REGIONALIZAREA, ÎNCOTRO?

Unitățile administrative mai mari polarizează dezvoltarea în centrele lor de reședință, în defavoarea altor orașe mai mici.

Regionalizarea este o temă de care se vorbește din ce în ce mai mult în ultima vreme. Politicienii vor să o facă. Și e normal, pentru că în joc sunt bani și interese (în mare măsură ai/ale lor și ai/ale apropiaților lor). Problema este însă aceea că specialiștii nu se prea aud, părerile acestora în dezbaterea publică fiind ca și inexistente. De fapt este destul de greu să se audă părerile lor, pentru că ele ar trebui să fie unele bine fundamentate prin studii care la ora actuală nu există. Iar aceste studii nu au cum să existe atâta timp cât nu există o strategie de dezvoltare a României pe termen lung.

Pentru că reîmpărțirea administrativă ar fi eficientă dacă s-ar îmbina cu dezvoltarea regională, iar dezvoltarea regională nu poate fi concepută în afara unei strategii de dezvoltare generală a întregii Românii, o strategie concepută nu doar pe câțiva ani, ci pe zeci de ani. Când vrei să faci împărțirea administrativă a unui teritoriu te gândești la competențele pe care le vei da acelei unități administrative și la modul în care aceste competențe afectează viața locuitorilor acelor unități administrative, pentru că, deși pare a nu avea o mare influență asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, realitatea este cu totul alta.

Pentru exemplificare ar fi ușor să ne gândim la rolul pe care în prezent îl joacă într-un județ, capitala acelui județ. Vom vedea astfel că oamenii sunt nevoiți să meargă în acel oraș (de fapt municipiu) pentru tot felul de avize, adeverințe, aprobări etc., necesare activitățiii lor. La sediile județene ale unor instituții trebuie să te prezinți pentru a completa anumite cereri, a obține anumite acte, a susține anumite concursuri, etc. Toate aceste activități desfășurate în capitala de județ nasc locuri de muncă și fluxuri de călători și mărfuri. Acestea la rândul lor conduc la apariția unor piețe pentru produse noi sau la dezvoltarea unor piețe ale unor produse deja existente. Fluxurile de oameni, de mărfuri sunt amplificate către aceste puncte de polarizare, denumite capitale de județ.

Când vorbim de regiuni, polarizarea va fi și mai evidentă, pentru că toți locuitorii județelor ce intră în competența respectivelor regiuni vor deveni potențiali ”clienți” ai instituțiilor ce își vor avea sediul în capitala de regiune. Ce înseamnă acest lucru putem să evaluăm în mare, urmărind rezultatele dezvoltării unor orașe care în timp și-au pierdut calitatea de reședințe de județ sau care din contră, au dobândit o astfel de calitate. Datele necesare unei astfel de analize nu sunt însă ușor de obținut și analizat. Există însă o posibilitate mai facilă de a face o evaluare a impactului pe care îl are asupra unui oraș pierderea sau dobândirea calității de capitală de județ, dacă ținem seama că dezvoltarea economică este strâns legată de evoluția populației din acel oraș și că există o relație cât se poate de simplă între numărul de locuitori și dezvoltarea economică: un număr mai mare de locuitori înseamnă o mai mare putere de cumpărare per total localitate, înseamnă piețe de desfacere mai mari, adică un număr mai mare de firme, adică un număr mai mare de salariați ș.a.m.d.

România interbelică avea 71 de județe. Dacă însă avem în vedere că 13 dintre aceste județe se află acum în teritorii care nu mai aparțin României (Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilater), pe actualul teritoriu al României se află 58 dintre județele României interbelice.

Mai exact cu 17 în plus față de numărul de județe stabilite prin organizarea administrativ-teritorială din 1968, organizare valabilă în mare și în momentul de față. Prin urmare, 16 foste capitale de județ și-au pierdut respectivul statut, pierzându-și totodată și o parte din aplombul cu care acestea evoluau din punctul de vedere al populației și al dezvoltării economice.

Spre exemplu, în Muntenia, au dispărut 3 județe interbelice (Muscel, Râmnicu Sărat și Romanați) și a apărut un nou județ: Călărași. Reședințele de județ – Câmpulung, Caracal și Râmnicu Sărat – au pierdut acest statut în favoarea Piteștiului, Slatinei și Buzăului, iar Slobozia l-a câștigat, alături de capitala județului interbelic Ialomița, Călărași. Influența asupra evoluției populației a fost următoarea: Pitești (19.630 loc. în 1930, 168.458 loc. în 2002), Câmpulung (13.454 loc. în 1930, 38.209 loc. în 2002); Slatina (11.010 loc. în 1930, 78.815 loc. în 2002), Caracal (14.769 loc. în 1930, 34.625 loc. în 2002); Buzău (35.687 loc. în 1930, 134.227 loc. în 2002), Râmnicu Sărat (15.007 loc. în 1930, 38.828 loc. în 2002); Slobozia (7.605 loc. în 1930, 52.710 loc. în 2002), Călărași (17.890 loc. în 1930, 70.039 loc. în 2002). Practic se poate observa că populația orașelor (municipiilor) reședință de județ a crescut de 5-9 ori, în cei 72 de ani în vreme ce orașele (municipiile) care au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de doar 2-3 ori.
Tiparul acesta se observă și în restul teritoriului României.

În Moldova, Bârladul, fosta reședință a vornicului Țării de Jos a Moldovei (26.204 loc. în 1930, 69.183 loc. în 2002), Câmpulungul Moldovenesc, capitala celui mai întins județ ca suprafață din Bucovina, din perioada interbelică (10.071 loc. în 1930, 20.041 loc. în 2002), Fălticenii un puternic centru cultural – după București și Iași – Fălticeniul este al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni -(11.533 loc. în 1930, 29.787 loc. în 2002), Rădăuții (16.788 loc. în 1930, 27.633 loc. în 2002), Romanul (28.948 loc. în 1930, 69.483 loc. în 2002) care și-au pierdut statutul de reședințe de județ au înregistrat creșteri ale populației cuprinse între 1,5 ori și 3 ori. În schimb, orașe precum Suceava (17.028 loc. în 1930, 105.065 loc. în 2002), Vaslui (15.310 loc. în 1930, 70.267 loc. în 2002), Bacău (31.138 loc. în 1930, 175.500 loc. în 2002) sau Botoșani (32.355 loc. în 1930, 115.070 loc. în 2002), care și-au păstrat statutul de reședință de județ au avut creșteri ale numărului de locuitori de 3,5-6 ori.

Iar dacă tot vorbim de orașele Moldovei nu ar trebui să uităm Iașiul, care la 1862 a pierdut calitatea de capitală a unui stat (Moldova) în favoarea Bucureștiului (devenit capitala Principatelor Unite). La 1831 Iașiul avea circa 60.000 locuitori, iar Bucureștiul 61.000 locuitori, fiind practic la egalitate, pentru ca la 171 de ani, Iașiul să aibă o populație de 320.888 locuitori, iar Bucureștiul 1.926.000 locuitori (de 6 ori mai mulți). Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat la acea vreme chiar plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

În Banat, unde a dispărut județul Severin a cărui capitală era la Lugoj (23.595 loc. în 1930, 46.450 loc. în 2002) acesta doar și-a dublat numărul de locuitori între 1930 și 2002, în vreme ce Reșița, fosta capitală a județului Caraș și actuala capitală a județului Caraș-Severin și-a mărit populația de peste 4 ori (19.868 loc. în 1930, 84.026 loc. în 2002).

În cazul unor orașe din Transilvania, deși evoluția generală este aceeași ca cea arătată și în celelalte provincii istorice, există totuși anumite particularități legate în special de faptul că dintre provinciile istorice Transilvania era cea mai urbanizată, cu orașe mari încă dinainte de 1918.

Astfel, Brașovul (59.232 loc. în 1930, 284.596 loc. în 2002), Sibiul (49.345.008 loc. în 1930, 154.892 loc. în 2002), Alba Iulia (12.282 loc. în 1930, 66.406 loc. în 2002) sau Miercurea Ciuc (4.807 loc. în 1930, 42.029 loc. în 2002) care și-au păstrat statutul de reședință de județ au crescut de 3-6 ori, în vreme ce Turda (20.023 loc. în 1930, 55.887 loc. în 2002) sau Dejul (15.110 loc. în 1930, 38.478 loc. în 2002) au crescut de 2-3 ori (la fel ca și în Muntenia și Moldova). Excepțiile, care confirmă regula, am spune noi sunt Făgărașul (7.841 loc. în 1930, 36.121 loc. în 2002) sau Odorheiul Secuiesc (8.518 loc. în 1930, 36.948 loc. în 2002) care deși au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de 4-5 ori, urmare a procesului de industrializare și urbanizare la care au fost supuse.

Concluzionând, se poate constata că există o strânsă legătură între evoluția populației unui oraș și statutul de reședință de județ. Faptul că un oraș constituia reședința unui județ, i-a asigurat acestuia o creștere a populației pe parcursul a 72 de ani de 2-4 ori mai rapidă comparativ cu un oraș care și-a pierdut statutul de reședință de județ. Dar, evoluția populației poate fi privit ca un indicator sintetic al dezvoltării economice pentru că populația are dublul rol de piață și de factor de producție. Un număr mai mare de locuitori înseamnă o piață de desfacere mai dezvoltată, un număr mai mare de firme din domeniul producției, comerțului, serviciilor ș.a.m.d., o piață imobiliară mai dezvoltată (și deci un spor de valoare pentru activele imobiliare) etc.

Se poate astfel trage concluzia că, prin desfințarea a 17 județe, comparativ cu perioada interbelică au dispărut 17 poli de dezvoltare economică, creându-se astfel o mai mare disparitate din punctul de vedere al dezvoltării economice, pentru anumite zone ale țării.

Ca urmare, o regionalizare prost făcută nu va conduce, pe termen mediu și lung decât la o polarizare a dezvoltării economice în favoarea a 8 localități și în defavoarea a 36 de localități, fapt ce nu va duce decât la mărirea inegalităților și la adâncirea sărăciei. Iar ideea avansată de Liviu Dragnea, care spune că ”va fi o capitală administrativă într-o regiune, dar celelalte capitale ale celorlalte judeţe vor avea nişte structuri regionale” va trebui de asemenea privită cu spirit critic, pentru că o ”spargere a competențelor” ar putea fi mai costisitoare atât pentru cetățeni (care vor face mai multe drumuri atunci când au nevoie de anumite avize, aprobări etc.), cât și pentru stat (costuri de coordonare, de corespondență între instituții etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

Anunțuri

CONSIDERAȚII DESPRE ÎNCEPUTURILE ȚĂRII ROMÂNEȘTI

De ziua Armatei Române inaugurăm o serie de editoriale despre începuturile Țării Românești, în viziunea unui iubitor de istorie, jurnalistul Gabriel Nițulescu …

În ciuda faptului că atribuirea numelui de Muntenia, în cursul Evului Mediu, pentru întregul teritoriu al Ţării Româneşti – teritoriu care cuprinde şi zone de deal şi câmpie – reprezintă din punct de vedere logic un aspect cel puţin controversat, totuşi istoriografia românească a încercat prea puţin consider eu, să lămurească acest aspect. De aceea, în rândurile următoare, vom căuta, cu puterile noastre, să încercăm să aducem câteva modeste contribuţii care să explice, măcar în parte acest paradox.

Pentru prima oară denumirea de Muntenia apare în cronicile primilor domnitori moldoveni, iar explicaţia oferită la acest moment de istoriografia românească este aceea că moldovenii utilizau acest toponim pentru faptul că în regiunile învecinate cu Moldova densitatea populaţiei era mult mai mare în zona de deal şi de munte, zonele de câmpie din Muntenia fiind mult mai puţin populate. Şi totuşi, chiar dacă în Bărăgan populaţia nu era atât de numeroasă, nu ar trebui uitat faptul că în cîmpia munteană (în special zona din jurul Bucureştiului) şi în lunca Dunării, urmele de locuire pentru acea perioadă (sec. XIV) sunt numeroase (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pag. 242-245). Ca urmare, explicaţia poate părea cel puţin ciudată sub acest aspect.

De aceea, probabil că altele au fost cauzele pentru care cronicile moldoveneşti au desemnat teritoriul Ţării Româneşti sub acest nume. Iar cea mai la îndemână constatare este aceea că, într-adevăr Muntenia se afla într-o zonă muntoasă, cel puţin la un anumit moment. De fapt, aici noi nu venim cu nimic nou, pentru că la acest moment este deja acceptat faptul că formarea Ţării Româneşti s-a făcut prin unificarea teritoriilor dintre Dunăre şi Carpaţi, de către un conducător (voievod) din stânga Oltului, al cărui centru de putere era în zona Argeşului superior (zonă de munte şi deal), ba chiar de o parte şi de alta a Carpaţilor. Putem însă afirma că această formaţiune politică purta numele de Muntenia (sau ceva similar) şi că acest nume era anterior formării Ţării Româneşti? Noi credem că da.
Uitându-ne pe o hartă Ţării Româneşti la 1352 (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pagina 264-265) remarcăm faptul că din cele nouă judeţe din teritoriul aflat la est de Olt, în Ţara Românească, şapte sunt şi numele unor ape (Argeş, Teleorman, Dâmboviţa, Ilfov, Ialomiţa, Buzău, Râmnic), iar două (Săcuieni şi Vlaşca) trimit cu numele la cel al locuitorilor zonei (Vlaşca – Vlasia – Vlahi, respectiv, Săcuieni-Secui). Alte două judeţe, care deşi nu apar pe respectiva hartă sunt la fel de vechi – Muşcel şi Pădureţ – numele lor oferind indicaţii cu privire la geografia zonei. Cel de-al doilea este atestat documentar în timpul lui Radul cel Mare (la 1498) fiind situat între judeţele Argeş şi Muşcel, a fost alipit la judeţul Muşcel în sec. XVII în timpul domniei lui Radu Mihnea.

În schimb, judeţul Muşcel pare a fi atestat încă din timpul marii invazii tătare de la 1241: „Ordul, trecând prin Ţara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. Şi, în continuare, Budjek trece Munţii Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii şi intră în ţara lui Mislav, unde bate pe duşmanul care-l aştepta.”, se arată în cronica persană a lui Rasid-ed-din. Socotit până în prezent ca fiind numele unui conducător (voievod) din Muntenia, care s-a opus invaziei tătare, Mislav (Mişelav, Micislav), identificat de Neagu Djuvara şi C-tin C. Giurescu cu Seneslav, noi socotim că nu este altceva decât numele regiunii respective: Mislav-Mişelav însemnând de fapt Muşceleanul. Procedeul numirii unui conducător cu numele regiunii pe care o conduce nu este neobişnuit în vechile cronici şi documente, putând fi întâlnit chiar foarte aproape în timp şi spaţiu, pentru o altă formaţiune românească din acea vreme: Litua-Litovoi menţionate la 1247 în diploma cavalerilor ioaniţi.

Pe de altă parte, substantivul „muşcel” indică o culme deluroasă prelungită, puţin înaltă şi cu povârnişuri domoale, care face tranziţia între regiunea de munte şi cea de deal, fiind de obicei acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi cu pomi fructiferi (sursa: DEX ’98) sau o porţiune de teren de la poalele munţilor, acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi, care constituie zona de trecere dintre munţi şi dealuri (sursa: NODEX ) sau un şir de dealuri (sursa: DAR). De asemenea, muncél care reprezintă dubletul lui muşcel (lat. Monticellus) (sursa: DER) indică un munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanţ sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure (sursa: DEX ’98) sau un munte de înălţime mică, care face parte din treapta cea mai de jos a unui lanţ muntos (sursa: NODEX ).
O astfel de descriere este perfectă pentru fostul judeţ Muşcel, mai ales pentru zona sa locuită: “Judeţul Muşcel face parte din judeţele de munte ale Munteniei şi este aşezat în N-V acestei provincii pe vechiul drum care, venind din Ardeal peste pasul Branului, trecea, prin depresiunea Câmpulungului şi ajungea, peste culmi şi curmături, în valea Argeşului, la capitala de pe vremuri, Curtea de Argeş. De aici, strânsele legaturi pe care le-a avut acest judeţ întotdeauna cu Transilvania, mai mult poate decât cu restul ţării… În partea nordică a judeţului se înalţă lanţul dublu al Făgăraşului cu vârful Moldoveanul de peste 2.500 m, şi al Iezerului şi Păpuşei cu vârfuri de peste 2.400 şi 2.300 m. Cele două şiruri se întâlnesc la obârșiile Dâmboviţei. Sub masivul Iezerului, se desfăşoară, mărginită de culmi înalte şi la Sud, depresiunea deluroasă a Câmpulungului, o adevarată “ţară ” de sub munte. Urmează apoi, mai către Miazăzi, culmi fragmentate transversal de ape, o serie de mici depresiuni intracolinare de direcţie V-E şi, în fine, o platformă alcătuită din culmi de dealuri cu spinarea netedă şi îndrumate toate convergent, printre afluenţii Argeşului, către S-V, în direcţia oraşului Piteşti. Prin înalţimea lor care nu scade, pe culmi sub 400 m, dealurile acestui ţinut merită numele de muşcele. Populaţia locală păstrează totuşi acest nume pentru dealurile mai înalte din Nord, de unde a pornit şi vechea aşezare a judeţului.” (sursa: Enciclopedia României, 1938, Bucureşti, vol. II). Ultima frază este deosebit de importantă pentru noi, întărind faptul că tocmai acele dealuri mai înalte sau acei munţi mai mici sunt denumiţi în zonă sub denumirea de muşcele, muşcele care sunt locuite în prezent, dar care au fost locuite şi în trecut, după cum o arată documentele vechi şi dovezile arheologice.

Ţinând cont şi de faptul că în limba română trecerea de la muşcel la munte se face destul de uşor prin muncel şi regionalismul “munce”, putem afirma că numele de Muşcel şi cel de Muntenia sunt echivalente, desemnând în secolul XIII – şi poate chiar mai devreme – o formaţiune statală din zona de est a Carpaţilor Meridionali. Spun din zona de est a Carpaţilor Meridionali pentru că, foarte probabil această formaţiune s-a întins de o parte şi de alta a Carpaţilor Meridionali. Ipoteza aceasta are de altfel, o largă acceptare în rândul istoricilor, considerându-se că într-adevăr formaţiunea de la care a pornit unificarea Ţării Româneşti se întindea atât la sud, cât şi la nord de Carpaţi. Iată şi un alt argument în plus: denumirea de “muşcel” este întâlnită nu numai la sud de Carpaţi, ci şi la nord prin Dealul Muşcelului în apropiere de satul Tohanul Nou, lângă Bran (de remarcat că lângă Dealul Muşcelului se află Dealul Prăvacior, care dacă reprezintă un diminutiv al cuvântului “pravăţ” indică existenţa în apropiere a unui hotar vechi, posibil cel dintre Muşcel-Muntenia şi Ţara Bârsei). Forma “Dealul Muşcelului” indică fie apartenenţa acestui deal la acel teritoriu al Muşcelului, care în vechime ar fi putut să se întindă până aici, fie faptul că respectivul deal se afla pe una din căile care mergea spre ţinutul Muşcelului (cea care vine dinspre Făgăraş prin defileul de la Poina Mărului şi pătrunde în culoarul Bran-Rucăr), lucru care de asemenea confirmă existenţa unui ţinut al Muşcelului în acest areal (culoarul Bran-Rucăr). Etnografia vine şi ea în sprijinul primei ipoteze, sate precum Moieciu, Fundata, Şirnea, Peştera, apropiindu-se foarte mult din punct de vedere arhitectonic şi al organizării de stilul zonei etnografice Muşcel.

Toponimul Muşcel poate fi de asemenea întâlnit şi în judeţele Prahova (în cuprinsul oraşului Câmpina şi al comunei Moroieni) şi Buzău, ceea ce ar putea indica extinderea spre est a acestei formaţiuni statale.
Dar dacă la 1241 exista o formaţiune statală românească de o parte şi de alta a Făgăraşului, aceasta nu poate fi diferită de cea pomenită la 1222 de o diplomă a regelui ungar Andrei al II-lea, localizată în apropierea Ţării Bârsei şi nici de cea care cuprindea pământurile ce au fost cedate mânăstirii cisterciene din Cârţa întemeiată în ultimul deceniu al secolului XII.

Toate acestea fiind spuse am putea încerca schiţarea pe scurt a istoriei acestei formaţiuni pe parcursul a două secole (sf. sec. XII- sec XIV), formaţiune ce a purtat numele de Muşcel/Muntenia, bazându-ne şi pe legendele istorice despre acele vremuri (legate în foarte mare măsură de personalitatea lui Negru Vodă).
Formaţiunea statală de la poalele masivului făgărăşan, al cărui centru de putere se pare că se afla la acel moment pe pantele nordice ale Carpaţilor Meridionali (legendele locale menţionează că Negru Vodă ar fi avut capitala în punctul întărit de la nordul localităţii Breaza din actualul judeţ Braşov – 23 km de Făgăraş, înspre Braşov) s-a confruntat cu expansiunea maghiară, care aici a început să îşi facă prezenţa începând cu a doua jumătate a secolului XII. Spre sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII se pare că presiunile asupra acestei formaţiuni statale să fi atins apogeul: deposedarea de un teren ce a fost cedat mânăstirii de la Cârţa, instalarea în apropiere a Ordinului Teuton la 1211. Soluţia de supravieţuire a respectivei “ţări valahe” a fost probabil acceptarea suzeranităţii regatului maghiar. Expansiunea spre sud a cavalerilor teutoni confirmată de documente, toponimie (Dealul Sasului, cetatea Orăţii ambele aflate pe teritoriul comunei Dâmbovicioara, actualul judeţ Argeş), dar şi de legende (întemeierea oraşului Câmpulung la 1215) şi de dovezi arheologice şi istorice (prezenţa unui cartier al saşilor în Câmpulung, distinct în spaţiu) a afectat probabil şi mai mult formaţiunea statală muşceleană. Ca urmare, una din mişcările ce ar fi putut fi lesne adoptate de respectivii conducători ai acelei formaţiuni ar fi fost mutarea centrului lor de putere la sud de Carpaţi (de unde şi legenda descălecatului). Această mutare ar fi putut avea loc fie în paralel cu expansiunea teutonă spre sud, fie ulterior plecării Cavalerilor Teutoni, ca urmare a încercării de a ieşi de sub suzeranitatea regatului maghiar, încercări încurajate de slăbirea factorului militar de presiune din zonă: plecarea teutonilor şi izbirea regatului maghiar de invazia tătară de la 1241. Această a doua ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că la 1241 românii s-au opus tătarilor, fapt probabil cerut de raportul de suzeranitate faţă de regatul maghiar.
Raportul de suzeranitate este confirmat şi la 1247 de diploma cavalerilor ioaniţi.

Gabriel Nițulescu

  • Calendar

    • Noiembrie 2017
      L M M M V S D
      « Mar    
       12345
      6789101112
      13141516171819
      20212223242526
      27282930  
  • Caută