SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!
De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste, interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului, apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…
Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie, activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin, iresponsabil, criminal”, etc.
Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.
Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale. Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim …. Chiar dacă asta nu e specific românesc!

Autor: Mihai Mătieş

Reclame

CONSIDERAȚII DESPRE ÎNCEPUTURILE ȚĂRII ROMÂNEȘTI

De ziua Armatei Române inaugurăm o serie de editoriale despre începuturile Țării Românești, în viziunea unui iubitor de istorie, jurnalistul Gabriel Nițulescu …

În ciuda faptului că atribuirea numelui de Muntenia, în cursul Evului Mediu, pentru întregul teritoriu al Ţării Româneşti – teritoriu care cuprinde şi zone de deal şi câmpie – reprezintă din punct de vedere logic un aspect cel puţin controversat, totuşi istoriografia românească a încercat prea puţin consider eu, să lămurească acest aspect. De aceea, în rândurile următoare, vom căuta, cu puterile noastre, să încercăm să aducem câteva modeste contribuţii care să explice, măcar în parte acest paradox.

Pentru prima oară denumirea de Muntenia apare în cronicile primilor domnitori moldoveni, iar explicaţia oferită la acest moment de istoriografia românească este aceea că moldovenii utilizau acest toponim pentru faptul că în regiunile învecinate cu Moldova densitatea populaţiei era mult mai mare în zona de deal şi de munte, zonele de câmpie din Muntenia fiind mult mai puţin populate. Şi totuşi, chiar dacă în Bărăgan populaţia nu era atât de numeroasă, nu ar trebui uitat faptul că în cîmpia munteană (în special zona din jurul Bucureştiului) şi în lunca Dunării, urmele de locuire pentru acea perioadă (sec. XIV) sunt numeroase (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pag. 242-245). Ca urmare, explicaţia poate părea cel puţin ciudată sub acest aspect.

De aceea, probabil că altele au fost cauzele pentru care cronicile moldoveneşti au desemnat teritoriul Ţării Româneşti sub acest nume. Iar cea mai la îndemână constatare este aceea că, într-adevăr Muntenia se afla într-o zonă muntoasă, cel puţin la un anumit moment. De fapt, aici noi nu venim cu nimic nou, pentru că la acest moment este deja acceptat faptul că formarea Ţării Româneşti s-a făcut prin unificarea teritoriilor dintre Dunăre şi Carpaţi, de către un conducător (voievod) din stânga Oltului, al cărui centru de putere era în zona Argeşului superior (zonă de munte şi deal), ba chiar de o parte şi de alta a Carpaţilor. Putem însă afirma că această formaţiune politică purta numele de Muntenia (sau ceva similar) şi că acest nume era anterior formării Ţării Româneşti? Noi credem că da.
Uitându-ne pe o hartă Ţării Româneşti la 1352 (vezi Istoria Românilor de Constatin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, vol. I, pagina 264-265) remarcăm faptul că din cele nouă judeţe din teritoriul aflat la est de Olt, în Ţara Românească, şapte sunt şi numele unor ape (Argeş, Teleorman, Dâmboviţa, Ilfov, Ialomiţa, Buzău, Râmnic), iar două (Săcuieni şi Vlaşca) trimit cu numele la cel al locuitorilor zonei (Vlaşca – Vlasia – Vlahi, respectiv, Săcuieni-Secui). Alte două judeţe, care deşi nu apar pe respectiva hartă sunt la fel de vechi – Muşcel şi Pădureţ – numele lor oferind indicaţii cu privire la geografia zonei. Cel de-al doilea este atestat documentar în timpul lui Radul cel Mare (la 1498) fiind situat între judeţele Argeş şi Muşcel, a fost alipit la judeţul Muşcel în sec. XVII în timpul domniei lui Radu Mihnea.

În schimb, judeţul Muşcel pare a fi atestat încă din timpul marii invazii tătare de la 1241: „Ordul, trecând prin Ţara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam şi l-a bătut. Şi, în continuare, Budjek trece Munţii Sassanilor ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor, trece munţii şi intră în ţara lui Mislav, unde bate pe duşmanul care-l aştepta.”, se arată în cronica persană a lui Rasid-ed-din. Socotit până în prezent ca fiind numele unui conducător (voievod) din Muntenia, care s-a opus invaziei tătare, Mislav (Mişelav, Micislav), identificat de Neagu Djuvara şi C-tin C. Giurescu cu Seneslav, noi socotim că nu este altceva decât numele regiunii respective: Mislav-Mişelav însemnând de fapt Muşceleanul. Procedeul numirii unui conducător cu numele regiunii pe care o conduce nu este neobişnuit în vechile cronici şi documente, putând fi întâlnit chiar foarte aproape în timp şi spaţiu, pentru o altă formaţiune românească din acea vreme: Litua-Litovoi menţionate la 1247 în diploma cavalerilor ioaniţi.

Pe de altă parte, substantivul „muşcel” indică o culme deluroasă prelungită, puţin înaltă şi cu povârnişuri domoale, care face tranziţia între regiunea de munte şi cea de deal, fiind de obicei acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi cu pomi fructiferi (sursa: DEX ’98) sau o porţiune de teren de la poalele munţilor, acoperită cu păşuni, fâneţe şi livezi, care constituie zona de trecere dintre munţi şi dealuri (sursa: NODEX ) sau un şir de dealuri (sursa: DAR). De asemenea, muncél care reprezintă dubletul lui muşcel (lat. Monticellus) (sursa: DER) indică un munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanţ sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure (sursa: DEX ’98) sau un munte de înălţime mică, care face parte din treapta cea mai de jos a unui lanţ muntos (sursa: NODEX ).
O astfel de descriere este perfectă pentru fostul judeţ Muşcel, mai ales pentru zona sa locuită: “Judeţul Muşcel face parte din judeţele de munte ale Munteniei şi este aşezat în N-V acestei provincii pe vechiul drum care, venind din Ardeal peste pasul Branului, trecea, prin depresiunea Câmpulungului şi ajungea, peste culmi şi curmături, în valea Argeşului, la capitala de pe vremuri, Curtea de Argeş. De aici, strânsele legaturi pe care le-a avut acest judeţ întotdeauna cu Transilvania, mai mult poate decât cu restul ţării… În partea nordică a judeţului se înalţă lanţul dublu al Făgăraşului cu vârful Moldoveanul de peste 2.500 m, şi al Iezerului şi Păpuşei cu vârfuri de peste 2.400 şi 2.300 m. Cele două şiruri se întâlnesc la obârșiile Dâmboviţei. Sub masivul Iezerului, se desfăşoară, mărginită de culmi înalte şi la Sud, depresiunea deluroasă a Câmpulungului, o adevarată “ţară ” de sub munte. Urmează apoi, mai către Miazăzi, culmi fragmentate transversal de ape, o serie de mici depresiuni intracolinare de direcţie V-E şi, în fine, o platformă alcătuită din culmi de dealuri cu spinarea netedă şi îndrumate toate convergent, printre afluenţii Argeşului, către S-V, în direcţia oraşului Piteşti. Prin înalţimea lor care nu scade, pe culmi sub 400 m, dealurile acestui ţinut merită numele de muşcele. Populaţia locală păstrează totuşi acest nume pentru dealurile mai înalte din Nord, de unde a pornit şi vechea aşezare a judeţului.” (sursa: Enciclopedia României, 1938, Bucureşti, vol. II). Ultima frază este deosebit de importantă pentru noi, întărind faptul că tocmai acele dealuri mai înalte sau acei munţi mai mici sunt denumiţi în zonă sub denumirea de muşcele, muşcele care sunt locuite în prezent, dar care au fost locuite şi în trecut, după cum o arată documentele vechi şi dovezile arheologice.

Ţinând cont şi de faptul că în limba română trecerea de la muşcel la munte se face destul de uşor prin muncel şi regionalismul “munce”, putem afirma că numele de Muşcel şi cel de Muntenia sunt echivalente, desemnând în secolul XIII – şi poate chiar mai devreme – o formaţiune statală din zona de est a Carpaţilor Meridionali. Spun din zona de est a Carpaţilor Meridionali pentru că, foarte probabil această formaţiune s-a întins de o parte şi de alta a Carpaţilor Meridionali. Ipoteza aceasta are de altfel, o largă acceptare în rândul istoricilor, considerându-se că într-adevăr formaţiunea de la care a pornit unificarea Ţării Româneşti se întindea atât la sud, cât şi la nord de Carpaţi. Iată şi un alt argument în plus: denumirea de “muşcel” este întâlnită nu numai la sud de Carpaţi, ci şi la nord prin Dealul Muşcelului în apropiere de satul Tohanul Nou, lângă Bran (de remarcat că lângă Dealul Muşcelului se află Dealul Prăvacior, care dacă reprezintă un diminutiv al cuvântului “pravăţ” indică existenţa în apropiere a unui hotar vechi, posibil cel dintre Muşcel-Muntenia şi Ţara Bârsei). Forma “Dealul Muşcelului” indică fie apartenenţa acestui deal la acel teritoriu al Muşcelului, care în vechime ar fi putut să se întindă până aici, fie faptul că respectivul deal se afla pe una din căile care mergea spre ţinutul Muşcelului (cea care vine dinspre Făgăraş prin defileul de la Poina Mărului şi pătrunde în culoarul Bran-Rucăr), lucru care de asemenea confirmă existenţa unui ţinut al Muşcelului în acest areal (culoarul Bran-Rucăr). Etnografia vine şi ea în sprijinul primei ipoteze, sate precum Moieciu, Fundata, Şirnea, Peştera, apropiindu-se foarte mult din punct de vedere arhitectonic şi al organizării de stilul zonei etnografice Muşcel.

Toponimul Muşcel poate fi de asemenea întâlnit şi în judeţele Prahova (în cuprinsul oraşului Câmpina şi al comunei Moroieni) şi Buzău, ceea ce ar putea indica extinderea spre est a acestei formaţiuni statale.
Dar dacă la 1241 exista o formaţiune statală românească de o parte şi de alta a Făgăraşului, aceasta nu poate fi diferită de cea pomenită la 1222 de o diplomă a regelui ungar Andrei al II-lea, localizată în apropierea Ţării Bârsei şi nici de cea care cuprindea pământurile ce au fost cedate mânăstirii cisterciene din Cârţa întemeiată în ultimul deceniu al secolului XII.

Toate acestea fiind spuse am putea încerca schiţarea pe scurt a istoriei acestei formaţiuni pe parcursul a două secole (sf. sec. XII- sec XIV), formaţiune ce a purtat numele de Muşcel/Muntenia, bazându-ne şi pe legendele istorice despre acele vremuri (legate în foarte mare măsură de personalitatea lui Negru Vodă).
Formaţiunea statală de la poalele masivului făgărăşan, al cărui centru de putere se pare că se afla la acel moment pe pantele nordice ale Carpaţilor Meridionali (legendele locale menţionează că Negru Vodă ar fi avut capitala în punctul întărit de la nordul localităţii Breaza din actualul judeţ Braşov – 23 km de Făgăraş, înspre Braşov) s-a confruntat cu expansiunea maghiară, care aici a început să îşi facă prezenţa începând cu a doua jumătate a secolului XII. Spre sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII se pare că presiunile asupra acestei formaţiuni statale să fi atins apogeul: deposedarea de un teren ce a fost cedat mânăstirii de la Cârţa, instalarea în apropiere a Ordinului Teuton la 1211. Soluţia de supravieţuire a respectivei “ţări valahe” a fost probabil acceptarea suzeranităţii regatului maghiar. Expansiunea spre sud a cavalerilor teutoni confirmată de documente, toponimie (Dealul Sasului, cetatea Orăţii ambele aflate pe teritoriul comunei Dâmbovicioara, actualul judeţ Argeş), dar şi de legende (întemeierea oraşului Câmpulung la 1215) şi de dovezi arheologice şi istorice (prezenţa unui cartier al saşilor în Câmpulung, distinct în spaţiu) a afectat probabil şi mai mult formaţiunea statală muşceleană. Ca urmare, una din mişcările ce ar fi putut fi lesne adoptate de respectivii conducători ai acelei formaţiuni ar fi fost mutarea centrului lor de putere la sud de Carpaţi (de unde şi legenda descălecatului). Această mutare ar fi putut avea loc fie în paralel cu expansiunea teutonă spre sud, fie ulterior plecării Cavalerilor Teutoni, ca urmare a încercării de a ieşi de sub suzeranitatea regatului maghiar, încercări încurajate de slăbirea factorului militar de presiune din zonă: plecarea teutonilor şi izbirea regatului maghiar de invazia tătară de la 1241. Această a doua ipoteză pare mai plauzibilă, mai ales că la 1241 românii s-au opus tătarilor, fapt probabil cerut de raportul de suzeranitate faţă de regatul maghiar.
Raportul de suzeranitate este confirmat şi la 1247 de diploma cavalerilor ioaniţi.

Gabriel Nițulescu