vor apuca de treabă buimaci.

De cealaltă parte a tabloului rămân cei care se vor trezi, îşi vor reaminti a nu ştiu câta oară că n-au unde să meargă că au fost restructuraţi, vor deschide calculatorul, vor accesa cele vreo 3-4 portaluri de locuri de muncă, vor aplica pentru niscaiva posturi, vor închide cu gândul la rata neplătită, chirie şi alte una şi o mie de lucruri care costă.

Culoarea tabloului se întunecă şi mai mult dacă includem în acesta şi populaţia din mediul rural sau bătrânii. Este foarte clar, nici o strună a complexului numit economie românească n-a vibrat la spusele suveranului! Haideţi să ne facem noi treaba, că aşa cu siguranţă vom mişca lucrurile din loc!

Autor: Victoria Donos

SUB BĂSESCU SAU SUB CAROL AL II-LEA – CÂND ERA OARE MAI BINE?

Dacă vom dori să vedem care era preţuirea de care se bucura un cadru didatic, un medic sau un ofiţer de exemplu, în perioada interbelică şi în prezent nu avem decât să facem câteva calcule simple, folosindu-ne de datele din tabelul de mai jos. Astfel, dacă ne vom raporta la salariul unui ministru (30.400 lei în perioada interbelică) vedem că un profesor universitar putea să ajungă, în 1934, la aproximativ acelaşi venit (29550 lei). În prezent, salariul celui mai bine plătit profesor universitar (conform grilei de salarizare care se va aplica din 2011) este de 1,7 ori mai mic decât cel al unui ministru.
În cazul unui medic diferenţa este şi mai mare. Astfel, dacă în perioada interbelică acesta câştiga de aproximativ 3 ori mai puţin decât un ministru, acum un medic câştigă cu până la de 7 ori mai puţin decât un ministru, adică de două ori mai prost decât atunci.
În ceea ce priveşte câştigul unui ofiţer, raportul s-a păstrat aproximativ la acelaşi nivel.

Există însă şi o altă diferenţă şi anume puterea de cumpărare.
Dacă vom calcula salariul unui ministru conform noii grile de salarizare valabile din 2011, vom vedea că salariul său lunar ajunge la circa 9011 lei, adică de aproape trei ori mai puţin în valoare nominală decât câştiga un ministru în perioada interbelică.
O friptură la un restaurant costa atunci circa 32-35 lei, adică aproximativ la fel ca şi acum. Un litru de lapte costa în 1934 8,25 lei la Bucureşti şi 5 lei la Iaşi sau Cluj; 1 kg de vacă, cal I între 15 şi 17,6 lei; o pâine de 1 kg între 5,5 lei şi 6,4 lei.
Ca urmare, vedem că puterea de cumpărare s-a redus în prezent, comparativ cu anul 1934 de 2-3 ori. În concluzie, şi un ofiţer trăieşte de 2-3 ori mai prost decât trăia în perioada interbelică. Ca să nu mai aducem, în discuţie că un profesor sau un medic, prin însumarea scăderii puterii de cumpărare cu scăderea salariului, conform grilei ajunge să trăiască mult mai prost decât trăia ocupantul aceluiaşi trepte sociale în urmă cu aproape 80 de ani.

Să fie oare de vină „buna administrare” a statului de care tot încearcă să ne convingă, dar doar prin vorbe, guvernanţii? Oare reforma statului nu ar trebui să încerce să ne ofere măcar aceleaşi avantaje pe care oameni cu acelaşi nivel de pregătire le aveau în trecut?

Denumirea funcţiei Limite de salarizare
1934 (lei) 2010*
Preşedinte – 15
Senatori, Deputaţi 15.000-17.000 12,41
Ministru 30400 13,45
Ministru plenipotenţiar cl. I / Secretar de stat 19950-24250 12,41-13,45
Prefect 16750-17250 9,94
General de divizie 25400 9 -9,7
Colonel 16700-18050 5,63-7,58
Locotenet 7200-7800 3,04-3,27
Mitropolit 23500-28350 13,90
Preot 2250-2600 2,26
Profesor universitar 25350-29550 5,23-7,96
Conferenţiar universitar 17750-19150 3,52-5,23
Lector 10000-13450 2,49-4,19
Inginer 3300-19500 1,77-3,19
Institutor cu 3 gradaţii 5050 1,86-3,19
Învăţător cu 3 gradaţii 3700-4700 1,68-2,96
Laborant 1000-3150 1,77-2,75
Pedagog 850-3600 1,19-2,75
Medic 8250-11900 1,90-6,07
Farmacist 3500-7500 1,81-4,4
Infirmier 500-3500 1,25-1,45
Prefect de poliţie/comisar de poliţie 10950-19900 4,74-5,50
Plutonier 3400 2,62-2,82
Judecător 9250-19150 6,59-14,63
Contabil 2850-6100 1,19-3,19
Consul general cl. I 7400-11900 9,46
Grefier cl. II 2500-6250
Dactilografă 250-3500 1,49
Lăcătuş 2600-2650 1,19-1,41
Şofer 1900-5350 1,31-1,41
Fochist 1050-3300 1,19-1,41
Portar 500-5400 1,31
Paznic 2000-2500 1,31
*coeficient de salarizare (se înmulţeşte cu salariul minim de 670 RON pentru a se obţine salariu ce îl va avea un bugetar conform noiii grile de salarizare.)

Sursa: Ministerul Muncii Protecţiei Sociale şi Egalităţii de Şansă şi Ioan Scurtu, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Editura Rao, 2001, Bucureşti

Gabriel Nițulescu