O LUME FANTASTICĂ

Ce minutată este lumea fanteziei! Ce păcat că farmecul natural al realității este distrus de viziunile noastre. Cândva, natura era singura noastră muză, noi îi rămâneam fideli, iar ea ne oferea inspirație pentru a crea ceva ce avea să se afle în armonie cu ea.

Astăzi, chiar de am mai fi inspirați de natură, nu îi dăm meritul înapoi, ci o îngropăm, ca și cum nu datorită ei ne aflăm noi aici, ca și cum nu datorită ei trăim și suntem sănătoși, ca și cum totul s-ar fi întâmplat viceversa, iar noi am fi stăpânii acestei lumi.

Astăzi căutăm fericirea dincolo de granițele ei. Suntem totuși atât conștienți, cât și recunoscători că aceste lumi pot fi prezente în imaginația noastră tot datorită ei, a naturii, a mamei noastre. Astfel ne putem simți în siguranță în propria noastră lume imaginară, o lume în care natura este prezentă și în care ea face ceea ce noi nu am lăsat-o aici, să ne ocrotească.

Iată o întrebare frecvent folosită: De câte ori nu v-ați fi dorit ca atunci când vă treziți să vă continuați viața tot în vis? Dar vin cu o contra-întrebare: De câte ori ați avut această experiență în preajma naturii? Astfel s-ar explica de ce avem nevoie de vis și, prin urmare, de natură.

Și apropo de acest lucru, cum ar fi dacă noi de fapt trăim în vis, iar realitatea adevărată se află la un pas de trezire? Poate vă sună cunoscut din filmul Inception această ipoteză, dar ce-ar fi să speculăm asupra acestei idei fantastice? La urma urmei, nu pare chiar atât de neverosimil. Așa cum am găsit și în filmul The Matrix, o idee diferită, dar bazată pe același fundament: acela că ceea ce noi considerăm a fi real de fapt nu este. Oricât de abstract sună, poate că e mai logic așa. Ar fi o altă modalitate de a explica morțile subite, îmbolnăvirile, revelațiile, deja-vu-urile, și , de ce nu, prezența gândirii, a imaginației, a conștiinței, cât și multe altele. Este, pe de-o parte, hilar să credem că noi de fapt nu existăm și că tot ceea ce se află în jurul nostru sunt doar proiecții.
Putem găsi asta întru totul fantastic?

Evoluția a dus la noi ideologii, noi peisaje, construcții extraterestre și mijloace de transport pentru niște specii care se pot deplasa cu rapiditate. De fapt, ceea ce se află extraterestru aici pare că am fi chiar noi, oamenii.

Dacă noi ne-am afla în ”cădere” (din nou referire la Inception), s-ar explica cel putin speranța. Această senzație a cărei prezență o datorăm divinității, ar putea reprezenta simțirea clipei trezirii din această lume și revenirea la cea adevărată. În fond, nu e puțin cam bizar Universul, ca el să fie real? Este fascinant și fermecător, dar într-un mod bizar. Misterul său a atras încă din Antichitate multe minți curioase. Dar el este atât de mare, atât de infinit, încât este de necucerit.

Noi suntem singura specie care este preocupată în mod conștient de evoluție, care își crează propria realitate și nu dorește să o accepte pe cea a naturii, care vrea să cunoască Universul și rădăcinile vieții. Suntem pretențioși și pretindem că ne putem călăuzi singuri calea, credem constant că trebuie să schimbăm ceva, să aducem ceva nou, nu ne mai mulțumim doar cu darurile naturii. Și deși noi putem simți asta, suntem egoiști. Și continuăm să o facem. Preferăm să trăim într-o lume fantastică, visăm la avuție și la viitoarea casă, împreună cu ceea ce o înfrumusețează, ignorăm ceea ce recunoaștem ca fiind rău și așteptăm să treacă, să nu mai auzim, să nu ni se întâmple nouă, să vină un erou care să fie martirul tuturor. S-a întâmplat o dată. Și oamenii așteaptă din nou iertarea păcatelor printr-un gest de sacrificare.

Dar pare-se că însăși această speranță, acest vis care ne aruncă în brațele unei lumi aparent perfecte, a dat putere multor suflete pierdute ce s-au putut reface după prăpăd, tocmai pentru că au crezut în salvare. Din păcate însă, prea mulți s-au îndreptat către lumi ce nu aveau să se armonizeze cu natura înconjurătoare, nici cu natura spiritului, iar asta a dus și încă duce la multe dezastre. Asta face ca viața să ni se pară tristă și nedreaptă, iar visul fermecător și eliberator. Puțini vor fi cei care vor căuta mântuirea acolo unde trebuie și puțini vor fi aceia care o vor găsi, aici, în această lume imperfectă care ne-a fost dăruită.

Autor: Octavian Radu

Anunțuri

OUĂLE ROŞII – TRADIŢIE ŞI SEMNIFICAŢII

Simbolistica ouălor de Paşti trebuie căutată înainte de naşterea lui Hristos, în timpuri străvechi. Oul era dat în dar, fiind considerat simbol al echilibrului, creaţiei, fecundităţii, simbol al vieţii şi al reînnoirii naturii.

Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat, mai ales la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării.

Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a aşezat coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Iisus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”.

Culoarea roşie cu care le vopsesc creştinii la Paşti reprezintă pe de o parte focul, cu puterea lui purificatoare, dar şi sangele lui Iisus care s-a scurs pe cruce pentru mântuirea lumii.

Ciocnitul ouălor semnifică sacrificiul divinităţii primordiale şi se face după reguli precise: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mână de partener, în timp ce rosteşte cunoscuta formulă “Hristos a înviat”, la care se răspunde “Adevărat a înviat”.

Ţăranii noştri au obiceiul ca în dimineaţa din duminica Paştelui să-şi spele faţa cu apă nouă sau apă neîncepută în care pun un ou roşu, având credinţa că astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălelor, cojile roşii sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun.

În tradiţia populară de la noi, oul roşu de Paşti ar avea puteri miraculoase, de vindecare, de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumuseţe, vigoare şi spor.

Autor: Octavian Radu