DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (II)

În discursul său de la Stanford, în anul 2005, Steve Jobs aminteşte un citat care l-a pus pe gânduri de când l-a aflat şi care l-a ajutat să acţioneze în viaţă în alt mod decât o făcea: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce urmează să fac ?” Dar dumneavoastră?

În zilele noastre, când pare că şi timpul a acceptat secolul vitezei, tânjim, după ore suplimentare petrecute la servici, la câteva momente de relaxare. Oare am mai simţi arzând această nevoie dacă ne-am relaxa muncind, altfel spus dacă am face ceea ce ne place?! Dar, din păcate, omul modern care munceşte pentru a întări caracterul consumatorului de satisfacţie garantată, este posibil să nu îşi schimbe niciodată faţada acestui gen de viaţă anostă pe care o duce, dacă nu scapă de teama de a o lua de la capăt.

A începe din nou înseamnă a lăsa în urmă datoria de a-i satisface pe alţii pentru a începe să te mulţumeşti pe tine. Câţi dintre noi am avea curajul să lăsăm în urmă această siguranţă, această ancoră care ne ţine într-un loc stabil, foarte aproape de tărâmul făgăduinţei? Către ce ţinuturi se va îndrepta acum corabia noastră dacă am avea curajul să ridicăm ancora şi să cutreierăm lumea? Teama de a fi lăsat pe drumuri, de a fi înfometat, de a nu avea bani, îi determină pe mulţi să pornească în căutarea unui drum fără primejdii, fără obstacole, o sursă sigură de venit bănesc. Apoi, aceştia îşi vor îndruma odraslele fie pe aceeaşi cale pentru a le asigura un statut financiar, fericirea, pentru a le ghida viaţa, fie vor dori ca urmaşii să împlinească visul de mult lăsat in urmă al părintelui. Oricare ar fi varianta, copilul nu-şi va urma propriul destin. În zilele noastre însă, cei care doresc cu fermitate să pună deplină stăpânire pe viaţa lor sunt consideraţi rebeli şi nerecunoscători familiei. În astfel de cazuri unii părinţi acceptă ceea ce pare a fi pentru ei noul lor copil, în timp ce alţii preferă să îi izgonească chiar şi din inima lor. Este păcat ca din această cauză cele două tabere să îşi piardă legăturile. Aţi observat ce distanţi şi ce ipocriţi suntem faţă de părinţii noştri, făcându-i mândri de persoana ce o afişăm numai în prezenţa lor? În schimb ei rămân veşnic stăpânii pe care trebuie să îi încânţi, din al căror cuvânt nu trebuie sa ieşi, a căror cerinţe trebuie să le îndeplineşti. Toate acestea ca ei să nu creadă că nu le eşti recunoscător pentru ce ţi-au oferit. Acesta este principiul? Ofer, ca părinte, ca să cumpăr viaţa fiului meu? Nu suntem oare prea egoişti încercănd să dăm fericire doar pentru a o primi înapoi ca motiv de răsplată?

De ce oare prea mulţi oameni îşi caută propria împlinire în altă parte decât în sufletul lor?
Fiecare are o voce interioară ce-i dictează în mod discret paşii ce-i are de urmat pentru a da naştere unei vieţi împăcate. Înaintea morţii toţi vom cauta acea pace interioară pe care nu am simţit-o pentru că am urmat altă cale în viaţă. Nu vă aşteptaţi ca răspunsurile să vă fie transmise neapărat prin vise. Le veţi simţi dacă sunteţi dispuşi să vă abateţi de la cerinţele si dorinţele celorlalţi, dacă vă lasaţi inima să vă comunice sufletul.

Autor: Octavian Radu

Reclame

MICUL, MANEAUA ŞI 1 MAI

De ziua ei, toată suflarea muncitorească din întinsul plai românesc s-a retras să-şi petreacă liniştită ziua.

Cei mai tari de fire şi stomac au ieşit la iarbă verde înarmaţi cu ligheanul de carne, grătarul şi lemnele pentru foc, chiar dacă încă mielul, drobul şi ouăle mâncate de Paşti nu s-au aşezat prea bine.

O altă bună parte a plătitorilor de taxe, care nu şi-au permis să mai intre-n vistieria proprie, a stat acasă, în faţa televizorului, s-a uitat la ştirile despre pălăriile doamnelor de la nunta regală sau au ieşit în parc.

Ultima categorie, care nu ştim cât de muncitoare e, a mers la mare. Aici intră, cu mici excepţii, tinerii care au ales să-şi sărbătorească părinţii care au contribuit financiar pentru ca odraslele să poată avea un 1 mai cât mai frumos.

Spre deosebire de anii precedenţi, parcul Izvor a fost pustiu, nici urmă de mici, muzică sau oameni care să-şi dea coate pentru o pomană politică. Am fost scutiţi chiar şi de tradiţionala defilare cu steguleţe roşii care oferea ştiri televiziunilor.

O zi în care s-a discutat despre beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea, unde-şi va petrece cuplul regal luna de miere, fusta lui Kate sau cum s-au distrat tinerii în Vama Veche sau Mamaia.

Paradoxal sau nu, nimeni n-a pomenit nici un cuvânt despre însemnătatea zilei de 1 mai şi de ce am ajuns s-o sărbătorim cu tricoloare la stâlpi şi mijloace de transport în comun. N-ar strica ca în fiecare an, cel puţin în această zi, muncitorilor să li se amintească că au nişte drepturi pentru care a luptat cineva, iar dacă aceste drepturi nu mai sunt respectate e numai pentru că ne place comoditatea şi acceptăm lucrurile aşa cum sunt.

Cu excepţia mitingului de la Vaslui, n-am văzut şi nici auzit vreun român să discute astăzi despre noul cod al muncii, aşa cum n-am văzut pe niciunul scandând împotriva angajatorilor care nu plătesc orele suplimentare.

În aceste condiţii n-avem decât să ne plângem că lucrurile merg prost în ţara asta şi să aşteptăm să-şi revină din criză Italia, Spania, Portugalia pentru a căuta loc de muncă.

Că doar pe muncitorul român îl interesează cât de soare va fi de 1 mai, dacă e caldă apa mării sau dacă prinde vreo promoţie la hipermarket pentru bere şi mici.

Este clar că ne-am detaşat de acele sărbători propagandistice marcate de parade şi defilări, însă n-ar trebui să pierdem ocazia de a ne face auzite problemele şi a ne face vizibili.

Autor: Victoria Donos