DIN PAT SAU DE LA BIROUL PLIN DE COLEGI?

Munca la birou sau de acasă? Cred că ne vom confrunta din ce în ce mai mult cu asta și în România. Un mediu de afaceri occidental, un mod de viață așijderea … o dilemă identică. Societatea evoluează. Unii, mai răi, ar spune că involuează. Cert e că se schimbă… și odată cu ea și lumea de afaceri.

Până ieri una dintre cele mai bune zile ale tale era când te angajai într-o bancă, ditamai corporația sau pur și simplu într-o instituție/firmă mai mică. Dacă această companie avea un minim standard de cultură organizațională atunci o persoană îți prezenta echipa, colegii, cum ajungi la restaurant, unde e HR-ul, care e parcarea, etc… Apoi șeful te făcea să te simți cât mai bine, unii colegi se bucurau că ai venit, alții te urau din prima văzând în tine un posibil concurent la postul visat. Învățai ”găștile” rapid, cine e ”Mama Dolores”, cine e ”Pupila” șefului, cine e ”calul de bătaie”, unde se fumează, când e mai bine să-ți iei concediu, într-un cuvânt cam ”cum merg lucrurile pe acolo”. Departe de a fi situația ideală, dar aveai o satisfacție: socializarea, cu toate problemele ei…

Dacă ai trăit aceste momente, te apropii de statutul de fosilă. Azi tânărul angajat mai află de aceste povești de la cei bătrâni. Trendul acum e munca de acasă. Outsourcing-ul să trăiască! E viitorul luminos. Toți își doresc asta: agenți vânzări, consultanți, stomatologi, medici de familie, juriști/avocați, specialiști în resurse umane, PR-iști/jurnaliști, meseriași (instalatori, zidari, parchetari, mecanici, croitori), contabili, consilieri de investiții, agenți din MLM – reprezentanții tuturor profesiilor. Join the club? Ti se prezintă avantajele – cum că poți fi propriul tău șef, că poți avea ce program îți dorești, că nu depinzi de nimeni, că nu ai colegi care să te bată la cap, că nu te mai superi pe acela care n-a ridicat capacul la toaletă sau pe bucătarul de la restaurant care face piure în fiecare marți, de 5 ani. Ești mai eficient, poți să te trezești când vrei, poți să-ți rezolvi problemele personale, vei petrece mai mult timp cu familia – ni se spune. Iar dacă vrei socializare, ia de ține conferințe video, hopa sus pe Skype, Messenger, LinkedIn, Facebook, Twitter, Google+, etc și ”stai în contact” cu toți profesioniștii.

Din fericire, sau din păcate – depinde cum privești, omul e o ființă socială, are nevoie de interacțiune. Parcă aș prefera să mă angajeze o persoană, să am colegi tot oameni… iar, dacă o să fie cazul, să mă concedieze tot un om. Pentru că mă îngrozește gândul să mă angajeze ”o bornă informatică” din Otopeni, să am colegi care funcționează cu procesor I4, să-mi dea concediu un soft care face tragerile la sorți și bineînțeles să mă concedieze vreun robot șarmant prin MMS la ora 23:59 așa: ”du-te în dormitorul tău, împachetează totul în cutia de hârtie A3 și ieși din casa ale cărei rate la bancă le plăteai datorită nouă!”

Se spune că în libertatea pe care ne-am dorit-o putem alege. Într-adevăr, liberul arbitru ne aparține. Putem fi cuci ”profesioniști” sau ființe sociale. Putem ține conferințe virtuale sau să ajutăm un coleg în mod real. Putem să ne ridicăm direct din pat la computer … Putem face orice ne trece prin cap. Cu cât o facem mai mulți și mai repede, cu atât ne vom mândri peste ani – noi am făcut schimbarea! 010101010101…

Autor: Mihai Mătieş

Reclame

MAI CREDEM ÎN MOŞ CRĂCIUN?

Vine un moment în care toţi aflăm un adevăr dur şi urât: Moş Crăciun nu există! Nu ştiu voi cum aţi reacţionat, dar eu am plâns ca un copil ce eram şi mi-a fost greu să-mi revin.

Pentru mine Moş Crăciun era adevărat şi chiar dacă nu îl văzusem niciodată, eram convinsă că el este cel care îmi aduce cadouri an de an şi le lasă sub bradul de Crăciun.

Erau parcă alte vremuri când eram eu copil. Se credea mai mult în Moş Crăciun şi eram mai inocenţi şi naivi din punctul ăsta de vedere. La mine în clasă toţi ştiam de Moş şi nu era nici măcar unul care să strige în gura mare că nu există şi să strice magia. Era mai frumos aşa.

În ziua de azi, copiii nu mai cred în Moş Crăciun. Există prea multe filme, Moşi prin mall-uri care cam strică farmecul. Ei sunt mai ageri şi se prind repede. Pe lângă asta, s-au mai schimbat şi vremurile. Azi este cool să ai cel mai tare joc, cel mai tare telefon, să mergi la mall, etc. Este mai puţin important cine aduce cadourile şi cum. Din punctul meu de vedere nu mai există copilărie, dar aici nu mă refer doar la a crede în Moş Crăciun. Este un subiect mai larg pe care îl voi continua şi în alte editoriale.

Suntem prea mari ca să mai credem în Moş Crăciun? Cât ar trebui să fie ok să credem? Eu sunt de părere că vârsta nu contează aici. Normal că pe măsură ce creştem ne lăsăm influenţaţi de tot ce auzim şi vedem în jur şi aflăm cum stă treaba, dar povestea rămâne în continuare una frumoasă. Ideea că cineva pregăteşte timp de un an de zile cu ajutorul elfilor cadouri pentru toţi copii din lume şi apoi le distribuie într-o singură noapte este pur şi simplu magică! La final, măcar atât ar trebui să ne rămână, povestea.

Nu cred că suntem niciodată prea mari pentru o poveste bună. Dacă ne pierdem interesul pentru ele înseamnă că ne pierdem şi copilul din noi. Devenim adulţi serioşi cu joburi, cu responsabilităţi, care nu mai au timp de “prostii”. Intervin probleme reale şi urgente, stresul de la muncă, banii şi nevoia de ei, iar magia dispare …

Sâmbătă este ajunul, iar copiii care încă mai cred se vor pregăti cuminţi de sosirea Moşului. Îi vor pregăti câteva merinde pentru că drumul e lung şi el va fi obosit, şi se vor culca devreme. Noi, restul, ce facem? Ce-ar fi să ne aducem aminte de copilărie şi să ne imaginăm încă o dată că Moş Crăciun există şi vine cu sania în miez de noapte? Poate miracolele chiar se întâmplă în noaptea magică de Ajun.

Autor: Cristina Mehedinţeanu

SUCCESUL ÎL PLANIFICI!

Ne apropiem de sfârșitul anului 2011. În principiu, de pe 16 decembrie mulți români își iau vacanțe, mai mult sau mai puțin oficiale, până pe 9 ianuarie, că prima săptămână e dedicată poveștilor de Crăciun și Revelion. Cred că acum e timpul pentru a ne planifica și organiza activitățile pe 2012.

Personal cred că succesul ți-l planifici. Numai așa îl ai. Succesul ți-l faci, muncești pentru el. Îți stabilești obiective importante și apoi te ții de cuvânt îndeplinindu-le. Succesul nu vine din cer. Excepțiile întăresc regula.
Că noi românii mai avem mult de lucru până și ADN-ul nostru va respira planificare și organizare, asta e cert. Că nu prea vrem, asta e altă problemă. Poate aiasta face diferența între cei care își conduc afacerile sau viața după sintagma ”omul e sub vremuri…” sau ”berzei chioare îi face Dumnezeu cuib” și cei care sunt serioși, se respectă pe sine și fac tot ce le stă în putință să-și cizeleze destinul către succes.
Cunoscând din experiența proprie mai multe țări și societăți pot spune că nu suntem mai proști și nici mai deștepți decât majoritatea altor nații. Dar e necesar să fim mai organizați și mai planificați, deoarece eficiența și eficacitatea noastră fac diferența! Sistemul de valori la care am aderat după 1989 impune o rigurozitate a organizării și planificării pe termen mediu și lung. Pentru firme, viziunea și misiunea fiecăreia sunt extrem de importante. Practic, dau direcția în care va merge entitatea, dar obligă în același timp la perseverență sau schimbări urmate de angajamente pentru atingerea țelului pentru care a fost creată firma.
Cea mai mare nenorocire adusă de criză pentru lumea de afaceri este faptul că azi tot mai multor patroni/directori le este greu să planifice. Sau le e frică. Sau au uitat… Nu înțeleg, atunci când ești antreprenor, de ce nu vrei să faci business? Adică de ce nu-ți faci o strategie pe termen mediu și lung, de ce nu-ți planifici activitățile pe 2012 din toamna lui 2011, de ce nu ai încredere în propriile forțe și în propria firmă!? De ce nu implementezi ceea ce ai spus că vei face!? Este și neprofesionist și neverosimil să spui că nu știi ce vei face în următoarele 2-3 luni, sau mai rău – cum am auzit din partea unor patroni – ”să vedem dacă la anu’ pe vremea asta ‘om mai fi pe piață…”. Păi cu rețeta asta șansele sunt foarte mari să ieși de pe piață… Nu cred în argumentele potrivit cărora, în fața crizei, ar trebui să ne închidem în casă, să ne băgăm sub plapumă și să așteptăm să treacă.
Azi sentimentul de nesiguranță e încă mare în comunitatea de afaceri. Haosul provocat de incertitudini e cauza celor mai multe probleme din businessul de azi. Dar depinde de noi să-i punem capăt!
Poate am citit eu alte cărți de economie, mai proaste, poate am trecut prin experiențe care m-au deraiat sau poate văd dezvoltarea unui business greșit: dar voi continua să cred că atunci când tu nu faci nimic, afacerea nu-ți va crește. Voi continua să cred că trebuie să ne învățăm copiii de mici că vaca nu ne dă (de bună voie) decât pipi și caca – restul … le (s)mulgem noi de la ea!
Aș conchide prin faptul că problema nu se pune dacă credem sau nu în destinul nostru. Mai degrabă consider că trebuie să facem tot ce putem până când destinul nostru către succesul personal/în business ni se va dezvălui.

Autor: Mihai Mătieş

AI TIMP SĂ CITEŞTI ACEST EDITORIAL? PARTEA I

De ce avem impresia că în zilele noastre timpul se scurge mai repede? Este simplu, dar noi facem să pară complicat. Societatea îţi cere promptitudine şi devotament, tehnologia se revoluţionează în timp ce tu dormi, copiii vor să fie în pas cu moda, iar tu nu ai avut timp să îi creşti altfel.

De unde a început această poveste cu secolul vitezei? Din păcate, acesta este încă un răspuns bine-cunoscut, dar preferat a se ţine ascuns, a nu fi luat în seamă ori a fi mascat prin manevre ale mass-mediei. Pentru că multe lucruri au fost ţinute sub covor, pentru că mulţi oameni au fost naivi şi nu au băgat de seamă cocoaşa formată de acestea, pentru că cei care puteau dezvălui secrete au fost ţinuţi în tăcere, cetăţenii au putut fi manipulaţi fără ca ei să îşi dea seama de asta.

Tehnologia a venit în ajutorul acestei şiretenii, putându-se face abuz de ea pentru a uşura mai mult sarcinile oamenilor. Acest fapt iese în avantajul directorilor, în acest fel ei putând cere din partea angajaţilor mai mult timp petrecut la serviciu. Oamenii, deşi vor să se ştie unici, totodată vor să şi fie în pas cu moda. Să presupunem că vă reîntălniţi un fost coleg de liceu şi aveţi timp să schimbaţi câteva propoziţii. Aflaţi despre acesta că are aproape 30 de ani, nu este căsătorit, nu are maşină, locuieşte cu părinţii şi lucrează într-un supermarket. Mulţi dintre voi deja l-aţi catalogat şi probabil nu aţi dori să ieşiţi într-o seară cu om pe care îl consideraţi sub nivelul vostru social. Ne-am setat anumite prejudecăţi despre felul în care să ne trăim viaţa şi timpul de oameni pe care să-i avem în cercul de prieteni în aşa fel încât să ne încadrăm şi să fim acceptaţi de cei care deja se află acolo unde noi ne dorim să ajungem. Iar dacă am ajuns acolo, am face bine să le respectăm regulile.

Nu degeaba se spune că banul te schimbă. Am observat cum oamenii pun mare preţ pe el, devenind noul lor Dumnezeu şi crezând că el este cel care le determină destinul. Lucru în mare parte de la sine înţeles, din moment ce orice alte căi cinstite care ţi-ar permite să supravieţuieşti au fost înlăturate de mult şi altele au fost impuse de societate. Acum au rămas nişte standarde pe care trebuie să le urmăm chiar şi pentru a fi numiţi normali. Asta în opoziţie cu ideile aceloraşi oameni care susţin că trebuie să ai întotdeauna mintea deschisă şi să accepţi diferenţele.

Nu este de mirare că tânjim după adrenalină, după libertate (în adevăratul sens), după recreere, după lucruri interzise şi periculoase, dacă felul în care ne petrecem timpul nu ne lasă loc să ne bucurăm singuri de viaţă. Probabil de aceea simţim nevoia să ne uităm la filme cu oameni care trec prin situaţii la care noi doar visăm. Nu sunt împotriva filmelor ori a viselor, dar este păcat că trăim în paradoxal. Să vă dau un exemplu: Dacă îţi doreşti să călătoreşti, să vizitezi şi alte ţări, nu o poţi face decât cu bani. Pentru a avea bani, trebuie sa munceşti. Iar dacă munceşti nu ai timp să călătoreşti aşa cum ţi-ai fi dorit pentru că timpul tău liber de fapt nu este al tău.

Voi ce faceţi în timpul liber? Vă puteţi bucura de el fără să vă îngrijoraţi de muncă? Vă aştept în partea a doua a acestui editorial cu o continuare privind această problemă.

Autor: Octavian Radu

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (II)

În discursul său de la Stanford, în anul 2005, Steve Jobs aminteşte un citat care l-a pus pe gânduri de când l-a aflat şi care l-a ajutat să acţioneze în viaţă în alt mod decât o făcea: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce urmează să fac ?” Dar dumneavoastră?

În zilele noastre, când pare că şi timpul a acceptat secolul vitezei, tânjim, după ore suplimentare petrecute la servici, la câteva momente de relaxare. Oare am mai simţi arzând această nevoie dacă ne-am relaxa muncind, altfel spus dacă am face ceea ce ne place?! Dar, din păcate, omul modern care munceşte pentru a întări caracterul consumatorului de satisfacţie garantată, este posibil să nu îşi schimbe niciodată faţada acestui gen de viaţă anostă pe care o duce, dacă nu scapă de teama de a o lua de la capăt.

A începe din nou înseamnă a lăsa în urmă datoria de a-i satisface pe alţii pentru a începe să te mulţumeşti pe tine. Câţi dintre noi am avea curajul să lăsăm în urmă această siguranţă, această ancoră care ne ţine într-un loc stabil, foarte aproape de tărâmul făgăduinţei? Către ce ţinuturi se va îndrepta acum corabia noastră dacă am avea curajul să ridicăm ancora şi să cutreierăm lumea? Teama de a fi lăsat pe drumuri, de a fi înfometat, de a nu avea bani, îi determină pe mulţi să pornească în căutarea unui drum fără primejdii, fără obstacole, o sursă sigură de venit bănesc. Apoi, aceştia îşi vor îndruma odraslele fie pe aceeaşi cale pentru a le asigura un statut financiar, fericirea, pentru a le ghida viaţa, fie vor dori ca urmaşii să împlinească visul de mult lăsat in urmă al părintelui. Oricare ar fi varianta, copilul nu-şi va urma propriul destin. În zilele noastre însă, cei care doresc cu fermitate să pună deplină stăpânire pe viaţa lor sunt consideraţi rebeli şi nerecunoscători familiei. În astfel de cazuri unii părinţi acceptă ceea ce pare a fi pentru ei noul lor copil, în timp ce alţii preferă să îi izgonească chiar şi din inima lor. Este păcat ca din această cauză cele două tabere să îşi piardă legăturile. Aţi observat ce distanţi şi ce ipocriţi suntem faţă de părinţii noştri, făcându-i mândri de persoana ce o afişăm numai în prezenţa lor? În schimb ei rămân veşnic stăpânii pe care trebuie să îi încânţi, din al căror cuvânt nu trebuie sa ieşi, a căror cerinţe trebuie să le îndeplineşti. Toate acestea ca ei să nu creadă că nu le eşti recunoscător pentru ce ţi-au oferit. Acesta este principiul? Ofer, ca părinte, ca să cumpăr viaţa fiului meu? Nu suntem oare prea egoişti încercănd să dăm fericire doar pentru a o primi înapoi ca motiv de răsplată?

De ce oare prea mulţi oameni îşi caută propria împlinire în altă parte decât în sufletul lor?
Fiecare are o voce interioară ce-i dictează în mod discret paşii ce-i are de urmat pentru a da naştere unei vieţi împăcate. Înaintea morţii toţi vom cauta acea pace interioară pe care nu am simţit-o pentru că am urmat altă cale în viaţă. Nu vă aşteptaţi ca răspunsurile să vă fie transmise neapărat prin vise. Le veţi simţi dacă sunteţi dispuşi să vă abateţi de la cerinţele si dorinţele celorlalţi, dacă vă lasaţi inima să vă comunice sufletul.

Autor: Octavian Radu

MAI GĂTIM?

Avem parcă din ce în ce în ce mai puţin timp la dispoziţie ca să gătim, să stăm în bucătărie şi să petrecem ore întregi în jurul aragazului sau cuptorului ca să preparăm fel de fel de mâncăruri.

Timpul ni-l împărţim în ore de muncă, timp petrecut în familie, partener/ă şi amici, hobby-uri, care deseori nu implică gătitul, somn ş.a.

Toate acestea adunate nu prea lasă loc şi pentru preparatul mâncării. În plus, avem deja totul gata preparat dacă ne este foame şi s-a avut grijă ca gătitul, obositor şi văzut ca o corvoadă mai mult, să ia sfârşit.

Pe rafturile magazinelor găsim tot felul de preparate congelate, mese întregi, felul unu, doi şi desert, semipreparate, mere deja date pe răzătoare şi presărate cu scorţişoară pentru umplutura de plăcintă, totul ca să nu mai avem atâtea bătăi de cap când vine vorba de mâncare. Pe lângă asta mai există şi fast food-uri, pe care, da, eu nu le agreez deloc şi pe care le-aş desfiinţa ieri.

Ştiu că şi ritmul de viaţă s-a schimbat, muncim mai mult, suntem interesaţi să petrecem mai mult timp afară în weekend şi nu tot în casă, în bucătărie, dar vă întreb: se merită să mâncăm prost de trei ori pe zi? Sunt atâtea târguri de unde se pot cumpăra produse proaspete şi tradiţionale româneşti bune, cărţi cu reţete rapide şi uşor de preparat, adaptate la rimul haotic al vremurilor noastre, emisiuni atractive care ne învaţă să gătim mai mult ca oricând.

Cu toate acestea, mai gătim? Ne mai atrage oare? Cum este considerat gătitul în ziua de azi? Sunt chiar curioasă ce spuneţi, dragi cititori.

Un loc perfect pentru a descoperi reţete, de a vedea live cooking şi de a cunoaşte bucătari foarte buni din ţară şi din străinătate este Campionatul Internaţional de Gătit în Aer Liber, care va avea loc şi în Bucureşti între 21 – 23 octombrie 2011. Campionatul îşi propune să aducă în România conceptul de „bucătărie-cultură”.

Campionatul Internaţional de Gătit în Aer Liber se adresează atât specialiştilor (maeştri ai artei culinare, bucătari), cât şi amatorilor (celor pasionaţi de gătitul în aer liber). Conceptul îşi propune să scoată bucătarul din spaţiul său tradiţional de lucru, transformându-l într-o vedetă, iar celui pasionat de gătit, să-i stimuleze imaginaţia, să-i ofere ocazia să-şi exersezetalentul, altfel decât o face de obicei.

Eu cred că gătitul ar trebui încorporat în activităţile noastre, cel puţin o dată pe săptămână pentru că poate fi foarte relaxant şi frumos. Ne poate ajuta să ne detaşăm puţin de agitaţia de afară şi să ne lăsăm învăluiţi de felurite miresme, gust bun şi sănătos, clipa magică atunci când coca a crescut sau ciorba a terminat de fiert şi este gata pentru servit. Momentul acesta nu trebuie nicidecum petrecut singur şi dacă avem prietenii sau familia aproape cu atât mai bine, petrecem timp împreună şi învăţăm lucruri noi.

Mai mult, mâncatul împreună înlesneşte comunicarea şi reprezintă o componentă socială puternică.

Voi mai gătiţi? Ce mâncare vă place în mod special?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

CONFESIUNILE UNUI ORGANIZATOR DE EVENIMENTE

Organizez evenimente de trei ani şi jumătate şi nu o să mă satur niciodată. Am organizat târguri de joburi, congrese naţionale, evenimente interne, evenimente de business şi am colecţionat multe ecusoane.

Majoritatea oamenilor văd la un eveniment doar suprafaţa, vârful icebergului şi pentru ei totul durează o zi, două, maximum trei.

Mie tot timpul mi-a plăcut să aflu ce se întâmplă în culise, să cunosc detaliile înaintea tuturor, să plănuiesc etapele unui eveniment şi să-l văd cum creşte de la ideea de început până la final. Pe scurt, mi-am dorit să devin organizator de evenimente.

Este una dintre cele mai stresante joburi din lume, ştiu asta, dar mi se pare că şi satisfacţiile sunt pe măsură. Faptul că ai reuşit să aduni la un loc 400 de oameni într-o sală şi că ei şi-au dedicat timpul evenimentului tău, că îi auzi râzând şi aplaudând, îmi dau un sentiment extraordinar.

Ce-mi place mie cel mai mult la partea de organizare? Îmi place atmosfera dis de dimineaţă, când abia se crapă de ziuă şi o iau din loc pentru a ajunge la locaţie, înainte ca participanţii să se fi trezit; clinchetul veselei în hoteluri când personalul şi el, odată cu mine, s-a trezit ca să se asigure că totul va străluci pentru ei, ultimele pregătiri înainte de eveniment când inima deja începe să se agite de emoţii cu gândul că „Ăsta e momentul. Ai o singură şansă de a face treabă bună şi trebuie să dai totul din tine.”

Frumoasă este şi perioada care precedă ziua cea mare, partea de pregătire a tuturor detaliilor, momentul în care se iau toate deciziile şi totul este pus la punct: materiale de promovare, ecusoane, culori şi forme, încheiat parteneriate media, alergat după sponsori, investigat cele mai bune locaţii, căutat cadouri, şedinţe şi întâlniri, bugetul, invitaţii, mâncarea, muzica, durata evenimentului, pe scurt mii şi mii de decizii.

Decizii care trebuie luate repede, trebuie să fie cele bune şi cele mai eficiente. “Un bun organizator trebuie să fie cel mai sigur om de pe pământ”, aşa spune Stephan Schaefer-Mehdi, organizator de evenimente. Nu pare aşa de uşor, nu?

Este însă trist că toate aceste informaţii despre organizarea unui eveniment rămân necunoscute mereu participanţilor. Nu spun că trebuie dezvăluite toate mişcările sau secretele din culise, însă nu de puţine ori un eveniment este criticat, comentat, neapreciat pentru un singur aspect negativ sau mai puţin plăcut, în timp ce imaginea de ansamblu este ignorată.

Ce am învăţat eu din proprie experienţă este că pentru ca un eveniment să iasă perfect este nevoie de foarte multă muncă, o echipă dedicată care să lucreze în spate, ore întregi de şedinţe pentru a stabili toate detaliile, efort fizic şi psihic, multă rezistenţă, capacitate de analiză, creativitate, experienţă, capacitate decizională mare, atenţie la detalii şi nu în ultimul rând pasiune.

Nu în ultimul rând aş dori să ridic acest domeniu la rang de artă, secundară dacă doriţi, pentru că într-adevăr combină dramaturgia şi scenografia cu muzica, pregătirile aferente, durata acestora, toate creând un spectacol live şi care nu este de două ori la fel.

Voi ce părere aveţi? Poate fi considerată organizarea evenimentelor o artă?

Autor: Cristina Mehedinţeanu