O LUME FANTASTICĂ

Ce minutată este lumea fanteziei! Ce păcat că farmecul natural al realității este distrus de viziunile noastre. Cândva, natura era singura noastră muză, noi îi rămâneam fideli, iar ea ne oferea inspirație pentru a crea ceva ce avea să se afle în armonie cu ea.

Astăzi, chiar de am mai fi inspirați de natură, nu îi dăm meritul înapoi, ci o îngropăm, ca și cum nu datorită ei ne aflăm noi aici, ca și cum nu datorită ei trăim și suntem sănătoși, ca și cum totul s-ar fi întâmplat viceversa, iar noi am fi stăpânii acestei lumi.

Astăzi căutăm fericirea dincolo de granițele ei. Suntem totuși atât conștienți, cât și recunoscători că aceste lumi pot fi prezente în imaginația noastră tot datorită ei, a naturii, a mamei noastre. Astfel ne putem simți în siguranță în propria noastră lume imaginară, o lume în care natura este prezentă și în care ea face ceea ce noi nu am lăsat-o aici, să ne ocrotească.

Iată o întrebare frecvent folosită: De câte ori nu v-ați fi dorit ca atunci când vă treziți să vă continuați viața tot în vis? Dar vin cu o contra-întrebare: De câte ori ați avut această experiență în preajma naturii? Astfel s-ar explica de ce avem nevoie de vis și, prin urmare, de natură.

Și apropo de acest lucru, cum ar fi dacă noi de fapt trăim în vis, iar realitatea adevărată se află la un pas de trezire? Poate vă sună cunoscut din filmul Inception această ipoteză, dar ce-ar fi să speculăm asupra acestei idei fantastice? La urma urmei, nu pare chiar atât de neverosimil. Așa cum am găsit și în filmul The Matrix, o idee diferită, dar bazată pe același fundament: acela că ceea ce noi considerăm a fi real de fapt nu este. Oricât de abstract sună, poate că e mai logic așa. Ar fi o altă modalitate de a explica morțile subite, îmbolnăvirile, revelațiile, deja-vu-urile, și , de ce nu, prezența gândirii, a imaginației, a conștiinței, cât și multe altele. Este, pe de-o parte, hilar să credem că noi de fapt nu existăm și că tot ceea ce se află în jurul nostru sunt doar proiecții.
Putem găsi asta întru totul fantastic?

Evoluția a dus la noi ideologii, noi peisaje, construcții extraterestre și mijloace de transport pentru niște specii care se pot deplasa cu rapiditate. De fapt, ceea ce se află extraterestru aici pare că am fi chiar noi, oamenii.

Dacă noi ne-am afla în ”cădere” (din nou referire la Inception), s-ar explica cel putin speranța. Această senzație a cărei prezență o datorăm divinității, ar putea reprezenta simțirea clipei trezirii din această lume și revenirea la cea adevărată. În fond, nu e puțin cam bizar Universul, ca el să fie real? Este fascinant și fermecător, dar într-un mod bizar. Misterul său a atras încă din Antichitate multe minți curioase. Dar el este atât de mare, atât de infinit, încât este de necucerit.

Noi suntem singura specie care este preocupată în mod conștient de evoluție, care își crează propria realitate și nu dorește să o accepte pe cea a naturii, care vrea să cunoască Universul și rădăcinile vieții. Suntem pretențioși și pretindem că ne putem călăuzi singuri calea, credem constant că trebuie să schimbăm ceva, să aducem ceva nou, nu ne mai mulțumim doar cu darurile naturii. Și deși noi putem simți asta, suntem egoiști. Și continuăm să o facem. Preferăm să trăim într-o lume fantastică, visăm la avuție și la viitoarea casă, împreună cu ceea ce o înfrumusețează, ignorăm ceea ce recunoaștem ca fiind rău și așteptăm să treacă, să nu mai auzim, să nu ni se întâmple nouă, să vină un erou care să fie martirul tuturor. S-a întâmplat o dată. Și oamenii așteaptă din nou iertarea păcatelor printr-un gest de sacrificare.

Dar pare-se că însăși această speranță, acest vis care ne aruncă în brațele unei lumi aparent perfecte, a dat putere multor suflete pierdute ce s-au putut reface după prăpăd, tocmai pentru că au crezut în salvare. Din păcate însă, prea mulți s-au îndreptat către lumi ce nu aveau să se armonizeze cu natura înconjurătoare, nici cu natura spiritului, iar asta a dus și încă duce la multe dezastre. Asta face ca viața să ni se pară tristă și nedreaptă, iar visul fermecător și eliberator. Puțini vor fi cei care vor căuta mântuirea acolo unde trebuie și puțini vor fi aceia care o vor găsi, aici, în această lume imperfectă care ne-a fost dăruită.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

TOAMNA SE NUMĂRĂ … GUNOAIELE

Că în România există multe gunoaie, este murdar, lumea nu colectează selectiv se ştie deja. În 2010 România era chiar denumită „groapa de gunoi” a Europei, 99% din gunoaiele produse de români ajungând la … gunoi.

Întrebarea este ce se face în privinţa asta? Cum reuşim să urcăm şi noi în topul celor mai curate ţări din lume şi mai important decât atât, să ne menţinem acolo?

Câteva dintre soluţii se pare că sunt reciclarea, compostarea (biodegradarea accelerată a deşeurilor organice şi refolosirea lor ca îngrăşăminte agricole) şi incinerarea (arderea deşeurilor sau a biogazului extras din ele pentru obţinerea de energie electrică şi termică). Bine, bine, compostarea şi incinerarea nu se pot face de către oricine, ci la scară industrială.

Deci, nouă, cetăţenilor ne rămâne reciclarea. Facem noi asta? Am învăţat cum? Există centre de reciclare unde putem să mergem şi să ne informăm?

Chiar dacă ar fi informaţie, există containere speciale unde poţi colecta selectiv? Mie nu mi se pare că sunt, cel puţin prin Bucureşti nu prea am văzut. M-ar bucura să aflu că poate în alte oraşe acest subiect nu este aşa de sensibil, precum pare să fie în capitală uneori. Din păcate şi acolo unde există, este de ajuns ca cineva să arunce o sticlă în spaţiul pentru hârtie sau plastic în spaţiul pentru sticlă şi alţii vor urma exemplul cu uşurinţă. “Dacă el aruncă aşa, atunci înseamnă că e ok să fac şi eu la fel” pare să fie în gândul multora.

Mai nou, se vorbeşte despre reciclare şi protecţia mediului mai mult ca despre ceva “cool”, de parcă ieri ar fi fost inventate. Nu este rău că se vorbeşte, dar problema este că dacă sunt tratate drept subiecte “cool” şi trenduri, există riscul ca ele să fie şi trecătoare. Ne alăturăm unei cauze doar dacă este la modă şi se vorbeşte despre ea. În momentul în care nu i se mai dă atenţie, dispar şi interesul şi fanii.

Eu sper ca totuşi să nu fie aşa. Îmi place să fiu mai optimistă şi poate par naivă uneori din cauza asta, dar am speranţe că ne vom da seama de pericolul în care se află planeta noastră până nu este prea târziu. Până atunci ne putem concentra eforturile pentru a menţine România curată. Mie mi-ar plăcea să mă laud cu cea mai curată ţară. Vouă nu?

Let’s Do It, Romania!, cel mai mare proiect de implicare socială din România care şi-a propus curăţarea întregii ţări de deşeurile din afara oraşelor într-o singură zi, încearcă tocmai asta. Totul a început iniţial în Estonia în 2008, prima ţară care a organizat această mişcare. Mai apoi s-a transformat într-o mişcare internaţională, an de an alăturându-se şi altele. Noi ne-am alăturat în 2010 şi atunci am strâns 200.000 de voluntari la curăţenie.

Acum, în luna septembrie pe 24, are loc a doua ieşire, unde sunt invitaţi şi mai mulţi voluntari. Eu mă voi duce pentru că vreau ca acest proiect să meargă mai departe şi numai prin intermediul nostru se poate realiza asta.

Şi cu fiecare gunoi strâns ştiu că am contribuit la ceva mai mare, ceva naţional, ceva care atinge o ţară întreagă. O să fiu mândră.

Voi ce părere aveţi despre problema deşeurilor din România? Dar despre Let’s Do It, Romania? Participaţi?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

BĂIATUL CARE A TRĂIT (I)

Harry Potter, fenomenul care a marcat întreaga lume, cea a Încuiaţilor şi a Vrăjitorilor deopotrivă. 10 ani, 7 cărţi, 8 filme, vânzări ale cărţilor estimate la 450 milioane de copii numai în luna aprilie a acestui an…

Un brand care valorează aproximativ 15 milioane de dolari, toate încununate cu cel mai magic parc de distracţii din lume, The Wizarding World of Harry Potter. Asta numai în cifre. Dar nu vreau să vă vorbesc despre afacerea din spatele poveştii, ci despre povestea însăşi care a vrăjit oameni din toată lumea şi de toate vârstele.

Cum a reuşit saga Harry Potter să-şi găsească un loc în inimile noastre şi să ne poarte negreşit an de an în lumea fantastică a vrăjitorilor?

Primul motiv la care mă gândesc este durata lungă de timp, 10 ani, pe care s-a întins povestea. Am fost alături de Harry Potter şi prietenii lui încă de la vârsta magică de 11 ani, când au putut intra la şcoala special destinată vrăjitorilor, Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry. Cu ei, am crescut şi noi. Ne-am ataşat de personajele preferate şi am urmărit cu sufletul la gură apariţia următoarei cărţi si a filmului. Totodată am putut fi martori şi la maturizarea actorilor principali din film, deoarece distribuţia nu s-a schimbat, cu toate zvonurile auzite de-a lungul timpului.

În 10 ani de filme, ne-am lăsat captivaţi din primul rând de trecerea lui Daniel (Harry Potter), Emma (Hermione Granger) şi Rupert (Ronald Weasly) de la copii la adulţi.

Al doilea motiv este lumea imaginară creată în jurul acestor personaje: Hogwarts, castelul fermecat care servea drept şcoală, Diagon Alley, aleea de unde toţi vrăjitorii mergeau la cumpărături, banca Gringotts, al doilea cel mai sigur loc din lume după Hogwarts, bine păzit de nimeni altcineva decât de goblini, Hogsmeade, sătucul plin de berării şi pub-uri în stil specific englezesc, doar e o poveste britanică, nu? Toate ne-au fascinat şi ne-au prins în mreje. A fost o lume în care am putut evada atunci când rutina nu ne mai dădea pace.

Mai mult decât atât, ca să ne dăm puţin jos de pe mătură şi să revenim în lumea Încuiaţilor, distribuţia aleasă pentru cele 8 filme a fost perfectă. Autoarea J.K. Rowling a şi insistat ca toţi actorii să fie britanici pur-sânge şi nu a dat greş.

Chiar dacă nu au câştigat premii sau au fost nominalizaţi pentru rolurile interpretate, deşi nu am înţeles exact de ce, actorii s-au mulat perfect pe personajele din cărţi. Ralph Fiennes, Alan Rickman, Michael Gambon, Helena Bonham Carter, doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi, au dat viaţă celor mai memorabile personaje ale tuturor timpurilor.

Apoi, ca să ducă povestea şi mai departe producătorii au avut ideea genială să transpună totul în realitate. Cred şi nu greşesc când spun că este pentru prima oară când avem ocazia să păşim cu adevărat într-o lume de poveste la o scală aşa de înaltă precum parcul tematic The Wizarding World of Harry Potter.

Aşa cum spunea şi autoarea la premiera ultimului film: „Povestea nu se termină aici şi puteţi fi siguri că Hogwarts va fi mereu acolo ca să vă întâmpine acasă.”

O continuare la fel de frumoasă vă promit săptămâna viitoare. Până atunci, voi de ce credeţi că a avut atât de mult succes povestea lui Harry Potter?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

ZIUA INTERNAŢIONALĂ A COPILULUI

În data de 1 iunie sărbătorim în fiecare an Ziua Internaţională a Copilului, cu multe bucurii pentru copii, baloane colorate, jucării, dulciuri, hăinuţe noi, jocuri şi distracţii în parcuri, generozitate, dragoste, inocenţă, puritate, duioşie, pictură, plimbări, desene pe asfalt, urări, felicitări.

Ziua copilului a fost menţionată prima dată la Geneva la Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanţi din diferite ţări au adoptat Declaraţia pentru Protecţia Copilului. După această conferinţă, multe guverne au introdus „Ziua copilului”.

În anul 1954, Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare Stat să dispună de o zi la aşa-numita „Ziua copilului” (engleză – Universal Children’s Day).

În România Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la 1 ianuarie 2005.

Din istoricul momentelor mai importante ale mişcării de promovare a drepturilor copilului:

1924 – Adoptarea de către Liga Naţiunilor Unite a Declaraţiei Drepturilor Copilului;
1925 – Conferinţa mondială pentru protejarea şi bunăstarea copiilor, organizată la Geneva;
1989 – Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptă la 20 noiembrie Convenţia privind Drepturile Copilului;
1990 – Parlamentul României ratifică şi el Convenţia Naţiunilor Unite (în luna septembrie).

Data zilei copilului variază foarte mult între ţări. Aproximativ 30 de state au preluat 1 iunie de la China şi SUA. Deocamdată nu se ştie exact de ce ziua de 1 Iunie a fost aleasă ca Ziua Internaţională a Copilului, o singură teorie care poate fi menţionată este aceea că un Consul General Chinez din San Francosco (S.U.A) a adunat un număr mare de copii orfani chinezi pentru a celebra Festivalul Bărcii Dragonului din anul 1925, care s-a întâmplat să se nimerească pe data de 1 Iunie în acel an, ce coincide de asemenea cu acea conferinţă de la Geneva.

Sub auspiciile acestei sărbători, instituţiile culturale din România au pregătit micuţilor sărbătoriţi încă din acest weekend acţiuni menite de a le aduce zâmbetul pe buze şi bucurie în suflet:

– Muzeul Ţăranului Român vă invită din data de 27 mai 2011 la o expoziţie cu păpuşi de colecţie semnate de Ana Ponta;
– în cadrul Salonului Internaţional al Cărţii Bookfest – 25-29 mai 2011 – sunteţi invitaţi la Clubul Şoriceilor de Bibliotecă – unde se vor desfăşura desfăşura ateliere de lectură, jocuri, demonstraţii practice, momente artistice, alte activităţi îndrumate de artişti, bibliotecari, specialişti în educaţie, voluntari şi oameni de afaceri, cu toţii animaţi de dorinţa de a contribui la apropierea de cultură a copiilor, de la cele mai fragede vârste;
– Teatrul Ion Creangă vă invită în acest weekend la piesele „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici” şi „De-aş fi scufiţa roşie”, în zilele de 28, respectiv 29 mai;
– ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti vă aşteaptă duminică, 29 mai, în Parcul Cişmigiu, să sărbătorim Ziua Copilului, cu personaje costumate, mimi, jongleuri, statui vii, clovni şi magicieni, care îi vor introduce pe cei mici într-o lume de poveste.

Încheiem prin a ura un călduros „La Mulţi Ani” tuturor copiilor din România şi din întreaga lume!

Autor: Octavian Radu