MĂSURI VECHI, GUVERN NOU

Rețeta guvernamentală nocivă pentru România, aplicată de guvernul Boc nu a fost abandonată de guvernul Ponta.

Circa 215.000 de bugetari și-au pierdut locurile de muncă sub guvernul Boc, iar alți 200.000 de salariați din sectorul privat au devenit șomeri în aceeași perioadă de timp (unul din zece salariați și-a pierdut locul de muncă). În plus, Guvernul Boc a mai venit cu o ”invenție” nocivă pentru economie: măsura ”o singură angajare la 7 plecări de la stat”. În aceeași perioadă de timp scăderea PIB-ului a fost una abruptă, la început, de circa 8%, revenirea către nivelul anterior, din 2008, fiind aproape imperceptibilă. Altfel spus, având în vedere relația dintre PIB și consum, la prima vedere, la o scădere a numărului de salariați cu 1%, PIB-ul a scăzut cu 0,8%.

Guvernul Ponta nu a renunțat nici el la măsura aberantă introdusă de guvernul Boc de a angaja un singur om la șapte plecări și de curând au fost anunțate concedieri ale bugetarilor. ”Până la sfârşitul lunii martie va fi finalizată strategia de reformă a personalului bugetar. Dacă şi sunt convins că vor avea loc reduceri de personal, acestea nu vor fi de aceeaşi amploare”, arăta ministrul pentru buget Liviu Voinea. Rezultatele concedierilor nu au însă cum să difere prea mult de ”rezultatele” guvernului Boc, mai puțini oameni angajați însemnând mai puține venituri pentru consum și implicit un motiv pentru ca PIB-ul să o ia din nou la vale. De fapt, nu de noi concedieri ar avea nevoie sectorul bugetar sau cel privat, ci de eficientizare și de creare de noi locuri de muncă.
”Va trebui să creăm o altă formă a sectorului public. Nu putem să practicăm decimarea. Fiecare ministru să fie foarte atent cu disponibilizările care se vor face”, arăta recent profesorul Daniel Daianu.

Sunt într-adevăr domenii, mai ales în sectorul bugetar, unde personalul este excedentar și ar trebui ca numărul de salariați să fie redus, dar în același timp există și domenii unde lipsa personalului de specialitate se resimte acut precum în sănătate, învățământ, justiție etc. Și pentru ca delicatul echilibru macroeconomic să fie cât mai puțin sau chiar deloc afectat ar trebui ca anunțatele concedieri să fie însoțite de angajări în sectoarele cu deficit de personal. În acest fel, consumul nu va mai suporta un duș rece, și nici firmele private sau de stat care acopereau acest consum nu vor mai fi nevoite să-și ajusteze oferta de bunuri și servicii. E drept că s-ar găsi unii care să spună că sectoare precum învățământul sau justiția nu ar face decât să consume resurse financiare. Să nu uităm însă a le analiza din punct de vedere economic sub toate implicațiile pe care le produc. Spre exemplu, un învățământ axat pe nevoile economiei ar contribui la accelerarea ritmului de creștere economică. Astfel, cu un an adițional de educație și formare profesională creșterea economică este amplificată cu până la 5% pe termen scurt și cu încă 2,5% pe termen lung.

Măsurile potrivite și chiar resursele financiare sunt la îndemâna guvernanților.
Spre exemplu, recent Asociația IMARA CUL.TUR.ROM, în parteneriat cu Federația Metal ”Henri Coandă” și organizația neguvernamentală cehă Centrum výzkumných Kontraktů – CVK au dus la bun sfârșit un program de 30 de luni de formare profesională continuă (FPC) a 139 de lucrători din cadrul industriei constructoare de mașini, ce au obținut certificate de calificare/recalificare în 6 meserii reprezentative la nivel de sector, program ce a beneficiat de o finanțare europeană de peste 1,14 milioane EUR prin POSDRU 2007-2013.
Din păcate, ar fi nevoie de mai multe astfel de programe, România având doar un număr de 1,3% participanți la programe de FPC din totalul populației adulte, față de 12% media europeană sau 38-40% în țările scandinave. Nu-i de mirare dacă avem în vedere ”atingerea” anumitor ținte: numărul participanților la programe de calificare și de recalifificare (DMI 2.3) a fost de 5607 între 2007 și 2010, în condițiile în care ținta era de 156.200.

Autor: Gabriel Niţulescu

Reclame

DOMNULE PREŞEDINTE, AVEŢI NEVOIE DE UN DOCTOR!

Sistemul sanitar românesc se îndreaptă spre soluţia finală: haosul total. Raed Arafat, întemeietorul serviciul SMURD, omul cu cele mai bune rezultate din sistemul sanitar a părăsit prin demisie postul de secretar de stat din Ministerul Sănătăţii.

A fost o primă bătălie, aparent pierdută de Raed Arafat, în care mitocănia a învins bunul simț. Și totul în numele reformei. O reformă fără cap și fără coadă sau doar aparent fără cap și fără coadă, deoarece la finalul acesteia, câțiva băieți deștepți – ”băieții deștepți” din sănătate vor avea buzunarele pline, în detrimentul a milioane de români însă.

Prin așa zisa reformă din sănătate promovată de ocupantul vremelnic al Palatului Cotroceni, milioane de români nu vor mai avea acces la o mare parte din serviciile medicale. Va exista un pachet de bază, acoperit de contribuția la sistemul de sănătate care va cuprinde un număr limitat de servicii medicale. Dacă însă boala de care suferi nu se regăsește printre cele acoperite de respectivul pachet de bază, atunci, pentru a putea să beneficiezi de serviciile unui medic va trebui să scoți din buzunar alți bani (și nu puțini). Și cum circa 41% din populația României, conform datelor Eurostat se găsește în stare de sărăcie (raportat la salariul mediu din România, care și așa este foarte mic, comparativ cu standardele UE), milioane de români, în fapt, nu își vor mai putea permite să treacă pragul unui spital pentru a beneeficia de servicii medicale. Și aceasta, în condițiile în care, unii dintre acești oameni au contribuit la sistemul de sănătate 30-40 de ani.

În plus, deși proiectul de lege de ”reformă” a sistemului sanitar a fost pus în dezbatere publică, principala sa componentă de interes pentru public, și anume pachetul de bază acoperit de asigurarea plătită în prezent, nu este cunoscut încă, ceea ce face dezbaterea lipsită de sens. De altfel, acest aspect ilustrează cum nu se poate mai clar ”bunele intenții” ale promotorilor legii.

Totodată, așa zisa reformă din sănătate promovată de președintele Băsescu, va costa statul român și mai mulți bani. Experiența Ungariei este de dată recentă. Astfel, după ce în urmă cu circa trei ani, o parte din spitalele ungurești au fost privatizate, la doar un an după această măsură, statul ungar a fost nevoit să preia înapoi o bună parte din aceste spitale, deoarece fuseseră aduse în stare de faliment, cu datorii uriașe către furnizori și deci, în pericolul de a fi închise. Bineînțeles, preluarea s-a făcut cu tot cu datorii, statul ungar rămânând bun de plată. Din această perspectivă este însă de înțeles de ce există susținerea președintelui Băsescu și de ce aplicarea acestei legi nu suferă amânare: pentru că măsura se va constitui într-o altă formă de drenare a unor importante sume de bani spre campania electorală, iar dacă reforma va eșua (gradul de probabilitate al apariției acestei situații fiind unul foarte mare), după alegeri acest fapt nu va mai conta, pușculița electorală fiind deja alimentată cu bani. Pentru a vindeca însă urmările acestei ”reforme”, România va avea nevoie de un doctor.

De asemenea, domnul președinte ar avea nevoie de un doctor. De un bun doctor care să îl consilieze pentru a realiza o reformă în sprijinul românilor, nu în detrimentul lor.

Autor: Gabriel Niţulescu

REDUCERILE FICTIVE CRESC NESIMŢIREA POLITICIANISTĂ

Guvernul pretinde că a redus personalul din instituţiile şi companiile de stat. FMI se preface că admite. Economia pare că-şi revine. Sigure sunt doar campaniile electorale, care pot strica tot.

Să începem cu datele exacte, capitol la care establishment-ul românesc stă foarte prost: nu avem date confirmate din cel puţin 2 surse referitoare la numărul exact al celor care lucrează în instituţii publice. Ne bazăm pe lacunarele declaraţii ale lui Boc (1,27 milioane de angajaţi la stat în decembrie 2010), pe datele total diferite de la INSSE – 1 milion în mai 2011 fără angajaţii din forţele armate, servicii secrete şi personal asimilat – sau pe alte date?

Care? Nu ştim cifrele pe Ministere, Agenţii, Companii de Stat, Consilii Judeţene, Locale, Primării, adică funcţionărimea. Acolo reforma, şi mai ales concedierile, nu operează. De ce? Pentru că acolo e clientela politică, iar dacă un funcţionar a şpăguit cu vreo 50.000 de euro pentru un post de Preşedinte al CA într-o companie de stat nu poate părăsi postul că aşa vrea FMI!

Ce s-a făcut până acum, în baza celor 2 acorduri cu FMI? Cantitativ, mai nimic, reduceri cu aproximativ 7% a numărului salariaţilor de la stat (din 2009 până azi), conform cifrelor INSSE. Problema nu e însă numai insuficienta reducere cantitativă de personal. Grav e că nu pleacă acele ploşniţe care freacă menta prin Ministere, Agenţii guvernamentale şi companii de stat, ci pleacă oamenii bine pregătiţi, cei care pot face faţă în domeniul privat, unde competenţele trebuie demonstrate zi de zi, acolo unde ”pilele”, influenţele politice, fustele scurte şi lenea care ţin loc de performanţă sunt mult mai rare decât la stat.

În plus, majoritatea concedierilor s-a făcut fără o evaluare temeinică a competenţelor personalului, singurele criterii pentru a decide cine rămâne/pleacă fiind cele ale susţinerii politice amintite mai sus. Oriunde în lumea civilizată angajaţii sunt evaluaţi cel puţin odată pe an, prin diferite metode care implică interviuri cu aceştia, evaluări psihometrice, teste scrise, evaluări tip 360 grade, etc. La noi, când s-a încercat o evaluare a cunoştinţelor, de tipul celei de la Ministerul de Finanţe, a fost tragedie naţională pentru acei funcţionari care nu cunoşteau legile pe care le aplicau…

Care e de fapt miza neaplicării măsurilor convenite cu FMI şi disponibilizarea/recalificarea funcţionarilor de la stat? CONTROLUL LOR POLITIC. E mult mai simplu să ai „armate” fidele de ”tăietori de frunze la câini”, în instituţiile de stat, care să voteze cu partidul fie ca un contra-serviciu, fie că sunt manipulaţi şi ameninţaţi cu demiterea. E mult mai uşor să controlezi oamenii atunci când carierele lor depind de o semnătură, configuraţie politică sau fiţele unei ”secretare afiliate”. E mai simplu să păstoreşti oi decât colibri.

E mai greu să controlezi oameni independenţi, antreprenori, oameni de afaceri, oameni liberi, care-şi câştigă existenţa în domeniul privat, unde dacă nu performezi onest, mori. E mai greu pentru că aceşti oameni sunt împărţiţi în grupuri mult mai mici, sunt stăpâni pe soarta lor şi nu pot fi şantajaţi prea uşor. E şi mult mai costisitor…!

Autor: Mihai Mătieş

BOC – JUSTIŢIAR PE INVERS SAU AGENTUL 202

Nu cu mult timp în urmă, îl auzeam pe Boc lăudându-se cu realizările guvernului condus de el. Şi în enumerarea acestor realizări se număra şi legea 202/2010, pompos intitulată ”Mica reformă în justiţie”.

Prin prevederile sale, legea 202/2010 nu face altceva decât să restrângă posibilitatea celui care apelează la justiţie de a beneficia de un proces echitabil. Spre exemplu, una din modificări este aceea prin care, la soluţia instanţei prin care este menţinută o rezoluţie a procurorului de neîncepere a urmăririi penale (NUP) nu se mai poate face recurs.

Ce înseamnă aceasta? Foarte simplu: scăderea drastică a şanselor unei persoane de a obţine o soluţie echitabilă în justiţie, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi.

Demonstraţia este destul de simplu de făcut şi în mod paradoxal ţine mai mult de matematică. Astfel, raportându-ne la practica CEDO, nu putem spune că procurorii sunt independenţi şi/sau imparţiali, principalul motiv fiind faptul că ei îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, adică a unei persoane numite politic.

Ca urmare, soluţia dată de un procuror de neîncepere a urmăririi penale poate să nu fie una în spiritul adevărului. Justiţiabilul poate contesta soluţia la procurorul ierarhic superior şi dacă nu este mulţumit de soluţia acestuia se poate adresa unei instanţe judecătoreşti.

Până la intrarea în vigoare a legii 202/2010 şi soluţia instanţei judecătoreşti putea fi controlată pe calea recursului de către o instanţă superioară. Acum această posibilitate nu mai există, soluţia instanţei judecătoreşti fiind definitivă.

Care sunt riscurile pentru justiţiabil, din punctul de vedere al unui proces echitabil?
În primul rând, completul de judecată în primă instanţă este format dintr-un singur judecător. În recurs completul de judecată este format din trei judecători. Ca urmare, dacă până acum în privinţa cauzei unui justiţiabil se pronunţau patru judecători, acum se va pronunţa doar unul.

Cum însă, justiţia română nu a înregistrat cazuri de judecători corupţi, nu putem spune că acum este de patru ori mai uşor să dai mită pentru a obţine o soluţie favorabilă din partea justiţiei. Dar este mult mai uşor să apară erori cu privire la soluţia finală a instanţei. De exemplu, ce vei face dacă instanţa nici nu apucă să judece cazul pe fond, pentru că, pronunţarea se face pe un aspect de procedură, care a fost apreciat în mod greşit de instanţa de judecată. Ghinion, putem spune… Pentru că, la acest moment nu mai există nicio cale de atac împotriva soluţiei date de un singur judecător al instanţei de fond.

Această limitare a accesului la justiţie şi la un proces echitabil nu apare numai în cazul unui proces penal, ci şi în materie civilă, deoarece cauzele a căror valoare este mai mică de 2.000 RON se judecă la judecătorie în primă şi ultimă instanţă (până acum justiţiabilul avea posibilitatea de a face apel şi recurs sau doar recurs penttru anumite cazuri prevăzute de lege).

Concluzia? Încet, încet drepturile noastre sunt din ce în ce mai încorsetate.

Ce va urma? Care dintre drepturile de care ne bucurăm acum vor fi limitate în viitor?

Autor: Gabriel Niţulescu