MAI CREDEM ÎN MOŞ CRĂCIUN?

Vine un moment în care toţi aflăm un adevăr dur şi urât: Moş Crăciun nu există! Nu ştiu voi cum aţi reacţionat, dar eu am plâns ca un copil ce eram şi mi-a fost greu să-mi revin.

Pentru mine Moş Crăciun era adevărat şi chiar dacă nu îl văzusem niciodată, eram convinsă că el este cel care îmi aduce cadouri an de an şi le lasă sub bradul de Crăciun.

Erau parcă alte vremuri când eram eu copil. Se credea mai mult în Moş Crăciun şi eram mai inocenţi şi naivi din punctul ăsta de vedere. La mine în clasă toţi ştiam de Moş şi nu era nici măcar unul care să strige în gura mare că nu există şi să strice magia. Era mai frumos aşa.

În ziua de azi, copiii nu mai cred în Moş Crăciun. Există prea multe filme, Moşi prin mall-uri care cam strică farmecul. Ei sunt mai ageri şi se prind repede. Pe lângă asta, s-au mai schimbat şi vremurile. Azi este cool să ai cel mai tare joc, cel mai tare telefon, să mergi la mall, etc. Este mai puţin important cine aduce cadourile şi cum. Din punctul meu de vedere nu mai există copilărie, dar aici nu mă refer doar la a crede în Moş Crăciun. Este un subiect mai larg pe care îl voi continua şi în alte editoriale.

Suntem prea mari ca să mai credem în Moş Crăciun? Cât ar trebui să fie ok să credem? Eu sunt de părere că vârsta nu contează aici. Normal că pe măsură ce creştem ne lăsăm influenţaţi de tot ce auzim şi vedem în jur şi aflăm cum stă treaba, dar povestea rămâne în continuare una frumoasă. Ideea că cineva pregăteşte timp de un an de zile cu ajutorul elfilor cadouri pentru toţi copii din lume şi apoi le distribuie într-o singură noapte este pur şi simplu magică! La final, măcar atât ar trebui să ne rămână, povestea.

Nu cred că suntem niciodată prea mari pentru o poveste bună. Dacă ne pierdem interesul pentru ele înseamnă că ne pierdem şi copilul din noi. Devenim adulţi serioşi cu joburi, cu responsabilităţi, care nu mai au timp de “prostii”. Intervin probleme reale şi urgente, stresul de la muncă, banii şi nevoia de ei, iar magia dispare …

Sâmbătă este ajunul, iar copiii care încă mai cred se vor pregăti cuminţi de sosirea Moşului. Îi vor pregăti câteva merinde pentru că drumul e lung şi el va fi obosit, şi se vor culca devreme. Noi, restul, ce facem? Ce-ar fi să ne aducem aminte de copilărie şi să ne imaginăm încă o dată că Moş Crăciun există şi vine cu sania în miez de noapte? Poate miracolele chiar se întâmplă în noaptea magică de Ajun.

Autor: Cristina Mehedinţeanu

Reclame

AI TIMP SĂ CITEŞTI ACEST EDITORIAL? PARTEA I

De ce avem impresia că în zilele noastre timpul se scurge mai repede? Este simplu, dar noi facem să pară complicat. Societatea îţi cere promptitudine şi devotament, tehnologia se revoluţionează în timp ce tu dormi, copiii vor să fie în pas cu moda, iar tu nu ai avut timp să îi creşti altfel.

De unde a început această poveste cu secolul vitezei? Din păcate, acesta este încă un răspuns bine-cunoscut, dar preferat a se ţine ascuns, a nu fi luat în seamă ori a fi mascat prin manevre ale mass-mediei. Pentru că multe lucruri au fost ţinute sub covor, pentru că mulţi oameni au fost naivi şi nu au băgat de seamă cocoaşa formată de acestea, pentru că cei care puteau dezvălui secrete au fost ţinuţi în tăcere, cetăţenii au putut fi manipulaţi fără ca ei să îşi dea seama de asta.

Tehnologia a venit în ajutorul acestei şiretenii, putându-se face abuz de ea pentru a uşura mai mult sarcinile oamenilor. Acest fapt iese în avantajul directorilor, în acest fel ei putând cere din partea angajaţilor mai mult timp petrecut la serviciu. Oamenii, deşi vor să se ştie unici, totodată vor să şi fie în pas cu moda. Să presupunem că vă reîntălniţi un fost coleg de liceu şi aveţi timp să schimbaţi câteva propoziţii. Aflaţi despre acesta că are aproape 30 de ani, nu este căsătorit, nu are maşină, locuieşte cu părinţii şi lucrează într-un supermarket. Mulţi dintre voi deja l-aţi catalogat şi probabil nu aţi dori să ieşiţi într-o seară cu om pe care îl consideraţi sub nivelul vostru social. Ne-am setat anumite prejudecăţi despre felul în care să ne trăim viaţa şi timpul de oameni pe care să-i avem în cercul de prieteni în aşa fel încât să ne încadrăm şi să fim acceptaţi de cei care deja se află acolo unde noi ne dorim să ajungem. Iar dacă am ajuns acolo, am face bine să le respectăm regulile.

Nu degeaba se spune că banul te schimbă. Am observat cum oamenii pun mare preţ pe el, devenind noul lor Dumnezeu şi crezând că el este cel care le determină destinul. Lucru în mare parte de la sine înţeles, din moment ce orice alte căi cinstite care ţi-ar permite să supravieţuieşti au fost înlăturate de mult şi altele au fost impuse de societate. Acum au rămas nişte standarde pe care trebuie să le urmăm chiar şi pentru a fi numiţi normali. Asta în opoziţie cu ideile aceloraşi oameni care susţin că trebuie să ai întotdeauna mintea deschisă şi să accepţi diferenţele.

Nu este de mirare că tânjim după adrenalină, după libertate (în adevăratul sens), după recreere, după lucruri interzise şi periculoase, dacă felul în care ne petrecem timpul nu ne lasă loc să ne bucurăm singuri de viaţă. Probabil de aceea simţim nevoia să ne uităm la filme cu oameni care trec prin situaţii la care noi doar visăm. Nu sunt împotriva filmelor ori a viselor, dar este păcat că trăim în paradoxal. Să vă dau un exemplu: Dacă îţi doreşti să călătoreşti, să vizitezi şi alte ţări, nu o poţi face decât cu bani. Pentru a avea bani, trebuie sa munceşti. Iar dacă munceşti nu ai timp să călătoreşti aşa cum ţi-ai fi dorit pentru că timpul tău liber de fapt nu este al tău.

Voi ce faceţi în timpul liber? Vă puteţi bucura de el fără să vă îngrijoraţi de muncă? Vă aştept în partea a doua a acestui editorial cu o continuare privind această problemă.

Autor: Octavian Radu

NE DAŢI ORI NU NE DAŢI?

Halloween. A fi sau a nu fi? A se serba sau nu? Astea sunt întrebări care mă macină în fiecare an în perioada asta a anului.

Recunosc că atunci când eram mică cumpăram cu tata şi sora un dovleac mare, îl goleam de miez şi îi dădeam o formă cât mai înspăimântătoare ca apoi să-l punem în geam. De ce făceam asta? Atunci era distractiv, eram copil şi deşi nu înţelegeam ce înseamnă sărbătoarea, îmi plăcea să o serbez. N-am fost niciodată să colind pentru dulciuri, şi mai bine că poate îmi primeam numai uşi în nas şi se ducea toată distracţia.

Când am crescut nu pot spune că m-am desprins de tot de Halloween. Învăţam despre tradiţii şi obiceiuri străine la şcoală, la ora de engleză, şi ocazional ne mai şi costumam pe 31 octombrie. Tot pentru că era distractiv.

Filmele americane şi-au pus şi ele amprenta pe această sărbătoare şi sunt atâtea în care vedem copii, dar şi adulţi costumaţi şi alergând pe străzi noaptea târziu strigând “Trick or treat?” (Ne daţi or nu ne daţi, în trad. rom.).

Lăsând partea de distracţie deoparte, eu am făcut puţin research ca să aflu mai multe despre Halloween şi să văd de unde a pornit totul. Se pare că nici măcar nu provine de la americani, ci este de origine celtică, fiind preluat apoi de popoare din occident. Numele provine din limba engleză, de la expresia “All Hallows’ Even” şi se referă la Ziua Tuturor Sfinţilor de fapt, sărbătorită pe 1 noiembrie. Dovleacul sculptat, jack-o’-lantern, era menit să lumineze sufletele din purgatoriu, iar iniţial aceste felinare erau modelate din napi. Ştiaţi asta?

Obiceiurile diferă de la ţară la ţară; în Belgia se aprind lumânări în memoria celor morţi, în Canada se decorează casele cu dovleci sau porumbi, în China se confecţionează bărcuţe de diferite dimensiuni şi sunt arse în seara respectivă, în Cehoslovacia scaunele sunt plasate la gura sobei, în Franţa până în 1996 Halloween-ul nu a fost serbat pe motiv că este un americanism, în Germania se ascund cuţitele în seara aceea ca să nu fie răniţi de spiritele rele care umblă pe pământ noaptea, în Coreea se vizitează morminte şi se aduc ofrande de orez şi fructe, etc.

Dar în România? Ce se face de Halloween pe 31 octombrie? Mai mult ca sigur toate barurile şi cluburile se vor întrece şi anul acesta în party-uri costumate de Halloween. Se vor acorda premii şi se vor pregăti suprize pentru cele mai frumoase şi originale costume, decorul va fi unul de mormânt şi muzica, ei bine, aici nu cred că se va schimba ceva, poate doar Thriller al lui Michael Jackson va răsuna la maxim de peste tot. Lumea va dansa, se va amuza, dar nu va rămâne cu nimic. Toate aceste “parties” mie nu-mi inspiră nimic decât un alt truc al patronilor de a-şi umple barurile şi cluburile pentru încă o seară. Face toată lumea ce poate, nu?

Personal, nu-i văd rostul Halloween-ului în România. Este doar un alt “produs” importat de la străini, fără sens şi fără substanţă. Avem şi noi strigoii noştri, vampiri, de ce să împrumutăm şi de la alţii? În plus, mi se par şi mai veridice ale noastre decât nişte zombie ridicaţi din mormânt într-o noapte ca să umble pe pământ. Voi ce credeţi?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

CUM SĂ FII CONVINGĂTOR ÎN VIAŢĂ! (I)

Dr. Robert Cialdini va susţine pe 30 septembrie un seminar internaţional, în care va vorbi despre cum să obţii mult-aşteptatul cuvânt „da” la orice solicitare pe care o adresezi. Reputatul psiholog se bazează pe şase principii ale persuasiunii pentru a ne învăţa cum să fim convingători în viaţă.

Vă invit în acest editorial să vorbim puţin despre cele şase principii ale persuasiunii pentru a învăţa să le recunoaştem, cum să le folosim pentru a primi acceptul celorlalţi la doleanţele noastre sau cum să ne ferim de cei care le folosesc în scopuri negative:

1. PRINCIPIUL RECIPROCITĂŢII

Oamenii se simt obligaţi să ofere înapoi ceva celor care i-au ajutat. Cei care nu întorc favorul sunt consideraţi de societate nerecunoscători, ingraţi. Dr. Cialdini ne învaţă cum să obţinem obligaţia morală pentru întoarcerea favorului făcut: după ce-am ajutat un apropiat într-o anumită activitate, iar acesta ne mulţumeşte pentru serviciile lui, este indicat să nu-i răspundem „Cu plăcere!”, ci mai degrabă, pe un ton semi-glumeţ, „sunt convins că şi tu ai fi făcut la fel în locul meu!”

Acest lucru se întâmplă şi în lumea afacerilor. Multe categorii profesionale oferă prima şedinţă gratuit: cabinete de înfrumuseţare, consult stomatologic, şedinţă de machiaj, consultanţi, psihologi, tocmai pentru a ne induce în subconştient obligaţia morală de a răsplăti acel gest de generozitate prin cel puţin încă o vizită.

2. PRINCIPIUL ANGAJAMENTULUI ŞI CONSECVENŢEI

Oamenii trebuie să îşi respecte angajamentele făcute, mai ales cele făcute în public, în caz contrar fiind stigmatizaţi de societate – etichetaţi ca neserioşi, fără cuvânt.

Un exemplu frecvent folosit al acestui principiu îl regăsim în domeniul retail – marile hipermarket-uri anunţă la o categorie de produs „Dacă găsiţi într-un loc acest produs mai ieftin decât la noi, vă returnăm banii garantat”. Este un exemplu clasic de angajament şi răspundere a companiei respective, pe care tindem să îl credem, căci nicio mare companie nu şi-ar prejudicia printr-o astfel de minciună credibilitatea pe piaţă.

3. PRINCIPIUL DOVEZII SOCIALE

Oamenii tind aproape întotdeauna să urmeze sfaturile şi îndrumările altora, imitând comportamentele şi atitudinile celorlalţi. De aici ideea de spirit de turmă, folosită adesea în sens peiorativ. Dar adevărul este că suntem programaţi genetic să ascultăm şi să-i urmăm pe alţii.

Un exemplu grăitor în ilustrarea principiului dovezii sociale îl găsim în topurile de muzică şi filme de pe internet sau de la TV. De exemplu un film care este pe primul loc într-un top alcătuit de o publicaţie specializată de prestigiu, pe baza preferinţelor ascultătorilor, ne determină şi pe noi să-l vizionăm, mergând pe ideea „prea mulţi oameni spun că-i o capodoperă. Nu pot greşi atâţia oameni!”

O altă formulă folosită de companii este aceasta: „Sunaţi acum pentru a achiziţiona produsul nostru! Dacă liniile sunt ocupate, vă rugăm reveniţi!” Este un exemplu grăitor de ilustrare a principiului dovezii sociale, făcând potenţialul client care sună să-şi imagineze că sunt atât de multe persoane care încearcă să sune, încât liniile telefonice sunt aproape mereu ocupate, iar operatorii nu fac faţă numărului mare de solicitări.

Autor: Octavian Radu

PIRAŢII DIN CARAIBE – JACK SPARROW

Jack Sparrow pare stereotipul piratului ce-l cunoaştem din copilărie: aventurier, neîndemânatic, rebel, hoţ, visător, iubitor de băutură şi de femei, haios, dar avem să aflăm că poate fi şi altfel …

Jack Sparrow este un personaj bine conturat, capabil să ia pericolul peste picior şi totodată să scape basma curată din orice situaţie. Este surprinzător de inteligent şi spontan atunci când trebuie să acţioneze repede şi discret pentru a se strecura dintr-o situaţie ce-i poate fi mortală. Însă, ceea ce cu siguranţă îl defineşte cel mai bine, este al său nelipsit umor şi sarcasm ce completează perfect povestea vieţii piratului neîndemânatic.

Ar putea părea că pentru el acea lume reprezintă un joc, asta până când viaţa lui sau a femeii pe care o iubeşte îi este pusă în pericol, dar ultima parte a serii arată că iubirea rămâne încă un sentiment de care amarnic se fereşte. Fuge de ceea ce consideră că l-ar face mai vulnerabil, fiindu-i teamă să se despartă de viaţa liberă pe care-o avea.

Cu siguranţă, în aceste 4 filme din seria Piraţii din Caraibe am fost martorii unei maturizări a personajului. Deşi el pare cel mai aerian datorită caracterului visător şi a felului în care răspunde provocărilor, ne va uimi cât de rapidă este reacţia sa când se confruntă cu probleme neaşteptate.

Spre deosebire de alţi piraţi căpitani, ceva deosebit de călduros găsim în inima lui Jack: compasiunea. Chiar dacă uneori poate fi egoist şi încăpăţânat, am remarcat legătura ce s-a format între el şi membrii echipajului, fapt ce îl face mai prietenos şi mai puţin de temut decât legendele rele ale mării, cum ar fi Blackbeard sau Căpitanul Barbossa. Acest fapt poate fi mai bine evidenţiat când a fost blocat în Lumea de Dincolo. Da, a fost salvat în mare măsură pentru că aveau nevoie de el, dar unii au recunoscut că ciudatul personaj chiar le lipsea.

Pentru unii Sparrow este considerat o glumă, o parodie a genului şi o ţintă uşor de doborât. Mulţi dintre cei care l-au subestimat au fost mai apoi mâniaţi de faptul că s-au lăsat purtaţi de acea alură de incompetent ce o purta Jack cu mândrie.

Este un personaj caraghios, care are întotdeauna la îndemână o replică pregătită să-l scoată din momentele în care se doreşte invizibil. Şi cumva reuşeşte şi acest lucru. Să sperăm că nu va reuşi să se facă nevăzut şi din inimile noastre!

Octavian Radu

BĂIATUL CARE A TRĂIT (II)

Aşa cum vă promiteam săptămâna trecută, revin cu o continuare la povestea lui Harry Potter. Mai exact, motivele din spatele succesului imens al acesteia. De ce această poveste şi nu alta? Cum de a reuşit J.K. Rowling să vrăjească un public atât de mare şi să-l ţină cu sufletul la gură?

Câteva dintre motive vă dădeam în editorialul trecut, iar acum este timpul pentru altele şi mai interesante.

Lupta dintre bine şi rău, o temă omniprezentă. Nu este pentru prima oară când întâlnim acest subiect, dar ce ne atrage la el este faptul că ne implică emoţional. Cumva, tot ajungem să alegem de partea cui suntem şi vrem să luptăm. Cine este alături de Harry Potter îşi doreşte ca el să câştige, să-l învingă pe Voldemort şi să meargă până la capăt cu el. În plus, aflăm încă de la început motivele popularităţii lui Harry Potter, de ce i se spune băiatul care a trăit, iar lupta dintre cei doi, Harry şi Voldemort, se pronunţă încă din clipa primei lor întâlniri, moment care dă startul poveştii.

Personajele bine definite au oferit şi mai multă veridicitate poveştii. Ca cititor sau spectator aveai un spectru larg de personaje pe care să le îndrăgeşti sau care să îţi semene. Fie că erai mai mult ca Harry, ciufulit, mereu pus pe şotii şi curajos, ca Hermione, serioasă, silitoare şi cuminte, sau ca Ron, amicul perfect, foarte amuzant şi distractiv, Neville, timid, retras şi uitic, există cineva pentru toată lumea!

Odată ce se întâmplă asta, vroiai să te întorci mereu şi mereu la ei ca să vezi ce mai pun la cale şi cum evoluează. În plus, începând cu filmul al treilea din saga Harry Potter, având şi un regizor nou, personajele au fost aduse şi mai aproape de „lumea reală”, aceştia fiind surprinşi din ce în ce mai des în haine de Încuiaţi: blugi, hanorace şi nelipsiţii Converşi, mai mult decât în robe. Nu pot să spun că am fost neapărat de acord cu asta.

Nu strică evidenţiat nici faptul că povestea a fost scrisă în limba engleză, motiv care cred că a fost crucial pentru succesul ulterior. Dacă, spre exemplu, ar fi fost scrisă în chineză, mă îndoiesc de impactul pe care l-ar mai fi avut. Astfel, bucurându-se de acest privilegiu, povestea lui Harry Potter a căpătat un caracter internaţional de amploare foarte uşor.

Curajul, prietenia, loialitatea, iubirea, ambiţia, perseverenţa le cunoaştem prea bine. Având în vedere că acestea sunt şi ele universal valabile, ni s-a părut foarte uşor să le recunoaştem, să ne identificăm cu ele şi să le simţim pe pielea noastră atunci când intram în lumea lui Harry Potter.

Indiferent care au fost motivele şi cu siguranţă sunt mult mai multe de atât, la care se adaugă şi cele personale, succesul lui Harry Potter este incontestabil. Vor mai fi şi alte poveşti cu vrăjitori, magicieni, deja au început să înflorească, dar nimic nu se va putea compara el. Ştacheta a fost ridicată foarte sus.

Îi invit aşadar la final, pe cei care nu aţi citit cărţile sau văzut filmele, să o faceţi măcar din curiozitate sau pentru research, iar pe cei fani ca mine, vă invit să recitiţi cărţile şi să revedeţi filmele mereu, mereu şi mereu…

Autor: Cristina Mehedinţeanu

BĂIATUL CARE A TRĂIT (I)

Harry Potter, fenomenul care a marcat întreaga lume, cea a Încuiaţilor şi a Vrăjitorilor deopotrivă. 10 ani, 7 cărţi, 8 filme, vânzări ale cărţilor estimate la 450 milioane de copii numai în luna aprilie a acestui an…

Un brand care valorează aproximativ 15 milioane de dolari, toate încununate cu cel mai magic parc de distracţii din lume, The Wizarding World of Harry Potter. Asta numai în cifre. Dar nu vreau să vă vorbesc despre afacerea din spatele poveştii, ci despre povestea însăşi care a vrăjit oameni din toată lumea şi de toate vârstele.

Cum a reuşit saga Harry Potter să-şi găsească un loc în inimile noastre şi să ne poarte negreşit an de an în lumea fantastică a vrăjitorilor?

Primul motiv la care mă gândesc este durata lungă de timp, 10 ani, pe care s-a întins povestea. Am fost alături de Harry Potter şi prietenii lui încă de la vârsta magică de 11 ani, când au putut intra la şcoala special destinată vrăjitorilor, Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry. Cu ei, am crescut şi noi. Ne-am ataşat de personajele preferate şi am urmărit cu sufletul la gură apariţia următoarei cărţi si a filmului. Totodată am putut fi martori şi la maturizarea actorilor principali din film, deoarece distribuţia nu s-a schimbat, cu toate zvonurile auzite de-a lungul timpului.

În 10 ani de filme, ne-am lăsat captivaţi din primul rând de trecerea lui Daniel (Harry Potter), Emma (Hermione Granger) şi Rupert (Ronald Weasly) de la copii la adulţi.

Al doilea motiv este lumea imaginară creată în jurul acestor personaje: Hogwarts, castelul fermecat care servea drept şcoală, Diagon Alley, aleea de unde toţi vrăjitorii mergeau la cumpărături, banca Gringotts, al doilea cel mai sigur loc din lume după Hogwarts, bine păzit de nimeni altcineva decât de goblini, Hogsmeade, sătucul plin de berării şi pub-uri în stil specific englezesc, doar e o poveste britanică, nu? Toate ne-au fascinat şi ne-au prins în mreje. A fost o lume în care am putut evada atunci când rutina nu ne mai dădea pace.

Mai mult decât atât, ca să ne dăm puţin jos de pe mătură şi să revenim în lumea Încuiaţilor, distribuţia aleasă pentru cele 8 filme a fost perfectă. Autoarea J.K. Rowling a şi insistat ca toţi actorii să fie britanici pur-sânge şi nu a dat greş.

Chiar dacă nu au câştigat premii sau au fost nominalizaţi pentru rolurile interpretate, deşi nu am înţeles exact de ce, actorii s-au mulat perfect pe personajele din cărţi. Ralph Fiennes, Alan Rickman, Michael Gambon, Helena Bonham Carter, doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi, au dat viaţă celor mai memorabile personaje ale tuturor timpurilor.

Apoi, ca să ducă povestea şi mai departe producătorii au avut ideea genială să transpună totul în realitate. Cred şi nu greşesc când spun că este pentru prima oară când avem ocazia să păşim cu adevărat într-o lume de poveste la o scală aşa de înaltă precum parcul tematic The Wizarding World of Harry Potter.

Aşa cum spunea şi autoarea la premiera ultimului film: „Povestea nu se termină aici şi puteţi fi siguri că Hogwarts va fi mereu acolo ca să vă întâmpine acasă.”

O continuare la fel de frumoasă vă promit săptămâna viitoare. Până atunci, voi de ce credeţi că a avut atât de mult succes povestea lui Harry Potter?

Autor: Cristina Mehedinţeanu