ALL YOU NEED IS CHOCOLATE

Nu este adevărat că ciocolata este cel mai bun prieten al omului? Indiferent dacă este acolo pentru a ne ajuta să depășim un moment dificil ori pentru că nu îi putem rezista, ciocolata pur și simplu este cel mai bun medicament, fie că avem nevoie sau nu de unul.

Înainte de a discuta despre beneficiile sale, ar trebui să cunoaștem de unde provine și cum a ajuns astăzi cel mai popular desert, totodată și un medicament binecunoscut împotriva stărilor melancolice.

Istoria ciocolatei

Istoria ciocolatei începe cu două mii de ani în urmă, când cultura arborelui de cacao era practicată în America de Sud. Cristofor Columb (1502) a fost primul explorator care a luat contact cu boabele de cacao din Lumea Nouă. Aduse în Europa, acestea nu s-au bucurat de o prea mare atenție, deoarece nimeni nu știa la ce folosesc. În 1519, conchistadorul Hernando Cortez a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl”.

Montezuma obișnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său. Spaniolii au adăugat trestie de zahăr și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte. Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, servit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie.

Locul privilegiat al ciocolatei în civilizațiile moderne se datorează aromei sale inimitabile, dar și unei aure magice transmise de-a lungul timpului. Într-adevar, cacohuaquatl în limba incașă înseamnă „cadoul grădinarului paradisului către primii oameni”, adică a zeului Quetzalcoatl. Fructele de cacao serveau ca monedă de schimb, iar amanda (pulpa de cacao) se folosea pentru prepararea băuturii zeilor, „tchocolaltl”, ciocolata cu efecte stimulatorii pentru înlăturarea oboselii și cu gust foarte plăcut. Arborele de cacao poate atinge 8 metri în 12 ani, înflorește în tot cursul anului, având aproape 100.000 flori în buchete, dar din care doar 0,2 % dau fructe.

În secolul XIX s-au produs două transformări importante în istoria ciocolatei. În 1847, o companie engleză a creat un proces tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar doi ani mai târziu, suedezul Daniel Peter s-a gândit să adauge un ingredient nou: laptele. La scurt timp, o nouă invenție a marcat istoria ciocolatei: temperatura de topire mai scazută decât cea a corpului uman. Așadar, ciocolata se topește în gură și la figurat, dar și la propriu. Ciocolata neagră se topește la 34 – 35 grade Celsius, în timp ce pentru ciocolata cu lapte este nevoie de o temperatură mai scăzută cu câteva grade. În prezent, ciocolata cu lapte este cel mai căutat sortiment, ciocolata neagră fiind apreciată doar de 5-10 % dintre consumatorii acestui produs.

Cele mai populare sortimente care se întâlnesc astăzi sunt:

Ciocolata neagră, numită și ciocolată amăruie, este un amestec de cacao și unt de cacao cu zahăr. Ea conține minimum 35% cacao, proporția depinzând de fabricant. Necesarul de zahăr depinde de amăreala varietății de cacao utilizată.

Ciocolata cu lapte conține, conform reglementărilor UE impuse, un minim de 25% substanță uscată de cacao și 12 % substanță solidă de lapte (în general lapte praf sau lapte condensat). Prima ciocolată cu lapte a fost lansată de elvețianul Daniel Peter în 1875.

Ciocolata albă este ciocolata produsă din unt de cacao, zahăr, lapte, vanilie și alte arome.
Nu conține cacao pudră sau alte preparate din cacao de aceea are o culoare apropiată de alb.

Ce preferați pentru un moment de relaxare, pentru o clipă de fericire: tablete, bomboane, praline, creme, prăjituri, înghețate, torturi, sub formăde băutură caldă? Mie îmi plac toate, dar cred că fiecare moment cere un tip diferit de ciocolată. Vă aștept în următorul editorial pentru a împărtăși experiențele personale în această privință.

Autor: Octavian Radu

Anunțuri

FAŢA ÎNTUNECATĂ A PERFORMANŢEI

Una dintre cele mai importante figuri ale sportului din ultimele decenii tocmai ce a fost aruncată la groapa de gunoi a istoriei în ultimele săptămâni.

Lance Armstrong, o figură eroică şi văzut de mulţi drept cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor, a recunoscut că toată cariera lui a fost o minciună. Toate performanţele pe care le-a obţinut au implicat dopajul, ceea ce, în sport, se cheamă a trişa.

Lance Armstrong, texanul de 41 de ani acum, a câştigat cea mai importantă competiţie de ciclism a lumii, Turul Franţei, de şapte ori consecutiv, între 1999 şi 2005. Un record de neimaginat, în condiţiile în care în toată istoria de până atunci toţi marii campioni ai ciclismului nu reuşiseră mai mult de 5 victorii în Turul Franţei în decursul carierei. Plus că texanul le-a obţinut consecutiv. Imaginea de erou de care se bucura se datora însă faptului că a reuşit aceste performanţe după ce s-a luptat cu cancerul şi a învins. A trecut aproape de moarte şi a revenit mai puternic, reuşind să obţină ceea ce nu reuşise nimeni până atunci. O poveste pe care nici Hollywood-ul nu ar fi scris-o aşa de bine!

De-a lungul carierei lui, acuzaţiile de dopaj nu au lipsit, însă Armstrong le-a negat vehement, acţionându-i în instanţă pe cei care făceau astfel de declaraţii la adresa lui. Până anul trecut, când o anchetă complexă a Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite a reuşit să demonstreze că ciclistul american se dopa pentru a obţine performanţe, folosindu-se de dezvăluirile obţinute de la foşti coechipieri, angajaţi, parteneri sau cunoscuţi ai lui Armstrong. Concluziile anchetei au fost recunoscute de marea lume a sportului şi de opinia publică, iar anul trecut forurile ciclismului i-au retras cele şapte titluri câştigate. Chiar şi aşa, Armstrong a refuzat să-şi recunoască faptele.

Asta până la începutul acestui an, când s-a destăinuit într-un interviu acordat lui Oprah Winfrey, probabil cea mai cunoscută prezentatoare TV din întreaga lumea. Pe lângă faptul că a recunoscut că a folosit substanţe interzise pentru a obţine toate cele şapte victorii, a spus că nimeni n-ar fi putut obţine astfel de performanţe fără să se dopeze. Mai mult, a subliniat texanul într-un interviu ulterior, niciun mare campion din istoria de peste 100 de ani a ciclismului nu a fost curat şi au folosit „ajutoare” speciale pentru a câştiga o competiţie aşa de dură precum Turul Franţei.

Armstrong a ajuns în prezent răul suprem, „cancerul” sportului (amuzant cum se întoarce roata!), „persona non grata” de care toată lumea – de la liderii de opinie la cei mai importanţi sportivi – s-a dezis şi s-a arătat dezgustată. Privită la rece situaţia, texanul nu a făcut altceva decât ceea ce mulţi top manageri din marile corporaţii fac: iau decizii la limita legii, moralităţii, eticii şi dincolo de ea, pentru a creşte business-ul şi a obţine rezultatele asumate. (Să nu uităm de poate cea mai celebră regulă din lumea afacerilor: Nu întreba un milionar cum a făcut primul milion!). Armstrong s-a folosit de orice mijloace pentru a câştiga. A trişat pentru a obţine faimă, bani şi performanţă. Câţi dintre liderii business-ului mondial ar putea spune că n-au făcut asta?

Autor: Cristina Tivers

CÂND IUBIM ROMÂNIA?

În apropiere de 1 decembrie, patriotismul românesc creşte ameţitor. Începem parcă în perioada asta mai mult ca oricând să ne gândim la ţara noastră, valorile ei, ce înseamnă să fii român, istoria şi mândriile autohtone şi ne vine parcă să le urlăm în gura mare.

Un exemplu în acest sens este campania derulată de PRO TV în perioada aceasta, „De Ce Iubesc România”, prin intermediul site-ului http://www.deceiubescromania.ro. Una de succes, se pare, conform datelor găsite pe internet: 3.000 de like-uri pe Facebook în câteva ore de la lansare şi mii de afişe descărcate de români. Campania pune accent pe câteva dintre cele mai importante personalităţi ale României precum Henri Coandă, Ştefan Odobleja, Nicolae Păulescu, Ilie Năstase şi Nadia Comăneci, ale căror rezultate au avut un impact global şi au schimbat lumea. “O româncă face mii de fete să se îndrăgostească de gimnastică, în fiecare an” şi “Un român salvează 180 de milioane de vieţi, în fiecare zi”, sunt câteva dintre mesajele care pot fi găsite pe site şi descărcate în limba română, dar şi engleză, germană, italiană şi spaniolă.

Nu este însă singura campanie, cei de la ROM lansând http://www.romaniisuntdestepti.ro şi agenţia Lowe&Partners derulând în paralel campania “Only in Romania”. Prea multe? Prea aglomerate? Vă las şi pe voi vă decideţi.

Este însă acest patriotism unul adevărat sau doar de dragul turmei şi în spiritul zilei de 1 decembrie? Pentru o scurtă perioadă de timp arătăm că într-adevăr suntem mândri de ţara noastră şi că aparţinem acestui spaţiu. Din păcate, caracterul acestor manifestaţii este unul trecător şi zgomotul lor puternic se stinge odată cu încetarea sărbătorilor. Ce rămâne în urmă? Ne întoarcem la problemele şi grijile zilnice, nemulţumirile din politic, social, administrativ, etc.

Probleme şi nemulţumiri sunt peste tot. La fel sunt însă şi reuşite şi succese. Am putea să le avem în vedere mai mult şi nu doar atunci când amintim de ele ca să le uităm la loc. Suntem tentaţi nu de puţine ori să punem răul înainte şi să ne focusăm doar pe el.

M-am gândit şi eu să plec din ţară, că poate altundeva îmi va fi mai bine. Desigur că aş da acolo de problemele locale, ca să nu mai zic de dorul de casă, care m-ar urmări pretutindeni. Nu am plecat, deşi am avut ocazia, pentru că momentan îmi este bine şi încă mai sunt multe oportunităţi de care să mă bucur. Ce rezervă viitorul? Asta nu am de unde să ştiu încă. Fac însă tot ce pot aici momentan.

Rămâne de văzut şi anul acesta cum vor serba românii ziua de 1 decembrie şi ce spectacole se vor pune în scenă. Voi ce credeţi? Când ar trebui să iubim România?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

ISTORIA SUNĂ LA UŞA NOASTRĂ DE 2 ORI

După 22 de ani se pare că am ajuns din nou în punctul de plecare. În şcoli şi grădiniţe copiii şi profesorii sau educatorii tremură de frig. Unele şcoli sau grădiniţe chiar se închid, pentru că numărul de copii care se îmbolnăvesc devine mult prea mare.

Statul nu mai poate susține încălzirea acestor școli și grădinițe pentru că nu are bani la buget.

În case, dar mai ales la blocurile din marile orașe, oamenii își închid caloriferele pentru că factura la întreținere devine de nesuportat în raport cu veniturile lor.

Acum 22 de ani, frigul din case, școli sau grădinițe era atotprezent. Atunci, statul comunist oprea căldura pentru a face economii la buget. Exista și acea glumă sinistră care spunea că: ”Hitler omora în masă și Ceaușescu în casă.”.

Acum 22 de ani oamenii stăteau la cozi interminabile pentru a-și cumpăra alimentele necesare traiului zilnic. Acum foarte mulți oameni stau la cozi interminabile pentru a-și primi punga cu ajutoare de la UE sau de la partidul de guvernământ – ceva zahăr, ulei și orez – care să le permită să supraviețuiască în următoarele săptămâni.

Acum 22 de ani, prin galantarele magazinelor sufla vântul. Acum poți să cumperi orice dorești. Dar foarte mulți dintre români, ale căror venituri nu depășesc 200 de euro pe lună nu își pot permite să se atingă de multe din produsele din galantarele magazinelor de azi.

Cei cu venituri de peste 200 de euro venit lunar pe membru de familie pot să își acopere nevoile, dar în niciun caz nu își pot permite vreun ”exces”. De altfel, îm viziunea unora precum fostul ministru al muncii, Lăzăroiu, aceștia fac parte din categoria oamenilor bogați.

Acum 22 de ani, partidul unic își alegea conducătorul, fără a ține cont de părerea oamenilor. Acum coaliția de la guvernare, pregătindu-se da fraudarea alegerilor urmărește același lucru: să rămână la putere indiferent de voința celor care votează.

Atunci, în urmă cu 22 de ani demnitatea umană era călcată în picioare. Acum, după 22 de ani, oamenii cinstiți și de bună-credință sunt umiliți și călcați în picioare. În schimb, hoții, peștii și alții asemenea o duc foarte bine în această ”nouă” lume.

Să fie nevoie de o nouă Revoluție? Să fie nevoie de reînceperea unui nou ciclu?

Autor: Gabriel Niţulescu

DOMNULE BĂSESCU, LUAŢI-VĂ O OGLINDĂ!

După ce preşedintele Băsescu şi-a dat cu părerea (de cele mai multe ori neavizat) despre justiţie, economie, Constituţie, asigurări sociale, iată că la rând a venit şi istoria. Subiectul vizat de preşedinte a fost instalarea comunismului în România, preşedintele acuzându-l pe Rege…

în sensul că Majestatea sa ar fi comis un act de trădare prin abdicarea din 30 decembrie 1947 şi că ar fi fost sluga ruşilor.

Ceea ce uită însă (dacă a ştiut vreodată), actualul şef de stat al României este întregul context istoric al acelor vremuri. El uită faptul că Aliaţii au cerut capitularea necondiţionată a României, dându-ne de înţeles că ceea ce e de negociat se va negocia doar cu ruşii.

Uită că a existat o opoziţie a Regelui faţă de guvernul comunist al lui Petru Groza, opoziţie care s-a concretizat în Greva Regală (fapt unic în istoria lumii), adică în refuzul Regelui de a promulga legile adoptate de Parlamentul şi Guvernul comunist.

Uită că din partea Aliaţilor Occidentali nu a venit niciun sprijin concret împotriva comunizării României în anii 1946-1947 (în condiţiile în care agenţi de influenţă sovietici se aflau în poziţii cheie în guvernele american şi britanic).

Uită că atunci când Regele Mihai a fost în Anglia la nunta viitorului rege, i s-a recomandat că ar fi bine să nu se mai întoarcă în ţară, pentru că viaţa ar putea să îi fie în pericol. Uită, că atâta timp cât a fost în ţară, speranţele românilor nu au pierit, iar Armata Regală, chiar dacă în parte epurată, nu fusese încă desfiinţată.

De asemenea, uită că trădarea de care îl acuză pe Rege s-a manifestat în primul rând prin aceia care s-au pus în slujba ocupantului sovietic şi al guvernului comunist (Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Crăciun, locotenent-colonelul Cambrea etc). Iar la numele sonore ale unora care au trădat acest popor se adaugă alte nume mai puţin sonore ale executanţilor, care au fost alături de marii trădători, au devenit unelte ale lor, i-au înlocuit în structurile statului pe cei care s-au opus comunismului şi au profitat de noile poziţii căpătate nu pe merite, ci prin faptul că erau docili mai marilor din noul regim.

În aceste condiţii oare cum ar putea fi calificaţi noii ofiţeri, avansaţi la excepţional fără a deţine nicio pregătire militară, unii provenind din cele două divizii formate în URSS (Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan)?

Oare tatăl actualului preşedinte nu este unul din acei care a sprijinit noul regim la începuturile sale, ca tânăr ofiţer promovat din rândul clasei muncitoare doar pe motiv că avea o origine sănătoasă? Nu ştiu ca acesta să fi fost vreunul din luptătorii rezistenţei anticomuniste.

Nu ştiu nici ca preşedintele Băsescu să fi fost vreun opozant al regimului comunist, ci doar un docil executant al regimului comunist, regim dat la o parte de generaţia, din care, cu fericire şi mândrie fac şi eu parte.

Ca urmare, înainte de a deschide gura pentru a-l acuza pe Rege de trădare, domnul Băsescu ar trebui să se uite în oglindă şi să se întrebe dacă el sau înaintaşii lui au făcut vreo faptă care să egaleze în vreun fel, vreuna din faptele Majestăţii Sale, făcute pentru binele acestui popor.

Gabriel Niţulescu-participant la Revoluţia din 1989, membru al unei familii care a ctitorit şcoli şi biserici

Autor: Gabriel Niţulescu

CONSIDERAȚII DESPRE ÎNCEPUTURILE ȚĂRII ROMÂNEȘTI

De ziua Armatei Române inaugurăm o serie de editoriale despre începuturile Țării Românești, în viziunea unui iubitor de istorie, jurnalistul Gabriel Nițulescu …

În ciuda faptului că atribuirea numelui de Muntenia, în cursul Evului Mediu, pentru întregul teritoriu al Ţării Româneşti – teritoriu care cuprinde şi zone de deal şi câmpie – reprezintă din punct de vedere logic un aspect cel puţin controversat, totuşi istoriografia românească a încercat prea puţin consider eu, să lămurească acest aspect. De aceea, în rândurile următoare, vom căuta, cu puterile noastre, să încercăm să aducem câteva modeste contribuţii care să explice, măcar în parte acest paradox.

Pentru prima oară denumirea de Muntenia apare în cronicile primilor domnitori moldoveni, iar explicaţia oferită la acest moment de istoriografia românească este aceea că moldovenii utilizau acest toponim pentru faptul că în regiunile învecinate cu Moldova densitatea populaţiei era mult mai mare în zona de deal şi de munte, zonele de câmpie din Muntenia fiind mult mai puţin populate. Şi totuşi, chiar dacă în Bărăgan populaţia nu era atât de numeroasă, nu ar trebui uitat faptul că în cîmpia munteană (în special zona din jurul Bucureştiului) şi în lunca Dunării, urmele de locuire pentru acea perioadă (sec. XIV) sunt numeroase (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pag. 242-245). Ca urmare, explicaţia poate părea cel puţin ciudată sub acest aspect.

De aceea, probabil că altele au fost cauzele pentru care cronicile moldoveneşti au desemnat teritoriul Ţării Româneşti sub acest nume. Iar cea mai la îndemână constatare este aceea că, într-adevăr Muntenia se afla într-o zonă muntoasă, cel puţin la un anumit moment. De fapt, aici noi nu venim cu nimic nou, pentru că la acest moment este deja acceptat faptul că formarea Ţării Româneşti s-a făcut prin unificarea teritoriilor dintre Dunăre şi Carpaţi, de către un conducător (voievod) din stânga Oltului, al cărui centru de putere era în zona Argeşului superior (zonă de munte şi deal), ba chiar de o parte şi de alta a Carpaţilor. Putem însă afirma că această formaţiune politică purta numele de Muntenia (sau ceva similar) şi că acest nume era anterior formării Ţării Româneşti? Noi credem că da.
Uitându-ne pe o hartă Ţării Româneşti la 1352 (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pagina 264-265) remarcăm faptul că din cele nouă judeţe din teritoriul aflat la est de Olt, în Ţara Românească, şapte sunt şi numele unor ape (Argeş, Teleorman, Dâmboviţa, Ilfov, Ialomiţa, Buzău, Râmnic), iar două (Săcuieni şi Vlaşca) trimit cu numele la cel al locuitorilor zonei (Vlaşca – Vlasia – Vlahi, respectiv, Săcuieni-Secui). Alte două judeţe, care deşi nu apar pe respectiva hartă sunt la fel de vechi – Muşcel şi Pădureţ – numele lor oferind indicaţii cu privire la geografia zonei. Cel de-al doilea este atestat documentar în timpul lui Radul cel Mare (la 1498) fiind situat între judeţele Argeş şi Muşcel, a fost alipit la judeţul Muşcel în sec. XVII în timpul domniei lui Radu Mihnea.

În schimb, judeţul Muşcel pare a fi atestat încă din timpul marii invazii tătare de la 1241: „Ordul, trecând prin Ţara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. Şi, în continuare, Budjek trece Munţii Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii şi intră în ţara lui Mislav, unde bate pe duşmanul care-l aştepta.”, se arată în cronica persană a lui Rasid-ed-din. Socotit până în prezent ca fiind numele unui conducător (voievod) din Muntenia, care s-a opus invaziei tătare, Mislav (Mişelav, Micislav), identificat de Neagu Djuvara şi C-tin C. Giurescu cu Seneslav, noi socotim că nu este altceva decât numele regiunii respective: Mislav-Mişelav însemnând de fapt Muşceleanul. Procedeul numirii unui conducător cu numele regiunii pe care o conduce nu este neobişnuit în vechile cronici şi documente, putând fi întâlnit chiar foarte aproape în timp şi spaţiu, pentru o altă formaţiune românească din acea vreme: Litua-Litovoi menţionate la 1247 în diploma cavalerilor ioaniţi.

Pe de altă parte, substantivul „muşcel” indică o culme deluroasă prelungită, puţin înaltă şi cu povârnişuri domoale, care face tranziţia între regiunea de munte şi cea de deal, fiind de obicei acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi cu pomi fructiferi (sursa: DEX ’98) sau o porţiune de teren de la poalele munţilor, acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi, care constituie zona de trecere dintre munţi şi dealuri (sursa: NODEX ) sau un şir de dealuri (sursa: DAR). De asemenea, muncél care reprezintă dubletul lui muşcel (lat. Monticellus) (sursa: DER) indică un munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanţ sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure (sursa: DEX ’98) sau un munte de înălţime mică, care face parte din treapta cea mai de jos a unui lanţ muntos (sursa: NODEX ).
O astfel de descriere este perfectă pentru fostul judeţ Muşcel, mai ales pentru zona sa locuită: “Judeţul Muşcel face parte din judeţele de munte ale Munteniei şi este aşezat în N-V acestei provincii pe vechiul drum care, venind din Ardeal peste pasul Branului, trecea, prin depresiunea Câmpulungului şi ajungea, peste culmi şi curmături, în valea Argeşului, la capitala de pe vremuri, Curtea de Argeş. De aici, strânsele legaturi pe care le-a avut acest judeţ întotdeauna cu Transilvania, mai mult poate decât cu restul ţării… În partea nordică a judeţului se înalţă lanţul dublu al Făgăraşului cu vârful Moldoveanul de peste 2.500 m, şi al Iezerului şi Păpuşei cu vârfuri de peste 2.400 şi 2.300 m. Cele două şiruri se întâlnesc la obârșiile Dâmboviţei. Sub masivul Iezerului, se desfăşoară, mărginită de culmi înalte şi la Sud, depresiunea deluroasă a Câmpulungului, o adevarată “ţară ” de sub munte. Urmează apoi, mai către Miazăzi, culmi fragmentate transversal de ape, o serie de mici depresiuni intracolinare de direcţie V-E şi, în fine, o platformă alcătuită din culmi de dealuri cu spinarea netedă şi îndrumate toate convergent, printre afluenţii Argeşului, către S-V, în direcţia oraşului Piteşti. Prin înalţimea lor care nu scade, pe culmi sub 400 m, dealurile acestui ţinut merită numele de muşcele. Populaţia locală păstrează totuşi acest nume pentru dealurile mai înalte din Nord, de unde a pornit şi vechea aşezare a judeţului.” (sursa: Enciclopedia României, 1938, Bucureşti, vol. II). Ultima frază este deosebit de importantă pentru noi, întărind faptul că tocmai acele dealuri mai înalte sau acei munţi mai mici sunt denumiţi în zonă sub denumirea de muşcele, muşcele care sunt locuite în prezent, dar care au fost locuite şi în trecut, după cum o arată documentele vechi şi dovezile arheologice.

Ţinând cont şi de faptul că în limba română trecerea de la muşcel la munte se face destul de uşor prin muncel şi regionalismul “munce”, putem afirma că numele de Muşcel şi cel de Muntenia sunt echivalente, desemnând în secolul XIII – şi poate chiar mai devreme – o formaţiune statală din zona de est a Carpaţilor Meridionali. Spun din zona de est a Carpaţilor Meridionali pentru că, foarte probabil această formaţiune s-a întins de o parte şi de alta a Carpaţilor Meridionali. Ipoteza aceasta are de altfel, o largă acceptare în rândul istoricilor, considerându-se că într-adevăr formaţiunea de la care a pornit unificarea Ţării Româneşti se întindea atât la sud, cât şi la nord de Carpaţi. Iată şi un alt argument în plus: denumirea de “muşcel” este întâlnită nu numai la sud de Carpaţi, ci şi la nord prin Dealul Muşcelului în apropiere de satul Tohanul Nou, lângă Bran (de remarcat că lângă Dealul Muşcelului se află Dealul Prăvacior, care dacă reprezintă un diminutiv al cuvântului “pravăţ” indică existenţa în apropiere a unui hotar vechi, posibil cel dintre Muşcel-Muntenia şi Ţara Bârsei). Forma “Dealul Muşcelului” indică fie apartenenţa acestui deal la acel teritoriu al Muşcelului, care în vechime ar fi putut să se întindă până aici, fie faptul că respectivul deal se afla pe una din căile care mergea spre ţinutul Muşcelului (cea care vine dinspre Făgăraş prin defileul de la Poina Mărului şi pătrunde în culoarul Bran-Rucăr), lucru care de asemenea confirmă existenţa unui ţinut al Muşcelului în acest areal (culoarul Bran-Rucăr). Etnografia vine şi ea în sprijinul primei ipoteze, sate precum Moieciu, Fundata, Şirnea, Peştera, apropiindu-se foarte mult din punct de vedere arhitectonic şi al organizării de stilul zonei etnografice Muşcel.

Toponimul Muşcel poate fi de asemenea întâlnit şi în judeţele Prahova (în cuprinsul oraşului Câmpina şi al comunei Moroieni) şi Buzău, ceea ce ar putea indica extinderea spre est a acestei formaţiuni statale.
Dar dacă la 1241 exista o formaţiune statală românească de o parte şi de alta a Făgăraşului, aceasta nu poate fi diferită de cea pomenită la 1222 de o diplomă a regelui ungar Andrei al II-lea, localizată în apropierea Ţării Bârsei şi nici de cea care cuprindea pământurile ce au fost cedate mânăstirii cisterciene din Cârţa întemeiată în ultimul deceniu al secolului XII.

Toate acestea fiind spuse am putea încerca schiţarea pe scurt a istoriei acestei formaţiuni pe parcursul a două secole (sf. sec. XII- sec XIV), formaţiune ce a purtat numele de Muşcel/Muntenia, bazându-ne şi pe legendele istorice despre acele vremuri (legate în foarte mare măsură de personalitatea lui Negru Vodă).
Formaţiunea statală de la poalele masivului făgărăşan, al cărui centru de putere se pare că se afla la acel moment pe pantele nordice ale Carpaţilor Meridionali (legendele locale menţionează că Negru Vodă ar fi avut capitala în punctul întărit de la nordul localităţii Breaza din actualul judeţ Braşov – 23 km de Făgăraş, înspre Braşov) s-a confruntat cu expansiunea maghiară, care aici a început să îşi facă prezenţa începând cu a doua jumătate a secolului XII. Spre sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII se pare că presiunile asupra acestei formaţiuni statale să fi atins apogeul: deposedarea de un teren ce a fost cedat mânăstirii de la Cârţa, instalarea în apropiere a Ordinului Teuton la 1211. Soluţia de supravieţuire a respectivei “ţări valahe” a fost probabil acceptarea suzeranităţii regatului maghiar. Expansiunea spre sud a cavalerilor teutoni confirmată de documente, toponimie (Dealul Sasului, cetatea Orăţii ambele aflate pe teritoriul comunei Dâmbovicioara, actualul judeţ Argeş), dar şi de legende (întemeierea oraşului Câmpulung la 1215) şi de dovezi arheologice şi istorice (prezenţa unui cartier al saşilor în Câmpulung, distinct în spaţiu) a afectat probabil şi mai mult formaţiunea statală muşceleană. Ca urmare, una din mişcările ce ar fi putut fi lesne adoptate de respectivii conducători ai acelei formaţiuni ar fi fost mutarea centrului lor de putere la sud de Carpaţi (de unde şi legenda descălecatului). Această mutare ar fi putut avea loc fie în paralel cu expansiunea teutonă spre sud, fie ulterior plecării Cavalerilor Teutoni, ca urmare a încercării de a ieşi de sub suzeranitatea regatului maghiar, încercări încurajate de slăbirea factorului militar de presiune din zonă: plecarea teutonilor şi izbirea regatului maghiar de invazia tătară de la 1241. Această a doua ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că la 1241 românii s-au opus tătarilor, fapt probabil cerut de raportul de suzeranitate faţă de regatul maghiar.
Raportul de suzeranitate este confirmat şi la 1247 de diploma cavalerilor ioaniţi.

Gabriel Nițulescu

  • Calendar

    • Septembrie 2017
      L M M M V S D
      « Mar    
       123
      45678910
      11121314151617
      18192021222324
      252627282930  
  • Caută