REGIONALIZAREA, ÎNCOTRO?

Unitățile administrative mai mari polarizează dezvoltarea în centrele lor de reședință, în defavoarea altor orașe mai mici.

Regionalizarea este o temă de care se vorbește din ce în ce mai mult în ultima vreme. Politicienii vor să o facă. Și e normal, pentru că în joc sunt bani și interese (în mare măsură ai/ale lor și ai/ale apropiaților lor). Problema este însă aceea că specialiștii nu se prea aud, părerile acestora în dezbaterea publică fiind ca și inexistente. De fapt este destul de greu să se audă părerile lor, pentru că ele ar trebui să fie unele bine fundamentate prin studii care la ora actuală nu există. Iar aceste studii nu au cum să existe atâta timp cât nu există o strategie de dezvoltare a României pe termen lung.

Pentru că reîmpărțirea administrativă ar fi eficientă dacă s-ar îmbina cu dezvoltarea regională, iar dezvoltarea regională nu poate fi concepută în afara unei strategii de dezvoltare generală a întregii Românii, o strategie concepută nu doar pe câțiva ani, ci pe zeci de ani. Când vrei să faci împărțirea administrativă a unui teritoriu te gândești la competențele pe care le vei da acelei unități administrative și la modul în care aceste competențe afectează viața locuitorilor acelor unități administrative, pentru că, deși pare a nu avea o mare influență asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, realitatea este cu totul alta.

Pentru exemplificare ar fi ușor să ne gândim la rolul pe care în prezent îl joacă într-un județ, capitala acelui județ. Vom vedea astfel că oamenii sunt nevoiți să meargă în acel oraș (de fapt municipiu) pentru tot felul de avize, adeverințe, aprobări etc., necesare activitățiii lor. La sediile județene ale unor instituții trebuie să te prezinți pentru a completa anumite cereri, a obține anumite acte, a susține anumite concursuri, etc. Toate aceste activități desfășurate în capitala de județ nasc locuri de muncă și fluxuri de călători și mărfuri. Acestea la rândul lor conduc la apariția unor piețe pentru produse noi sau la dezvoltarea unor piețe ale unor produse deja existente. Fluxurile de oameni, de mărfuri sunt amplificate către aceste puncte de polarizare, denumite capitale de județ.

Când vorbim de regiuni, polarizarea va fi și mai evidentă, pentru că toți locuitorii județelor ce intră în competența respectivelor regiuni vor deveni potențiali ”clienți” ai instituțiilor ce își vor avea sediul în capitala de regiune. Ce înseamnă acest lucru putem să evaluăm în mare, urmărind rezultatele dezvoltării unor orașe care în timp și-au pierdut calitatea de reședințe de județ sau care din contră, au dobândit o astfel de calitate. Datele necesare unei astfel de analize nu sunt însă ușor de obținut și analizat. Există însă o posibilitate mai facilă de a face o evaluare a impactului pe care îl are asupra unui oraș pierderea sau dobândirea calității de capitală de județ, dacă ținem seama că dezvoltarea economică este strâns legată de evoluția populației din acel oraș și că există o relație cât se poate de simplă între numărul de locuitori și dezvoltarea economică: un număr mai mare de locuitori înseamnă o mai mare putere de cumpărare per total localitate, înseamnă piețe de desfacere mai mari, adică un număr mai mare de firme, adică un număr mai mare de salariați ș.a.m.d.

România interbelică avea 71 de județe. Dacă însă avem în vedere că 13 dintre aceste județe se află acum în teritorii care nu mai aparțin României (Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilater), pe actualul teritoriu al României se află 58 dintre județele României interbelice.

Mai exact cu 17 în plus față de numărul de județe stabilite prin organizarea administrativ-teritorială din 1968, organizare valabilă în mare și în momentul de față. Prin urmare, 16 foste capitale de județ și-au pierdut respectivul statut, pierzându-și totodată și o parte din aplombul cu care acestea evoluau din punctul de vedere al populației și al dezvoltării economice.

Spre exemplu, în Muntenia, au dispărut 3 județe interbelice (Muscel, Râmnicu Sărat și Romanați) și a apărut un nou județ: Călărași. Reședințele de județ – Câmpulung, Caracal și Râmnicu Sărat – au pierdut acest statut în favoarea Piteștiului, Slatinei și Buzăului, iar Slobozia l-a câștigat, alături de capitala județului interbelic Ialomița, Călărași. Influența asupra evoluției populației a fost următoarea: Pitești (19.630 loc. în 1930, 168.458 loc. în 2002), Câmpulung (13.454 loc. în 1930, 38.209 loc. în 2002); Slatina (11.010 loc. în 1930, 78.815 loc. în 2002), Caracal (14.769 loc. în 1930, 34.625 loc. în 2002); Buzău (35.687 loc. în 1930, 134.227 loc. în 2002), Râmnicu Sărat (15.007 loc. în 1930, 38.828 loc. în 2002); Slobozia (7.605 loc. în 1930, 52.710 loc. în 2002), Călărași (17.890 loc. în 1930, 70.039 loc. în 2002). Practic se poate observa că populația orașelor (municipiilor) reședință de județ a crescut de 5-9 ori, în cei 72 de ani în vreme ce orașele (municipiile) care au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de doar 2-3 ori.
Tiparul acesta se observă și în restul teritoriului României.

În Moldova, Bârladul, fosta reședință a vornicului Țării de Jos a Moldovei (26.204 loc. în 1930, 69.183 loc. în 2002), Câmpulungul Moldovenesc, capitala celui mai întins județ ca suprafață din Bucovina, din perioada interbelică (10.071 loc. în 1930, 20.041 loc. în 2002), Fălticenii un puternic centru cultural – după București și Iași – Fălticeniul este al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni -(11.533 loc. în 1930, 29.787 loc. în 2002), Rădăuții (16.788 loc. în 1930, 27.633 loc. în 2002), Romanul (28.948 loc. în 1930, 69.483 loc. în 2002) care și-au pierdut statutul de reședințe de județ au înregistrat creșteri ale populației cuprinse între 1,5 ori și 3 ori. În schimb, orașe precum Suceava (17.028 loc. în 1930, 105.065 loc. în 2002), Vaslui (15.310 loc. în 1930, 70.267 loc. în 2002), Bacău (31.138 loc. în 1930, 175.500 loc. în 2002) sau Botoșani (32.355 loc. în 1930, 115.070 loc. în 2002), care și-au păstrat statutul de reședință de județ au avut creșteri ale numărului de locuitori de 3,5-6 ori.

Iar dacă tot vorbim de orașele Moldovei nu ar trebui să uităm Iașiul, care la 1862 a pierdut calitatea de capitală a unui stat (Moldova) în favoarea Bucureștiului (devenit capitala Principatelor Unite). La 1831 Iașiul avea circa 60.000 locuitori, iar Bucureștiul 61.000 locuitori, fiind practic la egalitate, pentru ca la 171 de ani, Iașiul să aibă o populație de 320.888 locuitori, iar Bucureștiul 1.926.000 locuitori (de 6 ori mai mulți). Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat la acea vreme chiar plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

În Banat, unde a dispărut județul Severin a cărui capitală era la Lugoj (23.595 loc. în 1930, 46.450 loc. în 2002) acesta doar și-a dublat numărul de locuitori între 1930 și 2002, în vreme ce Reșița, fosta capitală a județului Caraș și actuala capitală a județului Caraș-Severin și-a mărit populația de peste 4 ori (19.868 loc. în 1930, 84.026 loc. în 2002).

În cazul unor orașe din Transilvania, deși evoluția generală este aceeași ca cea arătată și în celelalte provincii istorice, există totuși anumite particularități legate în special de faptul că dintre provinciile istorice Transilvania era cea mai urbanizată, cu orașe mari încă dinainte de 1918.

Astfel, Brașovul (59.232 loc. în 1930, 284.596 loc. în 2002), Sibiul (49.345.008 loc. în 1930, 154.892 loc. în 2002), Alba Iulia (12.282 loc. în 1930, 66.406 loc. în 2002) sau Miercurea Ciuc (4.807 loc. în 1930, 42.029 loc. în 2002) care și-au păstrat statutul de reședință de județ au crescut de 3-6 ori, în vreme ce Turda (20.023 loc. în 1930, 55.887 loc. în 2002) sau Dejul (15.110 loc. în 1930, 38.478 loc. în 2002) au crescut de 2-3 ori (la fel ca și în Muntenia și Moldova). Excepțiile, care confirmă regula, am spune noi sunt Făgărașul (7.841 loc. în 1930, 36.121 loc. în 2002) sau Odorheiul Secuiesc (8.518 loc. în 1930, 36.948 loc. în 2002) care deși au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de 4-5 ori, urmare a procesului de industrializare și urbanizare la care au fost supuse.

Concluzionând, se poate constata că există o strânsă legătură între evoluția populației unui oraș și statutul de reședință de județ. Faptul că un oraș constituia reședința unui județ, i-a asigurat acestuia o creștere a populației pe parcursul a 72 de ani de 2-4 ori mai rapidă comparativ cu un oraș care și-a pierdut statutul de reședință de județ. Dar, evoluția populației poate fi privit ca un indicator sintetic al dezvoltării economice pentru că populația are dublul rol de piață și de factor de producție. Un număr mai mare de locuitori înseamnă o piață de desfacere mai dezvoltată, un număr mai mare de firme din domeniul producției, comerțului, serviciilor ș.a.m.d., o piață imobiliară mai dezvoltată (și deci un spor de valoare pentru activele imobiliare) etc.

Se poate astfel trage concluzia că, prin desfințarea a 17 județe, comparativ cu perioada interbelică au dispărut 17 poli de dezvoltare economică, creându-se astfel o mai mare disparitate din punctul de vedere al dezvoltării economice, pentru anumite zone ale țării.

Ca urmare, o regionalizare prost făcută nu va conduce, pe termen mediu și lung decât la o polarizare a dezvoltării economice în favoarea a 8 localități și în defavoarea a 36 de localități, fapt ce nu va duce decât la mărirea inegalităților și la adâncirea sărăciei. Iar ideea avansată de Liviu Dragnea, care spune că ”va fi o capitală administrativă într-o regiune, dar celelalte capitale ale celorlalte judeţe vor avea nişte structuri regionale” va trebui de asemenea privită cu spirit critic, pentru că o ”spargere a competențelor” ar putea fi mai costisitoare atât pentru cetățeni (care vor face mai multe drumuri atunci când au nevoie de anumite avize, aprobări etc.), cât și pentru stat (costuri de coordonare, de corespondență între instituții etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

Anunțuri

CIRCUL VINE ÎN ORAŞ

Spectacolele de circ au fascinat dintotdeauna prin acrobaţiile periculoase, costumele strălucitoare, efectele speciale, animalele dresate şi jucăuşe, bufonii amuzanţi şi multe alte momente unice oferite de acest tip de divertisment.

Avem tendinţa însă să luăm în vedere circul numai atunci când suntem mici şi să ne lăsăm purtaţi în această lume de vis doar în copilărie, ca mai apoi să îl dăm uitării.

Consider că circul ar trebui să fie “obligatoriu” şi pentru adulţi, nu doar copii. El reprezintă o ieşire din cotidian, o evadare din rutină şi un adevărat test de imaginaţie dacă vreţi, pentru toţi cei prezenţi în sală. Un mod diferit de a-ţi petrece timpul liber diferit de privitul la televizor, mersul la mall şi alte activităţi contemporane. Circul ar putea fi o întoarcere în copilărie, nu credeţi? Momentul în care totul era posibil şi imaginaţia nu avea limite.

Din punct de vedere istoric, circul datează încă din perioada Imperiului Roman. Atunci însă manifestaţiile erau foarte sângeroase şi violente. Era singurul loc în care femeile şi bărbaţii puteau sta împreună. Odată cu căderea imperiului, circarii au început să călătorească prin toată Europa şi să ducă mai departe tradiţia circului. Fiind însă priviţi mai mult ca nişte vagabonzi şi cerşetori datorită spiritului lor nomad, trupele au început să ofere reprezentaţii în locuri permanente.

Philip Astely, supranumit “părintele circului modern”, împreună cu Antonio Franconi, fondatorul circului francez, au pus bazele circului modern. El a introdus în spectacole acrobaţii şi jongleri. În Statele Unite primul circ a fost deschis în 1793 de John Bill Ricketts.

În România existau spectacole de circ încă din antichitatea romană, au dispărut o perioadă şi în Evul Mediu au apărut pehlivanii, saltimbancii şi funambulii. În secolul XIX diverse comapanii de circ au venit din străinătate şi Theodor Sidoli a înfiinţat primul circ profesionist din România, Circul Sidoli. În 1954 însă toate circurile au fost obligat să-şi închidă activitatea şi s-a înfiinţat Circul de Stat. Astăzi cel mai cunoscut circ din România este Circ Varietate Globus condus de Brânduşa Novac.

Circul a evoluat foarte mult în timp şi a fost pe bună dreptate ridicat la rang de artă, fiind disociat de bâlci. Cele mai bune trupe se întrec anual la Festivalul Internaţional de Circ de la Monte Carlo din 1974. Una din aceste trupe este Cirque du Soleil, poate cel mai cunoscut circ din lume. Graţia, dansul, actoria, acrobaţiile, forme de artă din toată lumea, îndrăzneala, lumile imaginare şi dexteritatea sunt cele opt caracteristici care fac din acest circ unul original şi cu totul unic în lume.

Vom avea şi noi ocazia să îi vedem anul acesta la Romexpo în Bucureşti între 8 şi 12 februarie. Ei se află pentru prima dată în România şi aduc în scenă unul dintre frumoasele lor spectacole Saltimbanco, “o abundenţă de acrobaţii vesele şi colorate într-o metropolă”, aşa cum spun chiar ei pe site-ul lor oficial, http://www.cirquedusoleil.com

Eu mi-am luat deja un bilet şi abia aştept să merg. Pe voi vă încântă ideea de circ? Mergeţi la Cirque du Soleil?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

BICICLIST ÎN BUCUREŞTI

După ce ne-am făcut europeni cu acte-n regulă, am mai fost pe la vecinii civilizaţi şi am văzut că acolo oamenii preferă bicicleta pentru a se deplasa la serviciu în locul BMW-ului sau a maşinuţelor viu colorate pe care le folosesc unii şi pentru a se duce la colţ după pâine.

Eii şi dacă tot ne-am clătit ochii prin „străinătăţuri”, am zis că n-ar strica să încălecăm şi noi bicicleta că nu poluează, este ieftină şi nici nu trebuie să suporţi aromoterapia din mijloacele de transport în comun. Văzând că dau bine în faţa electoratului, edilii s-au apucat să deseneze benzi verzi pe trotuare, astfel încât bicicliştilor să le fie confortabil când folosesc acest mijloc de locomoţie.

Numai că nu ştiu câţi dintre pictorii de trotuare s-au încumetat să meargă câţiva km pe aceste piste în timpul săptămânii. Un biciclist obişnuit trebuie să aibă nervi tari şi timbru de bariton, că soneria nu-l ajută să îndepărteze pietonii care se mişcă nestingheriţi pe piste. Se întâmplă deseori să ai în faţă câţiva copii care zburdă zglobii şi fac zigzaguri între cele două linii verzi care demarchează pista. Aceştia sunt destul de periculoşi pentru un biciclist, deoarece este dificil să prevezi care va fi următoarea lor mişcare. Aşa că spre liniştea tuturor, biciclistul preferă să-i evite.

Buun, şi dacă trece cu bine de pietoni, cu siguranţă biciclistul va da câţiva metri mai încolo de câteva maşini care ocupă trotuarul în întregime. Aşa că opţiunea e să le ocolească haiduceşte pe partea carosabilă, iar dacă e un începător nesigur va trebui să-şi ia de coarne bicicleta şi să o conducă la pas. Pe lângă pietoni, maşini parcate alandala pe pistele de pe trotuare mai au şi alte metehne.

Au capătul într-un chioşc de ziare sau la marginea unei borduri, sunt „decorate” cu gropi sau fântâni lăsate de cei de la Netcity, Electrica etc…

Deseori am avut impresia că pista este gândită pentru pigmei, pentru că nimeni nu s-a deranjat să taie crengile copacilor care se revarsă din plin peste trotuar, respectiv pista pentru biciclişti.

Şi pentru că spaţiile de pe trotuare nu sunt adecvate unui mers decent pe bicicletă şi nici pietonii nu sunt prea doritori să-şi împartă spaţiul, biciclistul se mută pe partea carosabilă. Aici începe distracţia şi slalom-ul printre şoferii care se încăpăţânează să nu-ţi cedeze o trecere, printre taximetriştii care te binecuvântează la fiecare pas, etc.

O experienţă riscantă, care dacă se termină cu bine oferă fiecărui biciclist un câştig de timp, un plus de sănătate şi un bun exerciţiu anti-stres.

Dat fiind că lumea tot reclamă pistele inadecvate şi problemele din trafic, oare n-ar fi mai bine ca edilii să-şi aplece urechea cât de puţin spre realitate în loc să mai arunce câteva milioane de euro pe nişte semafoare inutile pentru biciclişti?

P.S. În urmă cu 192 de ani, într-o zi de 26 iunie era patentată bicicleta. Maşinăria a evoluat foarte mult în tot acest timp, sper că nu vor trece tot atâţia ani pentru ca în Bucureşti sau oricare oraş al ţării să evolueze şi infrastructura pentru mersul cu bicicleta.

Autor: Victoria Donos