ALL YOU NEED IS CHOCOLATE – O POVESTE DE IUBIRE

Am început să mă împrietenesc cu ea încă din copilărie. De atunci suntem nedespărțiți. Sunt convins că această poveste este des întâlnită, dar fiecare are amintirile lui, care fac ca această experiență să fie unică. Tu îți mai amintești prima ta întâlnire cu ea?

Îmi amintesc și astăzi, de fiecare dată când ne întâlnim, mireasma ei din prima zi, gustul ei dulce și amețitor, retrăiesc vraja cu care am fost amorțit. Îmi amintesc prima sărutare la fel cum mi-o amintesc și pe ultima. A rămas neschimbată, deși are multe înfățișări acum. Ea, pentru mine, a rămas aceeași.

M-am îndrăgostit pe loc, încă dinainte de a o vedea. Avea cel mai îmbietor miros și m-am simțit ispitit, am vrut să o cunosc, să o îmbrățișez. Ea era totuși departe de mine, iar eu nu aveam voie să mă apropii de ea. Eram frustrat, oare cum aveam să ajung la ea, era imposibil. Distanța dintre noi era atât de mare, dar mirosul ei încă îl mai puteam simți.

Aveam să îmi fac un plan pentru a o răpi, dar nu îmi doream să fiu prins, așa că am fost nevoit să mai aștept până ce paznicii s-au îndepărtat. Am așteptat atât de mult, ori cel puțin așa am avut impresia. Timp în care am urmarit-o din depărtare, cu o indiferență mascată. Mă întrebam cum arată, îmi imaginam chipul ei gingaș, ghidându-mă numai după mirosul ei excentric. Orele treceau, iar mie îmi era teamă că paznicii nu vor pleca, iar eu nu o voi vedea niciodată.

Ațipisem, ceea ce m-a trezit a fost mirosul ei, pe care l-am simțit mai aproape de mine. Credeam că a coborât ea și nu m-am grăbit să îmi deschid ochii. Așteptam o mângâiere, o sărutare. Dar apoi, s-a îndepărtat. Am deschis ochii și ea dispăruse. Nici nu era lângă mine. Paznicii au dus-o în cealaltă clădire. Acolo nu puteam intra. Nu aveam să o mai văd niciodată.

Am rămas trist pentru următoarele zile. Mă gândeam la ea neîncetat, încât mi-a apărut în vis. Dar nu am putut să o văd. I-am auzit doar glasul, ritmat de mirosul ei inconfundabil. Astfel eram mai liniștit. Știam că o pot întâlni, chiar dacă este vorba despre altă lume, în care poate nu ne vom atinge niciodată. Totuși, eu eram mai liniștit.

Au trecut multe zile de atunci. Mi-a mai apărut în vis, dar acum a încetat. Mă întreb ce înseamnă asta. În aceeași încăpere în care ne-am întâlnit atunci, încep să simt din nou mirosul ei. Oare visam? Nu o vedeam, nu o puteam auzi. Nu știam dacă există sau dacă e doar un vis. Eram neliniștit. Nu aveam să părăsesc locuința până ce parfumul ei nu va dispărea. Am așteptat din nou ore în șir, îmbărbătându-mă să nu ațipesc din nou. În cele din urmă, am fost izgonit. Am părăsit încăperea cu inima frântă. Eu eram convins că ea este acolo.

A doua zi m-am reîntors. Mirosul ei era de mult pierdut. Chiar dacă nu am reîntâlnit-o, tristețea nu m-a apăsat așa de tare. Am știut că am să o revăd în curând. Aveam să mă ghidez după semnele pe care mi le trimitea în vis. Era simplu. Când înceta să mai apară, atunci aveam să o întâlnesc în realitate. Așa că nu am făcut altceva decât să aștept.

Am primit semnalul la scurt timp, de data asta nu aveam cum să o mai pierd. Am intrat năvală în locuință și am tras puternic aer în piept. Dar aerul era încărcat de mireasma ei dulce. Am fost amețit pe loc. Astăzi avea să se întâmple! Mă simțeam puternic și norocos. Ea mi-a vorbit. Mi-a spus să mă liniștesc. Avea dreptate, paznicii au părăsit încăperea, iar eu am avut cateva secunde pentru a mă apropia de ea. Mireasma ei îmi dădea energie. Paznicii au tot intrat, iar eu am fost nevoit să mă ascund de multe ori. Puteam fi prins și trebuia să îmi fie teamă, doar mă apropiam de un loc interzis. Dar eram dornic să o cunosc, să o privesc, să o admir, încât frica nu m-a stăpânit.

Am profitat de timpul în care păzitorii s-au făcut nevăzuți, iar eu m-am putut apropia cât mai mult de ea. M-am uitat în jos, era prăpastie pentru ochii mei. Dar ea mi-a spus să nu îmi fie teamă, așa că nu mi-a fost. Mirosul devenea din ce în ce mai puternic. Am pășit încet alături de ea. În sfârșit am reușit să o privesc. Puteam sta acolo la nesfârșit, dar știam că oricând se pot întoarce gardienii. Vroiam să o iau de acolo, dar nu puteam vedea cale de întoarcere în siguranță. Acum eram panicat pentru că realizam că o pot pierde din nou. Așa ceva nu se poate întâmpla!

Eram ascuns și așteptam să o pot privi din nou. Locul nu era deloc lăsat nesupravegheat. Sunt nevoit să mă retrag, pentru a nu fi zărit. A trebuit să mă îndepărtez de ea, cu inima înlăcrimată, și temându-mă că o vor lua.

De fiecare dată când se apropiau de ea, simțeam că sunt cumva înjunghiat în piept. Era un sentiment ciudat. La fel de ciudat precum a fost starea care m-a cuprins încă de când am întânit-o pentru prima oară. Nu am realizat asta până acum, dar așa ceva nu am mai simțit. Din cauza circumstanței, nu am băgat de seamă nici acum, când am fost alături de ea, ce sentimente m-au cuprins. Timpul într-adevăr pare că s-a scurs mai lent, am putut să o privesc, să o admir, să îi vorbesc. Dar nu am reușit să o ating. Mirosul ei simt că mi-a călătorit prin vene, sunt întru totul vrăjit.

Paznicii s-au întors grăbiți de data asta, se lasă către asfințit. Poate vor pleca și vom rămâne aici, doar eu cu ea. Ce vis fulgerător și stupid. Căci ea este din nou luată de lângă mine, iar eu mă simt încremenit. Nu avea cum să se întâmple din nou! I-am urmărit cu privirea, nu puteam risca să fiu din nou trimis. Credeam că o vor duce din nou în cealaltă clădire, iar eu nu aveam să o mai văd. Dar, spre fericirea mea, a rămas în aceeași încăpere, dar închisă în cutia aia mare și rece. Deși nu eram lângă ea, mă liniștisem pentru că o știam aproape. Am așteptat ca cei doi să plece, timp în care m-am gândit cum să o recuperez.

S-a întunecat, pe hol se auzeau pași puternici. A intrat în încăperea în care mă aflam eu. Era un sol, căutându-mă. Nu aveam voie acolo. Am fost trimis în locuința mea. Cu fiecare pas, inima mi se umplea mai tare de dorința arzătoare de a-mi reîntâlni iubirea. Nu aveam să mai aștept. Dimineață putea să fie trimisă de aici. Aveam să mă duc la locul meu, așa cum mi s-a poruncit. Dar atunci când toate trupurile vor fi adormite, mă voi întoarce la ea.

Am așteptat câteva ceasuri, timp în care am păzit în gând locuința ei, când ea mi-a șoptit dintr-o dată că drumul este liber. Atunci, cu cea mai mare grijă, am pășit pe culoarul pustiu și am intrat în acea încăpere în care ea era ținută prizonieră. Era atât de întuneric, iar cutia mare și rece în care se afla despărțea mireasma ei de întreaga locuință. Trebuia să deschid acea ușă mare fără ca paznicii să mă audă. Au fost poate cele mai fioroase momente pe care le-am trăit. Am deschis ușa încet și dintr-o dată, tot parfumul ei s-a îmbulzit asupra mea. Speram să-mi rămână numai mie atașat și numai eu să îl pot cunoaște, numai eu să îl pot simți. Cât de egoist mă transformam.

Apoi am luat-o de acolo și am fugit cu ea către camera mea. Încă era noapte și simțeam că timpul va rămâne pe loc pe veci. Acum o pot mirosi, o pot privi și o pot atinge. În acea noapte noi doi ne-am cunoscut. Mi-a spus cum o cheamă și de unde vine. Am aflat că nu era ca mine, și nici eu ca ea. Eram două corpuri diferite, dar care se iubeau încă de când s-au văzut prima oară. Mi-a spus să nu mă întristez dacă o sa plece, dacă va fi luată din nou de lângă mine, pentru că noi doi ne vom întâlni mereu. De câte ori îi voi simți mirosul, ea va fi aceeași.

Nu a durat mult până ce mi-a oferit sărutarea ei. A fost cea mai dulce aromă pe care o gustasem până atunci. Am fost fermecat de gustul ei și aveam să îl caut de acum încolo toată viața. Știam că în curând o să dispară, așa că vroiam ca parfumul ei să il port într-o sticluță. Totuși, eu o doream pe ea și nu doar mireasma ei. Începeam să simt cum inima mi se transformă în preajma ei. Deveneam mai egoist, dar nu îmi păsa. Nu mă preopucupa decât când o să reapară. Când îmi va da din nou sărutarea ei? Am rămas singur, cu amintirea minunată pe care mi-a oferit-o.

Chiar dacă ea a dispărut acum, eu încă o pot simți, încă mă încântă aproape ca și cum ar fi tot lângă mine. Mi-am pomenit în gând numele ei și apoi am adormit. Nu m-am mai gândit la nimic altceva. Nici la faptul că a doua zi gardienii îi vor observa lipsa și o să se facă cercetare în tot castelul. Dar nici asta nu mă neliniștea. Eram încă vrăjit.

Numele ei este Vis de Ciocolată.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (II)

În discursul său de la Stanford, în anul 2005, Steve Jobs aminteşte un citat care l-a pus pe gânduri de când l-a aflat şi care l-a ajutat să acţioneze în viaţă în alt mod decât o făcea: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce urmează să fac ?” Dar dumneavoastră?

În zilele noastre, când pare că şi timpul a acceptat secolul vitezei, tânjim, după ore suplimentare petrecute la servici, la câteva momente de relaxare. Oare am mai simţi arzând această nevoie dacă ne-am relaxa muncind, altfel spus dacă am face ceea ce ne place?! Dar, din păcate, omul modern care munceşte pentru a întări caracterul consumatorului de satisfacţie garantată, este posibil să nu îşi schimbe niciodată faţada acestui gen de viaţă anostă pe care o duce, dacă nu scapă de teama de a o lua de la capăt.

A începe din nou înseamnă a lăsa în urmă datoria de a-i satisface pe alţii pentru a începe să te mulţumeşti pe tine. Câţi dintre noi am avea curajul să lăsăm în urmă această siguranţă, această ancoră care ne ţine într-un loc stabil, foarte aproape de tărâmul făgăduinţei? Către ce ţinuturi se va îndrepta acum corabia noastră dacă am avea curajul să ridicăm ancora şi să cutreierăm lumea? Teama de a fi lăsat pe drumuri, de a fi înfometat, de a nu avea bani, îi determină pe mulţi să pornească în căutarea unui drum fără primejdii, fără obstacole, o sursă sigură de venit bănesc. Apoi, aceştia îşi vor îndruma odraslele fie pe aceeaşi cale pentru a le asigura un statut financiar, fericirea, pentru a le ghida viaţa, fie vor dori ca urmaşii să împlinească visul de mult lăsat in urmă al părintelui. Oricare ar fi varianta, copilul nu-şi va urma propriul destin. În zilele noastre însă, cei care doresc cu fermitate să pună deplină stăpânire pe viaţa lor sunt consideraţi rebeli şi nerecunoscători familiei. În astfel de cazuri unii părinţi acceptă ceea ce pare a fi pentru ei noul lor copil, în timp ce alţii preferă să îi izgonească chiar şi din inima lor. Este păcat ca din această cauză cele două tabere să îşi piardă legăturile. Aţi observat ce distanţi şi ce ipocriţi suntem faţă de părinţii noştri, făcându-i mândri de persoana ce o afişăm numai în prezenţa lor? În schimb ei rămân veşnic stăpânii pe care trebuie să îi încânţi, din al căror cuvânt nu trebuie sa ieşi, a căror cerinţe trebuie să le îndeplineşti. Toate acestea ca ei să nu creadă că nu le eşti recunoscător pentru ce ţi-au oferit. Acesta este principiul? Ofer, ca părinte, ca să cumpăr viaţa fiului meu? Nu suntem oare prea egoişti încercănd să dăm fericire doar pentru a o primi înapoi ca motiv de răsplată?

De ce oare prea mulţi oameni îşi caută propria împlinire în altă parte decât în sufletul lor?
Fiecare are o voce interioară ce-i dictează în mod discret paşii ce-i are de urmat pentru a da naştere unei vieţi împăcate. Înaintea morţii toţi vom cauta acea pace interioară pe care nu am simţit-o pentru că am urmat altă cale în viaţă. Nu vă aşteptaţi ca răspunsurile să vă fie transmise neapărat prin vise. Le veţi simţi dacă sunteţi dispuşi să vă abateţi de la cerinţele si dorinţele celorlalţi, dacă vă lasaţi inima să vă comunice sufletul.

Autor: Octavian Radu