INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – PARTEA A II-A

Vă invităm să citiţi în a doua parte a editorialului nostru contextul istoric în care a avut loc aderarea României la Uniunea Europeană, precum şi efectele pe care ţara noastră le poate crea în contextul globalizării.

INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – SEMNAREA TRATATULUI DE ADERARE

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, urmând ca ţara noastră să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

Comisia Comunităţilor Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de ţară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru, cât şi criteriul unei economii de piaţă funcţionale.

Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislaţiei interne la legislaţia Uniunii Europene şi va fi capabilă să-şi îndeplinească obligaţiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii şi se va concentra pe consolidarea capacităţii administrative în ansamblul ei.

STATUTUL ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

După semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005, România a devenit stat în curs de aderare, obţinând statutul de observator activ la nivelul tuturor instituţiilor comunitare, fiind necesară asigurarea prezenţei reprezentaţilor români la nivelul instituţiilor europene şi al grupurilor de lucru ale acestora. Statutul de observator activ a permis Românei să îşi exprime punctul de vedere, fără drept de vot, în procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar, putând astfel influenţa aceste decizii şi promovându-şi interesele naţionale.

România a participat ca observator activ în următoarele instituţii ale Uniunii Europene:

* Parlamentul European,
* Consiliul European,
* Consiliul Uniunii Europene,
* Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi – COREPER I şi II,
* Grupurile de lucru ale Consiliului,
* Comitetele şi grupurile de lucru ale Comisiei Europene,
* Comitetului Regiunilor şi Consiliului Economic şi Social.

âEFECTELE ADERĂRII ROMÂNIEI ASUPRA VIITORULUI UNIUNII EUROPENE

Amplasarea geopolitică a României va influenţa politica UE cu privire la relaţiile cu Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia. Prin Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI), România are o oportunitate de a-şi demonstra supremaţia în regiune.

Integrarea în Uniunea Europeană a influenţat şi relaţiile regionale ale României. În consecinţă, România a impus un regim de vize pentru câteva state est-europene precum Republica Moldova, Serbia, Muntenegru, Rusia, Ucraina, Belarus şi Turcia.

Autor: Octavian Radu

Reclame

ZIUA EUROPEI – 9 MAI

Ziua de 9 mai este o dată cu multiple semnificaţii – Ziua Independenţei României, sfârşitul celui de-al II-lea război mondial şi Ziua Europei. În fiecare an, la 9 mai, pe tot cuprinsul continentului se serbează Ziua Europei

… pentru a marca istorica declaraţie din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe, Robert Schuman, prin care propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea rivalităţilor seculare dintre cele două state. Decizia serbării Zilei Europei în fiecare an, la 9 mai, a fost luată de Consiliul European de la Milano, din 1985.

Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană. În acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să îşi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “primă fundaţie concretă a unei federaţii europene”.

Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii să îşi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune – ca bază a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui nou război. Ţările cărora li se adresa în primul rând această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp de aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese.

În 1985, când proiectul construcţiei europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea
Europeană, au hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

Data de 9 mai a fost aleasă ca Zi
a Europei de Consiliul European de la Milano, din 1985, apreciindu-se că punctul de pornire al construcţiei Europei unite a fost declaraţia prin care, la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe al Franţei, a propus Germaniei, vechi inamic al ţării sale, dar şi altor state, să contribuie la realizarea „unei solidarităţi de facto” şi să pună „bazele concrete ale unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii”.

Lua, astfel, sfârşit o lungă istorie de confruntări sângeroase şi se inaugura o nouă etapă în evoluţia continentului nostru, bazată nu pe forţă şi violenţă, ci pe cooperare economică şi armonizare legislativă.

Dând curs apelului lui Robert Schuman, şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au semnat, la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind prima dintre comunităţile europene, Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Ulterior, cele şase state au decis să edifice o comunitate economică, bazată pe libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi, în 1957, prin Tratatul de la Roma, au înfiinţat Comunitatea economică Europeană, precursoare a Uniunii Europene de astăzi.

Sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material, frământată de puternice crize politice şi divizată, prin “cortina de fier”, în două mari blocuri: Est şi Vest. Apare, în acest context, un puternic curent înspre o politică internaţională care să fie capabilă să oprească o a treia conflagraţie mondială şi să consolideze Europa din punct de vedere economic.

Autor: Octavian Radu

REDESCOPERIREA MOLDOVEI, A REPUBLICII MOLDOVA

Odată cu Guvernul proeuropean de la Chişinău, România – în toate aspectele ei politic, economic şi cultural – a redescoperit “fraţii de peste Prut”. Oare cât ne-o ţine faza asta?

De la alegerile fericite de anul trecut – fericite în primul rând pentru moldoveni – România pare că şi-a întors faţa către ţara-soră. Artiştii români susţin din ce în ce mai multe spectacole şi concerte la Chişinău (vezi spectacolele lui Dan Puric, Teatrul Naţional Iaşi, Universitatea de Arte Târgu-Mureş, etc), politicienii fac vizite reciproce (vezi Preşedinţi, Parlamentari, Primari) şi, cel mai important, companii româneşti sau multinaţionale care operează în România îşi deschid birouri şi extind afacerile în Republică.

Această atitudine oportunistă, timido-haotică, a autorităţilor de la Bucureşti a caracterizat întreaga relaţie cu Republica Moldova de la independenţa acesteia din urmă. Din păcate n-a existat o politică clară, metodică şi perseverentă cu privire la direcţia în care dorim să dezvoltăm relaţiile cu românii de peste Prut şi nici oamenii care să implementeze o atare viziune.

Poziţiile oficiale ale României au oscilat de-a lungul anilor între nepăsare şi acţiuni patriotarde, între minima educare şi instruire a tinerilor de peste Prut şi apoi futila încercare de a-i ţine pe aceştia măcar în România, că de întors la Chişinău nu putea fi vorba. Şi nu poţi acuza un om care-şi ia lumea în cap din cauza sărăciei, pentru că asemeni lor au făcut cei peste 2 milioane de români care au plecat la muncă sau studii în străinătate…

Când mă gândesc la sprijinul acordat de Guvernul român moldovenilor îmi revin obsesiv în minte acele mii de PET-uri de ulei alimentar pe care le-au dat victimelor inundaţiilor, de parcă moldovenii ar fi trebuit să se cocoaţe toţi pe o peliculă de grăsimi vegetale cu care să plutească peste dezastrul făcut de ape.

Singurii care au făcut ceva palpabil au fost oamenii de afaceri. Băncile şi companiile româneşti care şi-au deschis puncte de lucru în Moldova, IMM-urile româneşti care au riscat bani pentru a dezvolta relaţii comerciale cu Chişinăul şi alte organizaţii care au dus pricepere şi bogăţie pe meleagurile moldovene. Sau acele companii care au angajat români de peste Prut în birourile din Cluj, Timişoara, Bucureşti, Iaşi. Sau acele instituţii publice, bunăoară spitalele, care văzând exodul medicilor români s-au gândit să angajeze doctori din Republică.

Dacă vrea ca într-adevăr să contureze o politică pentru Republica Moldova, în calitatea sa de cel mai prost administrator din lume, statul român ar trebui să-i lase pe alţii să-i facă treaba: să sprijine companiile româneşti sau care activează în România să-şi dezvolte afacerile în Republică; să creeze fonduri speciale care să poată fi accesate de companii private, cu atât mai mult cu cât există fonduri europene pentru acest scop, fiecare ţară membră UE putând avea un “protejat” al ei; să stimuleze exporturile şi importurile cu Moldova; să susţină firmele care angajează cetăţeni româno-moldoveni, indiferent de locul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Sau măcar să le mulţumească celor care se încăpăţânează să facă afaceri cu „fraţii de peste Prut”.

Autor: Mihai Mătieş