OBICEIURI DE BOBOTEAZĂ LA ROMÂNI (II)

Pe 6 ianuarie, Biserica ortodoxă sărbătoreşte botezul lui Iisus Hristos sau Boboteaza. Această zi marchează sfârşitul sărbătorilor dedicate Crăciunului şi Anului Nou. În ziua de Bobotează are loc sfinţirea apei, în timpul slujbei de Iordan.

Pregătirea acestui moment se face, şi astăzi, cu multă atenţie, în fiecare comunitate. Locul de desfăşurare a slujbei se alege împreună cu preotul satului, de obicei într-un spaţiu mai larg – unde să fie cel puţin o fântână, în imediata vecinătate a unei ape curgătoare, în gospodăria unui om sau în curtea bisericii. Pentru acest moment se aduce apa, care se pune în vase mari de lemn şi, tot acum, se taie, la râu, o cruce mare de gheaţă. În jurul acestei cruci sau în jurul crucii care se află în mod normal în curtea bisericii, se desfăşoară întreg ceremonialul religios, la care participă toată suflarea comunităţii.

După slujba de sfinţire a apei, transformată în agheasmă, fiecare sătean îşi ia apă sfinţită în vasele de lemn sau de sticlă cu care a venit de acasă. Pe drumul de întoarcere ei strigă „Chiraleişa” – pentru belşugul holdelor viitoare, pentru purificarea aerului şi pentru creşterea cât mai mare a cânepii – şi toarnă puţină agheasmă în toate fântânile întâlnite în cale. Odată ajunşi acasă, oamenii sfinţesc cu agheasmă şura, grajdul, animalele din grajd, pomii din livadă, casa şi interiorul casei.

Boboteaza – practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice

Boboteaza cumulează elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile creştine adăugându-se practici populare de purificare a spaţiului şi de alungare a spiritelor malefice. În Bucovina, purificarea aerului se făcea, cândva, prin focuri şi fumegaţii, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Această manifestare avea loc imediat după sfinţirea apei, când tinerii se retrăgeau pe locuri mai înalte, având asupra lor cărbuni aprinşi ce fuseseră folosiţi anterior la aprinderea secăluşelor, şi aprindeau focurile de Bobotează. Rugul era făcut din vreascuri şi frunze uscate strânse de feciori cu o zi înainte. Tinerii cântau şi dansau în jurul focului şi săreau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credinţa că vor fi feriţi, astfel, de boli şi de păcate. La plecare, fiecare lua cărbuni aprinşi cu care, odată ajunşi acasă, afumau pomii din livadă în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosită ca încărcătură pentru secăluşe, crezând că în acest fel, casa va fi ferită de primejdii, mai ales de trăsnete.

În cele trei zile cât ţine Boboteaza în Bucovina, există sate în care vecinii, prietenii şi rudele obişnuiesc a se colinda reciproc, după cum există comunităţi în care, în aceste zile, reapar mascaţii. Tinerii, mascaţi în babe şi moşnegi, colindă mai ales pe la casele unde se găsesc fete de măritat, obiceiul fiind o reminiscenţă a cultului moşilor şi strămoşilor, precum şi a unor vechi practici fertilizatoare.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

OBICEIURI DE BOBOTEAZĂ LA ROMÂNI (I)

Boboteaza, serbată în ziua de 6 ianuarie, încheie ciclul sărbătorilor de iarnă şi are, pe lângă înţelesurile creştine – momentul naşterii spirituale a Mântuitorului – trăsături de mare sărbătoare populară.

În ajunul Bobotezei se pregăteşte o masă asemănătoare cu masa din ajunul Crăciunului. Pe masa din „camera de curat” se aşterne o faţă de masă, aleasă special pentru acest moment, sub faţa de masă se pune fân sau otavă, iar pe fiecare colţ se pune câte un bulgăre de sare. Deasupra se aşează douăsprezece feluri de mâncare: coliva – grâu pisat, fiert, îndulcit cu miere şi amestecat cu nucă pisată, bob fiert, fiertură de prune sau perje afumate, sarmale („găluşte”) umplute cu crupe, borş de „burechiuşe” sau „urechiuşele babei” – borş de fasole albă în care se fierb colţunaşi mici, umpluţi cu ciuperci, ce au colţurile lipite în formă de urechiuşe, borş de peşte, peşte prăjit, „vărzare” – plăcinte de post umplute cu tocătură de varză acră, plăcinte cu mac, etc.

Până la sosirea preotului cu Iordanul sau Chiraleişa, nimeni nu se atinge de mâncare, iar imediat după sfinţirea mesei, parte din bucate sunt adăugate în hrana animalelor pentru „a fi protejate de boli şi pentru a fi bune de prăsilă”.

Altă dată, după ce preotul rostea Troparul Botezului şi stropea cu agheasmă în casă şi pe gospodari, era invitat să se aşeze pe laviţă. Sub laicerul de pe laviţă erau aşezate, din timp, boabe de porumb – „ca să stea cloştile pe ouă” şi busuioc – „ca să vină peţitorii”. Busuiocul acesta era folosit, mai târziu, în descântecele de dragoste.

În semn de răsplată se dădeau: bucate („desăgarului”), bani (preotului), nuci, mere şi covrigi (copiilor), iar pe crucea preotului, gospodina casei aşeza cel mai frumos fuior de cânepă. Oferirea fuiorului avea mai multe semnificaţii: se credea că de firele acestuia se vor prinde toate relele, că fuiorul devenea o punte peste care vor trece sufletele morţilor sau că Maica Domnului va face din cânepă un voloc cu care va prinde sufletele morţilor din iad pentru a le ridica în rai.

AJUNUL BOBOTEZEI

Ajunul Bobotezei era, în egală măsură, şi un moment favorabil farmecelor, descântecelor şi altor practici magice. Dimineaţa, înainte de aprinderea focului, se strângeau cenuşa din sobă şi gunoiul din casă pentru a fi păstrate până în primăvară, când se presărau pe straturile cu legume „pentru a le face rodnice şi a le proteja de gujulii”. Fânul de sub faţa de masă şi bulgării de sare se adăugau în hrana animalelor „pentru a le feri de farmece, de boli şi de duhurile rele”. În acelaşi scop era folosită şi agheasma luată de la preotul care venea cu Iordanul.

Se credea că dacă în dimineaţa Ajunului de Bobotează, pomii erau încărcaţi cu promoroacă, aceştia vor avea rod bogat. De asemenea, se credea că animalele din grajd vorbesc la miezul nopţii dinspre ziua de Bobotează despre locurile unde sunt ascunse comorile.

În această zi erau interzise certurile în casă şi nu se dădea nimic ca împrumut, nici măcar jăratec din focul din vatră.

Autor: Octavian Radu

OBICEIURI DE ANUL NOU LA ROMÂNI

În săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou, în toate satele, cetele de flăcăi se prepară pentru „urat”, sistem complex de datini şi obiceiuri. Pe înserat, în ajunul anului care se pregăteşte să se nască sunt aşteptaţi să apară „Ursul”, „Capra”, „Bunghierii”, „Căiuţii”, „Malanca”, „Jienii”, „Mascaţii”.

Concretizarea spectaculoasă a unor mituri antice legate de simbolistica animalelor, aceste manifestări reprezintă o modalitate originală de exprimare a arhaicelor asociații rituale dintre animale și cultul cvasiuniversal al soarelui. Există și un cuvânt generic pentru aceste obiceiuri: „mascații”. Recuzita, măștile, costumele sunt pregătite din vreme. Mai ales măștile sunt cele care vorbesc cel mai mult despre imaginația și umorul săteanului român. Anume meșteri s-au specializat în confecționarea lor, ele devenind cu timpul adevărate podoabe de artă populară.

Faptul că aceste obiceiuri se practică la cumpăna dintre ani este justificat de simbolistica zilei de 31 decembrie, care in gândirea populară reprezintă data morții dar și a renașterii ordinii cosmice. Structura ceremonială a obiceiului este în același timp plină de forță și vitalitate. Muzica și dansul, remarcabile prin virtuozitate și dinamism, măștile pline de expresivitate, alcătuiesc un spectacol unic.

În diferite zone ale țării, costumația și interpretarea pot fi diferite, dar obiceiul este în esență același. Dacă acest fel de manifestare ne duce cu gândul la practici arhaice magice de alungare a maleficului, „Plugușorul”, alt obicei, este strâns legat de mitul fertilității. Vorbe frumoase, de prosperitate și belșug sunt adresate de cetele care vin cu „Plugușorul”, fiecărei gospodării. Ca o incantație magică, textul urării se transmite din tată în fiu și nu există român să nu-l cunoască.

Tot ajunul anului nou prilejuiește practicarea anumitor acte misterioase, care încearcă să prospecteze viitorul. Iată unul dintre obiceiuri: „Vergelul”. Este un prilej de sărbătoare, la care participă mai ales tinerii necăsătoriți și părinții acestora. Cei care fac „Vergelul” doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă și cu cine se vor căsători.

În casa unei gazde, anunțată din vreme de „colceri” sau „chemători” se adună toți cei interesați. Într-un căzănel cu apă, cei ce doresc să-și cunoască viitorul aruncă un obiect personal – inel, mărgea, pieptene, ban, cuțit etc. Personajul cel mai de seamă este „Vergelatorul”.

El urmează să „proorocească viitorul”, să-și potrivească vorbele și să stârnească hazul. Ajutându-se de două vergele de la războiul de țesut, acesta bate în marginea căzănelului, intonând o incantație. Obiect după obiect este scos din apă la cererea participanților. Tâlmăcirea sensului obiectului este simplă: inel – nuntă, ban – bogăție, pieptene – bărbat colțos, cuțit – ceartă, piatră – căsătorie amânată etc.

După ce toate răspunsurile au fost date, cu toții, triști sau plini de speranță, se adună în jurul căzănelului din care apa a fost înlocuită cu vin și petrecerea începe.

Autor: Octavian Radu

NE DAŢI ORI NU NE DAŢI?

Halloween. A fi sau a nu fi? A se serba sau nu? Astea sunt întrebări care mă macină în fiecare an în perioada asta a anului.

Recunosc că atunci când eram mică cumpăram cu tata şi sora un dovleac mare, îl goleam de miez şi îi dădeam o formă cât mai înspăimântătoare ca apoi să-l punem în geam. De ce făceam asta? Atunci era distractiv, eram copil şi deşi nu înţelegeam ce înseamnă sărbătoarea, îmi plăcea să o serbez. N-am fost niciodată să colind pentru dulciuri, şi mai bine că poate îmi primeam numai uşi în nas şi se ducea toată distracţia.

Când am crescut nu pot spune că m-am desprins de tot de Halloween. Învăţam despre tradiţii şi obiceiuri străine la şcoală, la ora de engleză, şi ocazional ne mai şi costumam pe 31 octombrie. Tot pentru că era distractiv.

Filmele americane şi-au pus şi ele amprenta pe această sărbătoare şi sunt atâtea în care vedem copii, dar şi adulţi costumaţi şi alergând pe străzi noaptea târziu strigând “Trick or treat?” (Ne daţi or nu ne daţi, în trad. rom.).

Lăsând partea de distracţie deoparte, eu am făcut puţin research ca să aflu mai multe despre Halloween şi să văd de unde a pornit totul. Se pare că nici măcar nu provine de la americani, ci este de origine celtică, fiind preluat apoi de popoare din occident. Numele provine din limba engleză, de la expresia “All Hallows’ Even” şi se referă la Ziua Tuturor Sfinţilor de fapt, sărbătorită pe 1 noiembrie. Dovleacul sculptat, jack-o’-lantern, era menit să lumineze sufletele din purgatoriu, iar iniţial aceste felinare erau modelate din napi. Ştiaţi asta?

Obiceiurile diferă de la ţară la ţară; în Belgia se aprind lumânări în memoria celor morţi, în Canada se decorează casele cu dovleci sau porumbi, în China se confecţionează bărcuţe de diferite dimensiuni şi sunt arse în seara respectivă, în Cehoslovacia scaunele sunt plasate la gura sobei, în Franţa până în 1996 Halloween-ul nu a fost serbat pe motiv că este un americanism, în Germania se ascund cuţitele în seara aceea ca să nu fie răniţi de spiritele rele care umblă pe pământ noaptea, în Coreea se vizitează morminte şi se aduc ofrande de orez şi fructe, etc.

Dar în România? Ce se face de Halloween pe 31 octombrie? Mai mult ca sigur toate barurile şi cluburile se vor întrece şi anul acesta în party-uri costumate de Halloween. Se vor acorda premii şi se vor pregăti suprize pentru cele mai frumoase şi originale costume, decorul va fi unul de mormânt şi muzica, ei bine, aici nu cred că se va schimba ceva, poate doar Thriller al lui Michael Jackson va răsuna la maxim de peste tot. Lumea va dansa, se va amuza, dar nu va rămâne cu nimic. Toate aceste “parties” mie nu-mi inspiră nimic decât un alt truc al patronilor de a-şi umple barurile şi cluburile pentru încă o seară. Face toată lumea ce poate, nu?

Personal, nu-i văd rostul Halloween-ului în România. Este doar un alt “produs” importat de la străini, fără sens şi fără substanţă. Avem şi noi strigoii noştri, vampiri, de ce să împrumutăm şi de la alţii? În plus, mi se par şi mai veridice ale noastre decât nişte zombie ridicaţi din mormânt într-o noapte ca să umble pe pământ. Voi ce credeţi?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

SĂRBĂTOAREA DE MĂRŢIŞOR – SCURT ISTORIC – PARTEA A II-A

În această a doua parte a editorialului vă propunem un scurt istoric al sărbătorii de Mărţişor şi cum este celebrat el în prezent în diferite regiuni ale ţării şi nu numai.

ISTORIC AL MĂRŢIŞORULUI

Originile sărbătorii mărţişorului nu sunt cunoscute exact, dar se consideră că ea a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Acesta nu era numai zeul războiului, ci şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile mărţişorului, albul însemnând pace, iar roşu — război. Anul Nou a fost sărbătorit pe 1 martie până la începutul secolului al XVIII-lea.

Cercetări arheologice efectuate în România, la Schela Cladovei, au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul datând de acum cca. 8.000 ani. Amuletele formate din pietricele vopsite în alb şi roşu erau purtate la gât.

Documentar, mărţişorul a fost atestat pentru prima oară într-o lucrare de-a lui Iordache Golescu. Folcloristul Simion Florea Marian presupune că în Moldova şi Bucovina mărţişorul era compus dintr-o monedă de aur sau de argint, prinsă cu aţă albă-roşie, şi era purtat de copii în jurul gâtului.

Fetele adolescente purtau şi ele mărţişor la gât în primele 12 zile ale lui martie, pentru ca mai apoi să îl prindă în păr şi să-l păstreze până la sosirea primilor cocori şi înflorirea arborilor. La acel moment, fetele îşi scoteau mărţişorul şi-l atârnau de creanga unui copac sau altul, iar moneda o dădeau pe caş. Aceste „ritualuri” asigurau un an productiv.

CELEBRAREA MĂRŢIŞORULUI ÎN PREZENT

În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor. Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât. La începutul lui aprilie, într-o mare parte a satelor României şi Moldovei, pomii sunt împodobiţi de mărţişoare.

În Republica Moldova, în fiecare an are loc festivalul muzical „Mărţişor”, care începe pe data de 1 martie şi durează până la 10 martie.

În unele judeţe ale României, mărţişorul este purtat doar primele două săptămâni. În localităţile transilvănene mărţişoarele sunt atârnate de uşi, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se pot speria duhurile rele.

În judeţul Bihor se crede că dacă oamenii se spală cu apa de ploaie căzută pe 1 martie, vor deveni mai frumoşi şi mai sănătoşi. În Banat fetele se spală cu zăpadă pentru ca să fie iubite.

În Dobrogea mărţişoarele sunt purtate până la sosirea cocorilor, apoi aruncate în aer pentru ca fericirea să fie mare şi înaripată.

În zona Moldovei de 1 martie se oferă mărţişoare băieţilor de către fete, aceştia oferind la rândul lor fetelor mărţişoare de 8 martie (o mică diferenţă faţă de restul ţării).

Obiceiuri asemănătoare se pot întâlni în zona Balcanilor la ramurile sudice ale poporului român: aromânii şi megleno-românii, în Bulgaria unde se cheamă Marteniţa (Мартеница), Macedonia, Albania.

Autor: Octavian Radu

DE DRAGOBETE IUBEŞTE ROMÂNEŞTE – PARTEA A II-A: TRADIŢII

Vă invităm în această a doua parte a editorialului nostru să vorbim despre tradiţiile regăsite în ţara noastră cu ocazia acestei sărbători. Vă urăm de asemenea să Iubiţi Româneşte de Dragobete!

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. Dacă se găseau şi fragi înfloriţi, aceştia erau adunaţi în buchete şi se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă/Urâciunile să le desparţi”.

Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau şi vorbeau fetele şi băieţii. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele! Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ţi afişa dragostea în faţa comunităţii.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, îşi crestau braţul în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, şi, respectiv, surori de cruce. Se luau de fraţi şi de surori şi fără ritualul de crestare a braţelor, doar prin îmbrăţişări, sărutări frăţeşti şi jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrăţeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăţ pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.

Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credinţele şi unele tradiţii legate de ele”, scria: „Dragobete e flăcău iubăreţ şi umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi …” De aici şi provine răspândita expresie adresată fetelor mari şi nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”.

În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.

Există o serie de obiceiuri în zona rurală legate de această sărbătoare. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.

În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

Autor: Octavian Radu

ANUL NOU LA ROMÂNI: PARTEA I

La români, Sărbătorile de iarnă se desfăşoară între 24 decembrie şi 7 ianuarie şi au ca puncte centrale zilele Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei (cu ajunurile respective), caracteristica lor cea mai importantă fiind repertoriul neasemuit de bogat în datine şi credinţe.

Ciclul Sărbătorilor de Anul Nou este împărţit simetric în două segmente: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de 31 decembrie şi apoi până la Bobotează. În prima parte a ciclului, timpul se degradează neîncetat: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, o dată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Soseşte apoi fenomenul astronomic spectaculos al solstiţiului de iarnă, când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, „cu cât sare cocoşul pe pragul casei” sau „cu cât se mişcă puiul în găoacea oului”.

ÎNNOIREA ANULUI

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului, în noaptea de 31 decembrie/1 ianuarie, este numit „Îngropatul Anului”, denumirea de Revelion aparţinând timpurilor moderne. Timpul obiectiv, care curge spre infinit, este „oprit” după 365 de zile şi întors, precum ceasornicul, pentru a fi reluat de la capăt în ziua de Anul Nou, se arată în lucrarea „Zile şi mituri – calendarul ţăranului român”, de Ion Ghinoiu. Asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare pentru a renaşte după alte 365 de zile.

SPIRITELE SE ÎNTORC PRINTRE CEI VII

Prin multe obiceiuri şi credinţe se exprimă la început teama, dezordinea şi haosul, iar după miezul nopţii de Revelion optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul. Cele mai importante obiceiuri sunt sacrificiul ritual al porcului, prepararea alimentelor rituale din grâu (colaci, turte) şi din carne de porc (piftie, cârnaţi), credinţa că se deschid mormintele şi spiritele se întorc printre cei vii, abundenţa ospeţelor şi petrecerilor.

Periniţa, strigătul peste sat, bilanţ nocturn, în auzul tuturor, pentru ceea ce a fost bun sau rău în anul care se încheie şi colindele cetelor de feciori sunt obiceiuri la fel de importante. Nu pot lipsi de la sate stingerea luminilor în noaptea de Revelion (ce simbolizează întunericul şi haosul desăvârşit provocat de moartea divinităţii), aprinderea luminilor care simbolizează naşterea, credinţa deschiderii cerului, arderea comorilor şi vorbitul animalelor, încercarea norocului, aflarea ursitei, întocmirea calendarului şi împăcarea pricinilor.

Prin Sorcovă se încearcă alungarea spiritelor malefice prin zgomote, iar Pluguşorul reprezintă începerea simbolică a lucrului. Nu toate ţările sărbătoresc în acelaşi timp Anul Nou şi nici în acelaşi fel. În diferite părţi ale lumii sunt folosite diverse calendare. Cu mult timp în urmă, timpul a fost împărţit în zile, luni şi ani. Unele calendare se bazează pe mişcările Lunii, altele pe ale Soarelui, în timp ce altele şi pe ale Lunii, şi pe ale Soarelui. În întreaga lume însă, Anul Nou este celebrat în mod sărbătoresc, cu mult fast şi veselie.

Autor: Octavian Radu

PĂSTRAREA SPECIFICULUI NAŢIONAL ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

În epoca actuală globalizarea a devenit un fenomen internaţional, urmărind şi încurajând cooperarea între state la nivel economic, politic, social şi cultural. Însă în cazul statelor slab dezvoltate, aceasta ridică anumite probleme privind conservarea specificului naţional.

În planul statelor ce au în spate un regim de factură comunistă, această tendinţă de uniformizare, raliere la nivelul propus de diferite alianţe având ca scop globalizarea (ex: UE, NATO), ridică anumite probleme privind păstrarea specificului naţional. În general, statele mai puţin dezvoltate tind să imite modelele statelor occidentale, acest lucru afectând cultura şi tradiţiile naţionale şi putând fi în neconcordanţă cu specificul ţării noastre.

De exemplu, oamenii de televiziune, având tendinţa de a imita/copia programele TV străine, de multe ori promovează emisiuni cu caracter vulgar, indecent, ce nu au niciun merit în dezvoltarea culturală a tinerei generaţii. De asemenea, emisiunile au tendinţa de a promova oameni de fotbal/de afaceri ce se declară adevărate modele de urmat, dar în realitate aceştia nu aduc în prim plan decât prostul gust, bădărănia, îngâmfarea şi prostia. Acestea realizându-se în detrimentul oamenilor de cultură, istoricilor, scriitorilor, de la care într-adevăr avem ce învăţa şi care pot avea o influenţă uriaşă în culturalizarea maselor.

Piaţa cinematografică românească este suprasaturată cu producţii străine de multe ori mediocre din punct de vedere artistic, cultural, având menirea doar de „entertainment” a maselor. Cred că ar trebui încurajate şi finanţate mai mult producţiile cinematografice autohtone, care să aibe ca sursă de inspiraţie trecutul istoric al ţării noastre, vieţile marilor compozitori români sau romane celebre ale scriitorilor români.

Sărbătorile noastre de sorginte populară au început să fie ignorate, fiind înlocuite cu sărbători „importate” din Statele Unite. De exemplu înlocuirea sărbătorii Dragobetelui cu Valentine’s Day, care poartă aceeaşi semnificaţie.

În mass-media este promovată de cele mai multe ori muzica de slabă calitate, noi genuri tind să devină specifice ţării noastre, fiind ascultate şi iubite de majoritatea populaţiei, deşi nu au nimic în comun cu muzica tradiţională. Un exemplu elocvent ar fi manelele, un melanj de preluări din muzica orientală combinată cu muzica rromă, având versuri ce sfidează bunul simţ, despre bani, duşmani, bogăţie, etc. Aceasta în timp ce mari compozitori precum Enescu sau Porumbescu, etc. sunt uitaţi în negura timpului, lipsind cu desăvârşire din muzica promovată intens prin canalele mediatice.

Un factor important ce poate pune capăt acestei avalanşe de produse străine (atât materiale, cât şi “culturale”) îl constituie educaţia. Primind o educaţie în spiritul valorilor tradiţionale, creştine, morale, vom învăţa cu timpul să discernem ce anume să implementăm de la străini în sistemul cultural românesc.

În concluzie, cred că tinerii ar trebui îndrumaţi mai mult către artă: să participe la punerea în scenă a pieselor de teatru, să viziteze muzee cu specific naţional (de ex. Muzeul Satului sau Muzeul Ţăranului Român) şi să fie îndrumaţi spre lecturi care să contribuie la dezvoltarea lor culturală, spirituală şi creatoare.

Octavian Radu