OAMENI MARI. MINTE DE COPII

Zilele astea rulează un film tare: ”Oameni mari și fără minte”. Vi-l recomand cu drag pentru că face un recurs la copilărie, un recurs plin de haz, de voie bună și de gingașă aducere aminte.

Vă amintiți mailurile alea care circulă de vreo 6 ani și în care se vorbește despre gustul aromat al copilăriei noastre din anii ’70/’80? Ei bine filmul ăsta e scris în același spirit, al reîntoarcerii la savoarea unor vremuri în care murdăria de pe și din haine era ceva normal, iar cățăratul în copaci era un sport obligatoriu zi de zi.
Lecția predată de film, în care adulții (Adam Sandler et comp.) sunt rușinați de ifosele copiilor lor ”tehnologizați” și snobi și încearcă să le arate frumusețile naturale și simple ale vieții precum plăcintele/broscuțele făcute cu piatra pe ochiul apei, este una dureroasă și pentru noi: e bine să mai uităm de tehnologia care ne conduce agenda zilnică și să ne bucurăm de natură, sport în aer liber, de trasul cu ochiul la fuste scurte sau de petrecut după-masa în copaci.
Câți dintre noi mai vrem să ne aducem aminte, fără comparații cu prezentul? Câți dintre noi recunoaștem cât de mult ne plăcea? Chiar dacă stăteam afară până pe la 22:00/23:00 în fiecare zi, mâncam cu mâinile murdare, colectam cărăbuși și-i dădeam la furnici sau jucam ”mâța” (leapșa, pt bucureșteni) în copaci…. Îmi aduc aminte că părinții trebuiau să se roage de noi să facem o pauză pentru a veni la masă. De unde plecam apoi imediat, cu o felie de pâine cu unt și gem direct la fotbalul zilnic, la tras cu praștia, suflatul în tub pentru a propulsa subțirile și înțepătoarele cornete de hârtie… Da, eram duși cu pluta, dar ce plută frumoasă era! Mâncam ciuperci pe care le culegeam din pădure, fructe direct din pom, lansam plute pe râu în speranța că vor ajunge la mare, stăteam la soare 12 ore pe zi și ne prindea ora 23:00 pe derdeluș iarna.
Din experiența mai multor trăiri asemănătoare am sesizat cel puțin două tendințe după un astfel de film: cei ce spun ”dragă…ce mult am îmbătrânit” (ei având de obicei puțin peste 30 de ani), resemnându-se să privească neputincios burta în oglindă și cei ce spun ”de mâine jucăm și noi un baschet?” sau ”îți aduci aminte ce driblinguri făceam? – hai la un fotbal!” Voi cei care citiți aceste rânduri, din ce categorie faceți parte? Mai mult, cum ați vrea să crească copiii voștri?
Intr-o țară în care inclusiv profesorii de sport cer scutire directorilor de la orele de educație fizică, cred cu tărie că un astfel de recurs la normalitate, la mișcare și la a-ți trăi viața din plin este o necesitate. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru viitorul lor, pentru a nu cădea pradă calculatoarelor, I-Pod-urilor, Wii-urilor, sedentarismului și snobismului purtat pe aripi de șervețele umede pentru mâini, atotstăpânitoare!
Dar vrem oare asta? Personal cred că dacă vrei poți. Cred că trebuie să intervenim în educația copiilor noștri încă de la grădiniță când ar trebui să le cerem educatoarelor să-i învețe pe copii care e diferența dintre rață și gâscă și ce ne dă nouă vaca, nu computerul! Laptele nu vine de la supermarket, păsările fac ouă și nu Bakugani, carnea provine de la animale și nu-i creată în Photoshop.

Mihai Mătieș

Reclame