PROCURORI PENALI

Autoritățile statului român privesc impasibile cum flagelul etnobotanicelor produce victime, deși au posibilitatea să intervină.

Acum câteva zile, una din știrile TV arăta că un tânăr din București a fost găsit mort ca urmare a consumului de etnobotanice. Este unul din zecile de tineri care au căzut victime consumului de etnobotanice. Iar în acest timp autoritățile se declară neputincioase pentru că, spun acestea, nu există legislație pentru a închide respectivele magazine, deoarece chiar dacă interzic zeci de substanțe care apar sub numele de etnobotanice, vânzătorii se repliază rapid și schimbă amestecurile, astfel că noile combinații devin legale. Și astfel, ascunzându-se în spatele motivației legate de inexistența legislației, autoritățile statului român privesc impasibile cum acest flagel letal se extinde.

Motivația legată de lipsa legislației este una falsă, în condițiile în care avem înregistrate decese în urma consumului de etnobotanice, pentru că fapta vânzării de etnobotanice ar putea fi încadrată din punct de vedere penal fie ca omor calificat, prin otrăvire (art. 175 alin. 1 lit. b și/sau e Cod penal), pedeapsa fiind de la 15 la 25 de ani, fie ca infracțiune de ”determinarea sau înlesnirea sinuciderii” (art. 179 Cod penal) pedeapsa fiind de la 2 la 10 ani. Prin urmare, ar fi de ajuns ca procurorii, aplicând unul din cele două articole din Codul penal, să se autosesizeze din oficiu și să cerceteze de unde au fost procurate etnobotanicele care au condus la decesul acelor tineri. Iar faptul că reprezentanții Ministerului Public nu se autosesizează este de asemenea un fapt de natură penală, putând fi încadrat la abuz în serviciu sau la neglijență în serviciu.

În plus, atât Parlamentul, cât și Guvernul (care în ultimul timp nu a pregetat a recurge la asumarea răspunderii asupra unor legi) ar putea să aducă o îmbunătățire articolului 313 din Codul penal, pentru a incrimina în mod direct vânzarea de etnobotanice, fără a mai fi nevoie de liste care trebuie actualizate aproape zilnic. Astfel, prepararea de alimente sau băuturi vătămătoare sănătății, expunerea lor spre vânzare sau vânzarea acestora este de asemenea pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar dacă aceste fapte au condus la moartea unor persoane pedeapsa este de la 7 la 20 de ani (art. 313 Cod penal). În cazul acestui ultim articol pentru a fi eficient ar fi nevoie doar de introducerea în cuprinsul său a doar trei cuvinte în plus. Astfel, în loc de ”Prepararea de alimente ori băuturi falsificate, alterate sau interzise consumului, vătămătoare sănătății (…)” ar fi de ajuns să punem fraza ”Prepararea de alimente, băuturi sau alte substanțe destinate consumului uman falsificate, alterate sau interzise consumului, vătămătoare sănătății (…).” Ar fi astfel nevoie de șase cuvinte în plus în respectivul text de lege pentru a incrimina în mod direct vânzarea de etnobotanice, în condițiile în care, la acest moment, vânzarea de alimente sau băuturi vătămătoare sănătății este incriminată de Codul penal. Faptul că aceste instituții ale statului nu o fac este un fapt voit sau e vorba doar de incompetență.

Gabriel Nițulescu

Publicitate

CONSTITUŢIA SUB INFLUENŢA BĂUTURILOR ALCOOLICE – PARTEA A II-A

Prezumţia de nevinovăţie dispare, în proiectul de modificare al Constituţiei, nu numai cu privire la dobândirea licită sau nu a averii, ci şi cu privire la activitatea desfăşurată de judecători.

Astfel, articolul 52 din Constituţia României la alineatul 3 prevede că ”Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Proiectul de modificare al Constituţiei prevede în schimb că: ”Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite.”

Ca urmare, şi în Constituţia actuală este prevăzut faptul că magistraţii sunt răspunzători pentru erorile judiciare cauzate, dar doar dacă ”şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Prin urmare, oricine se simte lezat în drepturile sale printr-o eroare judiciară, poate cere şi atragerea răspunderii magistratului dacă acesta consideră că este vorba de ”exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”, dar va trebui să dovedească faptul că respectiva eroare a avut la bază exercitarea necorespunzătoare de către magistrat a atribuţiilor ce îi revin. Ori prin modificarea dorită de Băsescu, sarcina probei ar fi din nou răsturnată, magistratul trebuind să dovedească faptul că nu este vinovat în cazul în care a apărut o eroare judiciară.

Practic s-ar goli de conţinut noţiunea de inamovabilitate a judecătorului, noţiune care garantează independenţa acestuia, pentru că magistratul ar putea fi făcut răspunzător, inclusiv prin înlăturarea din funcţie, pentru ”erori judiciare” de care nu se face vinovat şi care au rezultat în urma interpretării unor legi imperfecte (nu puţine la noi) sau în urma administrării unei apărări defectuoase chiar de către cel care a fost vătămat prin eroarea judiciară.

O astfel de problemă s-ar pune mai ales în procesele în care statul este parte, iar presiunile care ar putea veni din partea autorităţilor ar fi foarte mari.

Dorinţa de vulnerabilizare a categoriei socio-profesionale a magistraţilor se poate vedea şi din propunerea de modificare a articolului 133 din Constituţia României, care urmăreşte diminuarea în Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei conform art. 133 alin 1 din Constituţia României) a rolului asociaţilor magistraţilor (numărul reprezentanţilor lor scade de la 14 la 10) în favoarea membrilor societăţii civile (numărul acestora creşte de la 2 la 6), dispărând totodată şi condiţia ca aceştia din urmă să fie specialişti în domeniul dreptului.

În fapt, prin proiectul de modificare a Constituţiei, scăderea numărului de reprezentanţi a asociaţilor magistraţilor se face doar în defavoarea judecătorilor al căror număr de reprezentanţi scade de la 9 la 5, numărul reprezentanţilor procurorilor rămânând acelaşi (5). Iar reprezentanţii societăţii civile nu ar mai fi numiţi doar de Senat, ci de Parlament (3) şi de Preşedinte (alţi 3). În acest fel influenţa Preşedintelui în CSM ar fi asigurată: 3 reprezentanţi ai societăţii civile numiţi de Preşedinte, 5 procurori (care numai independenţi nu sunt în raport cu puterea executivă), ministrul justiţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (un total de 10 reprezentanţi din numărul total de 19 membri ai CSM).

Autor: Gabriel Niţulescu

BOC – JUSTIŢIAR PE INVERS SAU AGENTUL 202

Nu cu mult timp în urmă, îl auzeam pe Boc lăudându-se cu realizările guvernului condus de el. Şi în enumerarea acestor realizări se număra şi legea 202/2010, pompos intitulată ”Mica reformă în justiţie”.

Prin prevederile sale, legea 202/2010 nu face altceva decât să restrângă posibilitatea celui care apelează la justiţie de a beneficia de un proces echitabil. Spre exemplu, una din modificări este aceea prin care, la soluţia instanţei prin care este menţinută o rezoluţie a procurorului de neîncepere a urmăririi penale (NUP) nu se mai poate face recurs.

Ce înseamnă aceasta? Foarte simplu: scăderea drastică a şanselor unei persoane de a obţine o soluţie echitabilă în justiţie, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi.

Demonstraţia este destul de simplu de făcut şi în mod paradoxal ţine mai mult de matematică. Astfel, raportându-ne la practica CEDO, nu putem spune că procurorii sunt independenţi şi/sau imparţiali, principalul motiv fiind faptul că ei îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, adică a unei persoane numite politic.

Ca urmare, soluţia dată de un procuror de neîncepere a urmăririi penale poate să nu fie una în spiritul adevărului. Justiţiabilul poate contesta soluţia la procurorul ierarhic superior şi dacă nu este mulţumit de soluţia acestuia se poate adresa unei instanţe judecătoreşti.

Până la intrarea în vigoare a legii 202/2010 şi soluţia instanţei judecătoreşti putea fi controlată pe calea recursului de către o instanţă superioară. Acum această posibilitate nu mai există, soluţia instanţei judecătoreşti fiind definitivă.

Care sunt riscurile pentru justiţiabil, din punctul de vedere al unui proces echitabil?
În primul rând, completul de judecată în primă instanţă este format dintr-un singur judecător. În recurs completul de judecată este format din trei judecători. Ca urmare, dacă până acum în privinţa cauzei unui justiţiabil se pronunţau patru judecători, acum se va pronunţa doar unul.

Cum însă, justiţia română nu a înregistrat cazuri de judecători corupţi, nu putem spune că acum este de patru ori mai uşor să dai mită pentru a obţine o soluţie favorabilă din partea justiţiei. Dar este mult mai uşor să apară erori cu privire la soluţia finală a instanţei. De exemplu, ce vei face dacă instanţa nici nu apucă să judece cazul pe fond, pentru că, pronunţarea se face pe un aspect de procedură, care a fost apreciat în mod greşit de instanţa de judecată. Ghinion, putem spune… Pentru că, la acest moment nu mai există nicio cale de atac împotriva soluţiei date de un singur judecător al instanţei de fond.

Această limitare a accesului la justiţie şi la un proces echitabil nu apare numai în cazul unui proces penal, ci şi în materie civilă, deoarece cauzele a căror valoare este mai mică de 2.000 RON se judecă la judecătorie în primă şi ultimă instanţă (până acum justiţiabilul avea posibilitatea de a face apel şi recurs sau doar recurs penttru anumite cazuri prevăzute de lege).

Concluzia? Încet, încet drepturile noastre sunt din ce în ce mai încorsetate.

Ce va urma? Care dintre drepturile de care ne bucurăm acum vor fi limitate în viitor?

Autor: Gabriel Niţulescu