OARE LEGEA ŞI CONSTITUȚIA SUNT OBLIGATORII ŞI PENTRU CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI?

Pe 17 ianuarie, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) va avea de luat o decizie istorică: va trebui să-și afirme sau să-și decline competența cu privire la cenzurarea abuzurilor Curții Constituționale a României (CCR), atunci când aceste abuzuri s-au făcut prin încălcarea legii.

Litigiul existent între Nițulescu Maria Magdalena (reprezentată în proces prin Nițulescu Gabriel Emanuel) și Curtea Constituțională, aflat în stadiul procesual recurs, are ca obiect constatarea inexistenței (nulității absolute) a două decizii ale CCR ca urmare a faptului că pronunțarea celor două decizii s-a făcut prin încălcarea legii. În stadiul procesual fond, Curtea de Apel București a declarat acțiunea doamnei Nițulescu Maria Magdalena ca fiind inadmisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Teza pe care o susține doamna Nițulescu este aceea că, la adoptarea deciziilor CCR 1358/2010 și 1360/2010 legea a fost încălcată prin faptul că CCR s-a autosesizat arătând că textul de lege atacat de Ministerul de Finanțe (MF), ca autor al excepției, este neconstituțional în raport cu un articol din Constituție neinvocat de MF; prin faptul că a intrat în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, încălcând separarea puterilor în stat prin judecarea unei excepții de nelegalitate care să justifice admiterea excepției de neconstituționalitate; și prin faptul că nu a respectat dreptul la apărare al părților, prin nerespectarea procedurii de citare. Încălcarea legii de către CCR conduce, în accepțiunea titularei acțiunii în instanță, la existența unor înscrisuri ale CCR care au doar aparența materială a unor decizii ale CCR.

Nefiind veritabile decizii ale CCR, ci doar aparente decizii ale CCR, acestea sunt golite de orice conținut juridic, arată reprezentantul doamnei Nițulescu, putând fi astfel atacate în justiție, deoarece Constituția și legea de organizare și funcționare a CCR (47/1192) nu menționează că și astfel de înscrisuri sunt protejate în sensul de a nu exista nicio cale de atac.

Problema principală a acestui litigiu este aceea de a se stabili dacă încălcarea legii de către Curtea Constituțională ar putea să rămână nesancționată. Menținerea de către ÎCCJ a soluției Curții de Apel București, de inadmisibilitate a acțiunii, ar consfinți faptul că CCR ar putea face orice abuz prin încălcarea sau nesocotirea legii, pentru că, oricum, nu va fi vreodată sancționată.

Declararea acțiunii ca inadmisibilă de către ÎCCJ ar reprezenta și o îngenunchere a ÎCCJ și a Justiției în general, în fața CCR, în condițiiile în care CCR a judecat o excepție de nelegalitate, intrând în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, ingerință care, de asemenea ar rămâne nesancționată în condițiile în care acțiunea ar fi declarată ca indamisibilă. Inadmisibilitatea acțiunii ar permite în viitor CCR de a se substitui oricând unei instanțe judecătorești.

Oare CCR nu este obligată să respecte legile acestei țări? Și dacă nu o face, oare nu Justiția este cea care trebuie să vegheze la existența dreptății și a statului de drept în această țară?

Autor: Ana Bălăceanu

Publicitate

„ULTRAŞII” DIN JANDARMERIE

Protestele violente de la Bucureşti au dat ocazia unor membri ai Jandarmeriei să-şi exercite necontrolat şi abuziv violenţa şi metodele de luptă şi asupra unor nevinovaţi.

După ce vineri, în prima zi de proteste, în Bucureşti nu au fost înregistrate violenţe, în zilele de sâmbătă şi duminică situaţia s-a schimbat radical, înregistrându-se răniţi atât în rândurile jandarmilor, cât şi în rândurile protestatarilor.
Cele două zile nu au avut însă un tipar de desfăşurare identic al acţiunilor violente.
Astfel, în ziua de sâmbătă am asistat la o demonstraţie gratuită de forţă a jandarmilor. Violenţa unor manifestanţi, deşi nejustificată (în sensul de a atenta la viaţa unui jandarm, lovit în cap cu o bucată de bordură) a fost efectul imediat al ”pierderii răbdării” organelor de ordine, care fără să încerce niciun pic o temperare a spiritelor, au răspuns la ocuparea ”sacrosantului” carosabil printr-o acţiune deloc blândă, concretizată printr-o împingere în forţă (mult prea în forţă) a celor care blocaseră bulevardul Magheru. Ulterior, la finalul manifestaţiei, când protestatarii au devenit mai puţin numeroşi, Jandarmeria a recurs la o nouă acţiune în forţă, constând în lovirea şi reţinerea mai multor persoane, unele dintre ele complet nevinovate, în sensul că nu numai că nu se manifestaseră violent la demonstraţie, dar unele dintre acestea se aflau întâmplător, doar în trecere prin zona Piaţa Universităţii – Piaţa Palatului Regal. Această ultimă acţiune nu îşi găseşte în niciun fel justificarea pentru recurgerea la forţă, mai ales că mulţi dintre protestatarii vizaţi nu au opus nici măcar rezistenţă la reţinere. Prin urmare, în ciuda declaraţiei oficialilor din Jandarmerie, care spun că s-a acţionat în limitele legii, consider că ar fi necesară o anchetă care să-i descopere şi să-i sancţioneze pe acei jandarmi care au înţeles să recurgă la forţă în mod abuziv – ”ultraşii din Jandarmerie”- peste limitele pe care situaţia de la faţa locului o impunea.
În ziua de duminică tiparul violenţelor înregistrate la protestele de la Bucureşti a fost cu totul altul. În timp ce marea parte a protestatarilor demonstrau paşnic în Piaţa Universităţii, un grup puţin numeros, caracterizat de oficialii din Jandarmerie ca fiind format din membri ai unor galerii ale unor cluburi de fotbal bucureştene, a dus o ”luptă” aspră cu forţele de ordine, concretizată în răniţi din ambele tabere, dar şi în vandalizarea unor spaţii comerciale din zona Unirii. Analiza fotografiilor luate la faţa locului şi compararea acestora cu imagini surprinse în alte ocazii au dat la iveală faptul că o mare parte a membrilor acestui grup violent aveau dubla calitate de membri ai galeriei clubului Dinamo, precum şi de membri de partid în UNPR, partidul militarizat al domnului Oprea, prezent în Parlament, dar fără a fi participat la alegeri.
De data aceasta, acţiunea Jandarmeriei, în forţă şi vizând doar grupul de persoane violente a fost pe deplin justificată, putându-se pune doar întrebarea de ce Jandarmeria nu a acţionat cu şi mai multă determinare, pentru a curma mai rapid respectiva acţiune violentă şi a nu-i mai permite desfăşurarea acesteia pe distanţă de circa 6 km.
Prin urmare, deşi oficialii Jandarmeriei consideră că nu este necesară nicio anchetă cu privire la modul în care această instituţie a acţionat în a 2-a şi a 3-a zi a protestelor de la Bucureşti, o întrebare persistă, iar instituţiile statului ar trebui să-i dea un răspuns: ”De ce în ziua de sâmbătă (14.01.2012) Jandarmeria a acţionat violent şi de multe ori nejustificat, iar în ziua următoare a manifestat o oarecare ”blândeţe” faţă de un grup violent, al cărui număr era cu mult sub cel al trupelor de intervenţie.”

Autor: Gabriel Niţulescu

CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ÎNCALCĂ LEGEA?

În aceste zile, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti se află un dosar extrem de interesant din punctul de vedere al problemelor de drept pe care le ridică: e vorba de o acţiune intentată de un cetăţean pentru a se constata inexistenţa a două decizii ale Curţii Constituţionale a României în condiţiile în care respectivele decizii au fost date, după cum arată reclamantul, fără respectarea legislaţiei.

Problema de drept la care trebuie să răspundă completul Curţii de Apel este dacă o decizie a Curţii Constituţionale, care conform legii nu poate fi contestată, va produce sau nu efecte juridice, în condiţiile în care Curtea Constituţională atunci când a pronunţat respectiva decizie nu a respectat legea, autosesizându-se şi nerespectând procedura de citare a părţilor.

Dacă instanţa de judecată ar respinge acţiunea ca indamisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată în niciun fel, atunci, încălcarea legii de către Curtea Constituţională nu ar primi nicio sancţiune, iar în viitor un astfel de comportamaent din partea CCR ar putea să fie repetat.

Pe de altă parte, legea spune că o decizie a CCR nu poate fi contestată, ceea ce ar lăsa nesancţionată o încălcare a legii de către CCR.

Soluţia găsită de reclamant pentru a ieşi din acest impas (şi rămâne de văzut dacă instanţa o va lua în considerare) a fost aceea de a cere instanţei să constate că respectivele decizii sunt de drept inexistente. Practic susţinerea reclamantului este aceea că prin nerespectarea legii, cele două decizii ale CCR, chiar dacă au aparenţa unor decizii de neconstituţionalitate, ele de fapt nu pot fi numite din punct de vedere juridic decizii ale CCR, pentru că, la pronunţarea lor nu s-a respectat legea. Prin urmare, ele nu au fost niciodată veritabile decizii ale CCR şi nefiind veritabile decizii ale CCR nu se află sub protecţia acelor prevederi legale care spun că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Dacă însă instanţa va considera acţiunea ca indamisibilă, atunci ne aflăm în faţa unui fapt extrem de grav, ce pune sub semnul întrebării însăşi existenţa principiului separaţiei puterilor în stat şi a statului de drept în România.

Practic, Curtea Constituţională, prin faptul că s-a autosesizat şi în plus a judecat şi o excepţie de nelegalitate (atribuţie ce intră doar în competenţa de acţiune a unei instanţe judecătoreşti) s-a substituit unei instanţe.

În fapt, dacă un astfel de raţionament al CCR, ca cel folosit pentru pronunţarea acelor decizii, s-ar perpetua (legea nr. cutare este încălcată şi ţinând cont că astfel este încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţia României care prevede că „În România, respectarea [… ] legilor este obligatorie”), pe viitor, Curtea Constituţională ar putea judeca orice excepţie de nelegalitate apărută, substituindu-se unei instanţe judecătoreşti.

Practic, am avea în afara instanţelor judecătoreşti şi Curtea Constituţională care va face justiţie, dar fără a urma procedura specifică instanţelor judecătoreşti şi fără posibilitatea pentru justiţiabil de a recurge la o cale de atac.

Autor: Gabriel Niţulescu

BOC – JUSTIŢIAR PE INVERS SAU AGENTUL 202

Nu cu mult timp în urmă, îl auzeam pe Boc lăudându-se cu realizările guvernului condus de el. Şi în enumerarea acestor realizări se număra şi legea 202/2010, pompos intitulată ”Mica reformă în justiţie”.

Prin prevederile sale, legea 202/2010 nu face altceva decât să restrângă posibilitatea celui care apelează la justiţie de a beneficia de un proces echitabil. Spre exemplu, una din modificări este aceea prin care, la soluţia instanţei prin care este menţinută o rezoluţie a procurorului de neîncepere a urmăririi penale (NUP) nu se mai poate face recurs.

Ce înseamnă aceasta? Foarte simplu: scăderea drastică a şanselor unei persoane de a obţine o soluţie echitabilă în justiţie, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi.

Demonstraţia este destul de simplu de făcut şi în mod paradoxal ţine mai mult de matematică. Astfel, raportându-ne la practica CEDO, nu putem spune că procurorii sunt independenţi şi/sau imparţiali, principalul motiv fiind faptul că ei îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, adică a unei persoane numite politic.

Ca urmare, soluţia dată de un procuror de neîncepere a urmăririi penale poate să nu fie una în spiritul adevărului. Justiţiabilul poate contesta soluţia la procurorul ierarhic superior şi dacă nu este mulţumit de soluţia acestuia se poate adresa unei instanţe judecătoreşti.

Până la intrarea în vigoare a legii 202/2010 şi soluţia instanţei judecătoreşti putea fi controlată pe calea recursului de către o instanţă superioară. Acum această posibilitate nu mai există, soluţia instanţei judecătoreşti fiind definitivă.

Care sunt riscurile pentru justiţiabil, din punctul de vedere al unui proces echitabil?
În primul rând, completul de judecată în primă instanţă este format dintr-un singur judecător. În recurs completul de judecată este format din trei judecători. Ca urmare, dacă până acum în privinţa cauzei unui justiţiabil se pronunţau patru judecători, acum se va pronunţa doar unul.

Cum însă, justiţia română nu a înregistrat cazuri de judecători corupţi, nu putem spune că acum este de patru ori mai uşor să dai mită pentru a obţine o soluţie favorabilă din partea justiţiei. Dar este mult mai uşor să apară erori cu privire la soluţia finală a instanţei. De exemplu, ce vei face dacă instanţa nici nu apucă să judece cazul pe fond, pentru că, pronunţarea se face pe un aspect de procedură, care a fost apreciat în mod greşit de instanţa de judecată. Ghinion, putem spune… Pentru că, la acest moment nu mai există nicio cale de atac împotriva soluţiei date de un singur judecător al instanţei de fond.

Această limitare a accesului la justiţie şi la un proces echitabil nu apare numai în cazul unui proces penal, ci şi în materie civilă, deoarece cauzele a căror valoare este mai mică de 2.000 RON se judecă la judecătorie în primă şi ultimă instanţă (până acum justiţiabilul avea posibilitatea de a face apel şi recurs sau doar recurs penttru anumite cazuri prevăzute de lege).

Concluzia? Încet, încet drepturile noastre sunt din ce în ce mai încorsetate.

Ce va urma? Care dintre drepturile de care ne bucurăm acum vor fi limitate în viitor?

Autor: Gabriel Niţulescu

GUVERNUL ”NEGUSTOR CINSTIT” DĂ ȘAH JUSTIȚIEI

Din 25.11.2010 a intrat în vigoare Legea 202/2010, ”Mica reformă în justiție”. Principalul ei scop este de a accelera procesele aflate pe rol: posibilitatea ca judecătorii să poată fixa termene scurte; actele de procedură să fie comunicate prin metode rapide cum ar fi telefon, e-mail sau fax.

Din păcate, problema este cu totul alta: numărul mic de judecători și grefieri raportat la numărul de procese. Problema e mai gravă în cazul secțiilor de contencios administrativ-fiscal și în cel al secțiilor care judecă problemele pe raporturile de muncă, deoarece în aceste domenii numărul de procese s-a înmulțit extrem de mult în ultima vreme, ca urmare a ”competențelor” juridice ale actualului Guvern. Cu mulțimea de legi și alte acte normative care încalcă alte legi, Constituția României sau principiile de drept, numărul celor care dau statul în judecată a crescut foarte mult, nemaifiind vorba doar de cazuri individuale, ci de întregi categorii sociale care cer ajutorul justiției, în lupta cu o administrație incompetentă.
Și cum numărul de judecători și grefieri nu crește la fel de repede, termenele deraiază, gradul de încărcare a completelor de judecată crește și el, afectând actul de justiție prin faptul că un judecător este nevoit să rezolve mai multe dosare. Astfel, timpul pe care acesta îl petrece pentru a cântări argumentele părților, se reduce foarte mult, până la valori de timp care ne fac să ne întrebăm dacă respectivul judecător mai poate oferi soluții competente spețelor analizate. Spre exemplu, am văzut o situație în care o judecătoare a Curții de Apel București trebuia să se pronunțe în 71 de dosare în doar o ședință de judecată, în cursul unei după-amieze. Mai putem vorbi însă în acest caz de imparțialitate, dacă judecătorul nu are timp să cântărească toate aspectele unui caz pe care trebuie să îl rezolve?
Faptul că largi categorii de persoane ajung în fața judecătorului cu o aceeași problemă face ca găsirea unei soluții să fie mai ușoară pentru cauzele care se repetă. Nu același lucru se poate spune în cazul unor spețe care nu se bucură de un grad de repetabilitate. Ca urmare, justițiabilul are mult mai multe șanse ca într-o astfel de situație să primească o soluție care nu numai că nu îl mulțumește, dar care nu este în acord cu principiile de drept. Și cum, în cazul proceselor de la secțiile de contencios-administrativ sau la conflictele de muncă, de cealaltă parte este Statul Român, iată cum cetățeanul se vede din ce în ce mai des nedreptățit tocmai de către acea putere a statului, judecătorească, ce ar fi trebuit să fie arbitru. Altfel spus, administrația a găsit o formă perversă de a lipsi cetățeanul de anumite drepturi, prin intermediul altor instituții, pe principiul ”scoaterii castanelor din foc cu mâna altuia”. Încărcând activitatea instanțelor cu un număr mai mare de procese, dar neaprobând creșterea numărului de complete de judecată, Guvernul sau alte instituții ale administrației, scapă de răspundere, pentru că judecătorii au tot mai puțin timp să analizeze acele spețe care nu au un grad mare de repetabilitate.
Și astfel, ”hoțul neprins” în ipostaza chiar a unor instituții ale statului, devine ”negustor cinstit”… Adică, ”stat de drept”… strâmb însă.

Autor: Gabriel Nițulescu