ALL YOU NEED IS CHOCOLATE

Nu este adevărat că ciocolata este cel mai bun prieten al omului? Indiferent dacă este acolo pentru a ne ajuta să depășim un moment dificil ori pentru că nu îi putem rezista, ciocolata pur și simplu este cel mai bun medicament, fie că avem nevoie sau nu de unul.

Înainte de a discuta despre beneficiile sale, ar trebui să cunoaștem de unde provine și cum a ajuns astăzi cel mai popular desert, totodată și un medicament binecunoscut împotriva stărilor melancolice.

Istoria ciocolatei

Istoria ciocolatei începe cu două mii de ani în urmă, când cultura arborelui de cacao era practicată în America de Sud. Cristofor Columb (1502) a fost primul explorator care a luat contact cu boabele de cacao din Lumea Nouă. Aduse în Europa, acestea nu s-au bucurat de o prea mare atenție, deoarece nimeni nu știa la ce folosesc. În 1519, conchistadorul Hernando Cortez a descoperit că Montezuma, conducătorul aztecilor, obișnuia să bea o băutură preparată din semințe de cacao, numită „chocolatl”.

Montezuma obișnuia să bea aproape cincizeci de căni pe zi. El i-a servit lui Hernando Cortez această băutură regală, pe care acesta a găsit-o cam amară pentru gustul său. Spaniolii au adăugat trestie de zahăr și i-au îmbogățit aroma cu ajutorul vaniliei și scorțișoarei. În plus, au descoperit că băutura este mai gustoasă servită fierbinte. Locuitorii Spaniei au început, treptat, să aprecieze miraculosul preparat, servit cu precădere de aristocrație. Ei nu au dezvăluit Europei secretul acestei băuturi timp de un secol. Călugării spanioli au fost cei care au făcut public modul de preparare a acestei băuturi ce a fost rapid apreciată la Curtea Regală din Franța și apoi din Marea Britanie.

Locul privilegiat al ciocolatei în civilizațiile moderne se datorează aromei sale inimitabile, dar și unei aure magice transmise de-a lungul timpului. Într-adevar, cacohuaquatl în limba incașă înseamnă „cadoul grădinarului paradisului către primii oameni”, adică a zeului Quetzalcoatl. Fructele de cacao serveau ca monedă de schimb, iar amanda (pulpa de cacao) se folosea pentru prepararea băuturii zeilor, „tchocolaltl”, ciocolata cu efecte stimulatorii pentru înlăturarea oboselii și cu gust foarte plăcut. Arborele de cacao poate atinge 8 metri în 12 ani, înflorește în tot cursul anului, având aproape 100.000 flori în buchete, dar din care doar 0,2 % dau fructe.

În secolul XIX s-au produs două transformări importante în istoria ciocolatei. În 1847, o companie engleză a creat un proces tehnologic de solidifiere a ciocolatei, iar doi ani mai târziu, suedezul Daniel Peter s-a gândit să adauge un ingredient nou: laptele. La scurt timp, o nouă invenție a marcat istoria ciocolatei: temperatura de topire mai scazută decât cea a corpului uman. Așadar, ciocolata se topește în gură și la figurat, dar și la propriu. Ciocolata neagră se topește la 34 – 35 grade Celsius, în timp ce pentru ciocolata cu lapte este nevoie de o temperatură mai scăzută cu câteva grade. În prezent, ciocolata cu lapte este cel mai căutat sortiment, ciocolata neagră fiind apreciată doar de 5-10 % dintre consumatorii acestui produs.

Cele mai populare sortimente care se întâlnesc astăzi sunt:

Ciocolata neagră, numită și ciocolată amăruie, este un amestec de cacao și unt de cacao cu zahăr. Ea conține minimum 35% cacao, proporția depinzând de fabricant. Necesarul de zahăr depinde de amăreala varietății de cacao utilizată.

Ciocolata cu lapte conține, conform reglementărilor UE impuse, un minim de 25% substanță uscată de cacao și 12 % substanță solidă de lapte (în general lapte praf sau lapte condensat). Prima ciocolată cu lapte a fost lansată de elvețianul Daniel Peter în 1875.

Ciocolata albă este ciocolata produsă din unt de cacao, zahăr, lapte, vanilie și alte arome.
Nu conține cacao pudră sau alte preparate din cacao de aceea are o culoare apropiată de alb.

Ce preferați pentru un moment de relaxare, pentru o clipă de fericire: tablete, bomboane, praline, creme, prăjituri, înghețate, torturi, sub formăde băutură caldă? Mie îmi plac toate, dar cred că fiecare moment cere un tip diferit de ciocolată. Vă aștept în următorul editorial pentru a împărtăși experiențele personale în această privință.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

O LUME FANTASTICĂ

Ce minutată este lumea fanteziei! Ce păcat că farmecul natural al realității este distrus de viziunile noastre. Cândva, natura era singura noastră muză, noi îi rămâneam fideli, iar ea ne oferea inspirație pentru a crea ceva ce avea să se afle în armonie cu ea.

Astăzi, chiar de am mai fi inspirați de natură, nu îi dăm meritul înapoi, ci o îngropăm, ca și cum nu datorită ei ne aflăm noi aici, ca și cum nu datorită ei trăim și suntem sănătoși, ca și cum totul s-ar fi întâmplat viceversa, iar noi am fi stăpânii acestei lumi.

Astăzi căutăm fericirea dincolo de granițele ei. Suntem totuși atât conștienți, cât și recunoscători că aceste lumi pot fi prezente în imaginația noastră tot datorită ei, a naturii, a mamei noastre. Astfel ne putem simți în siguranță în propria noastră lume imaginară, o lume în care natura este prezentă și în care ea face ceea ce noi nu am lăsat-o aici, să ne ocrotească.

Iată o întrebare frecvent folosită: De câte ori nu v-ați fi dorit ca atunci când vă treziți să vă continuați viața tot în vis? Dar vin cu o contra-întrebare: De câte ori ați avut această experiență în preajma naturii? Astfel s-ar explica de ce avem nevoie de vis și, prin urmare, de natură.

Și apropo de acest lucru, cum ar fi dacă noi de fapt trăim în vis, iar realitatea adevărată se află la un pas de trezire? Poate vă sună cunoscut din filmul Inception această ipoteză, dar ce-ar fi să speculăm asupra acestei idei fantastice? La urma urmei, nu pare chiar atât de neverosimil. Așa cum am găsit și în filmul The Matrix, o idee diferită, dar bazată pe același fundament: acela că ceea ce noi considerăm a fi real de fapt nu este. Oricât de abstract sună, poate că e mai logic așa. Ar fi o altă modalitate de a explica morțile subite, îmbolnăvirile, revelațiile, deja-vu-urile, și , de ce nu, prezența gândirii, a imaginației, a conștiinței, cât și multe altele. Este, pe de-o parte, hilar să credem că noi de fapt nu existăm și că tot ceea ce se află în jurul nostru sunt doar proiecții.
Putem găsi asta întru totul fantastic?

Evoluția a dus la noi ideologii, noi peisaje, construcții extraterestre și mijloace de transport pentru niște specii care se pot deplasa cu rapiditate. De fapt, ceea ce se află extraterestru aici pare că am fi chiar noi, oamenii.

Dacă noi ne-am afla în ”cădere” (din nou referire la Inception), s-ar explica cel putin speranța. Această senzație a cărei prezență o datorăm divinității, ar putea reprezenta simțirea clipei trezirii din această lume și revenirea la cea adevărată. În fond, nu e puțin cam bizar Universul, ca el să fie real? Este fascinant și fermecător, dar într-un mod bizar. Misterul său a atras încă din Antichitate multe minți curioase. Dar el este atât de mare, atât de infinit, încât este de necucerit.

Noi suntem singura specie care este preocupată în mod conștient de evoluție, care își crează propria realitate și nu dorește să o accepte pe cea a naturii, care vrea să cunoască Universul și rădăcinile vieții. Suntem pretențioși și pretindem că ne putem călăuzi singuri calea, credem constant că trebuie să schimbăm ceva, să aducem ceva nou, nu ne mai mulțumim doar cu darurile naturii. Și deși noi putem simți asta, suntem egoiști. Și continuăm să o facem. Preferăm să trăim într-o lume fantastică, visăm la avuție și la viitoarea casă, împreună cu ceea ce o înfrumusețează, ignorăm ceea ce recunoaștem ca fiind rău și așteptăm să treacă, să nu mai auzim, să nu ni se întâmple nouă, să vină un erou care să fie martirul tuturor. S-a întâmplat o dată. Și oamenii așteaptă din nou iertarea păcatelor printr-un gest de sacrificare.

Dar pare-se că însăși această speranță, acest vis care ne aruncă în brațele unei lumi aparent perfecte, a dat putere multor suflete pierdute ce s-au putut reface după prăpăd, tocmai pentru că au crezut în salvare. Din păcate însă, prea mulți s-au îndreptat către lumi ce nu aveau să se armonizeze cu natura înconjurătoare, nici cu natura spiritului, iar asta a dus și încă duce la multe dezastre. Asta face ca viața să ni se pară tristă și nedreaptă, iar visul fermecător și eliberator. Puțini vor fi cei care vor căuta mântuirea acolo unde trebuie și puțini vor fi aceia care o vor găsi, aici, în această lume imperfectă care ne-a fost dăruită.

Autor: Octavian Radu

VIAŢA CA UN JOC DE ŞAH

Poate că mulți dintre noi ar afirma că fericirea este un sentiment dobândit prin satisfacerea unor dorințe personale. Prin urmare, suntem fericiți numai atunci când factorul declanșator vine din exterior și acesta corespunde nevoilor noastre, fie acestea adevărate necesități ori simple mofturi.

Este ușor să accepți acest lucru atunci când ceea ce stă între tine și îndeplinirea acelor dorințe se află doar o casă de marcat. Din păcate, fericirea ne este prezentată ca un produs ce poate fi cumpărat, restituit, aruncat, neglijat, de dorit. Fericirea se află astăzi și în magazine, fiind ingredientul de bază al multor achiziții. De câte ori nu v-ați întrebat de ce ați cumpărat un anumit produs, odată ce ați realizat că nu v-a fost de prea mare folos? Dar ne dăm seama ce înseamnă să fii cu adevărat fericit atunci când ne dăm seama că ea nu poate fi cumpărată, ci doar trăită. Oare cum vine asta?

Cel mai trist mi se pare faptul că și copiii sunt învățați de mici că echivalentul fericirii este banul. Învățăm asta copii fiind, atunci când ne dorim o jucărie, iar părintele ne spune că nu are bani. El nu îl învață pe copil să caute fericirea dincolo de acele jucării. În fond, să nu uităm, copiii sunt cei mai creativi și au parte de o imaginație bogată, numai regulile noastre îi fac pe ei să își piardă acea conexiunea cu jovialitatea și cu puritatea. Ei găsesc joaca în orice, iar dacă un anumit copil nu se satură din a dobândi cât mai multe jucării înseamnă că părintele nu îl învață ce este fericirea. El doar i-o cumpără, astfel prezentându-i de mic importanța banilor în viața unui om. În acest fel el începe să înțeleagă că, pentru a se simți împlinit, tot ce are nevoie este un cont gras în bancă.

Este un adevăr unanim, pentru că am ajuns să nu putem trăi liniștit fără un salariu mediu și constant. Puțini sunt aceia care reușesc, și nu doar recunosc, să simtă fericirea dincolo de statutul financiar. Astăzi este un pas greu, în special odată ce ai fost introdus în lumea modernă a societății. Nu este teribil să îți dai seama cât de gol te simți cu hainele pe tine încă, dar fără toate acele lucruri pe care le puneai pe listă la un joc de genul: Ce ai lua cu tine dacă te-ai duce pe o insulă pustie?

Din păcate, chiar dacă nu suntem de acord cu asta, toți facem la fel și toți acționăm întocmai. Realizăm care este importanța banilor în această lume și recunoaștem că nu putem trăi mai bine fără ei. Cei mai puternici își vor lua numai cele necesare, în timp ce vanitoșii își vor umple casa cu tot ceea ce pretind ei că le-ar face viața mai ușoară ori mai frumoasă. Fericirea a devenit un sentiment complex, greu de dobândit, dar mai ales, uneori imposibil.

Iar cei care nu au, observă că cei care au sunt mai bine. Banul a devenit pionul vieții noastre, iar fericirea este regina ce speră să fie recuperată. Când vom învăța oare să fim cu adevărat fericiți? Când vom fi capabili să renunțăm la vicii inutile, la lucruri de prisos, la vanitate? Nu mai putem simți fericirea cu suflet de copil, dar tânjim după ea, căutând-o acolo unde ea nu este infinită și pură. Ne reumplem golurile odată ce plăcerea a fost consumată. Fericirea nu se poate consuma, ea se poate părăsi. Ea poate fi infinită, dar noi nu știm cum să o simțim la infinit. Ea poate fi pură, dar noi nu mai știm ce înseamnă asta, nu o recunoaștem, chiar dacă ea ni s-ar zări. Nu mai credem că și cel mai simplu lucru poate să fie încântător. Nu mai știm să ne bucurăm de ceea ce nu este gândit și făcut de om. Adevărul este că nu vrem să recunoaștem cât de fericit se poate simți un om simplu.

Autor: Octavian Radu

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (II)

În discursul său de la Stanford, în anul 2005, Steve Jobs aminteşte un citat care l-a pus pe gânduri de când l-a aflat şi care l-a ajutat să acţioneze în viaţă în alt mod decât o făcea: „Dacă azi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea să fac ceea ce urmează să fac ?” Dar dumneavoastră?

În zilele noastre, când pare că şi timpul a acceptat secolul vitezei, tânjim, după ore suplimentare petrecute la servici, la câteva momente de relaxare. Oare am mai simţi arzând această nevoie dacă ne-am relaxa muncind, altfel spus dacă am face ceea ce ne place?! Dar, din păcate, omul modern care munceşte pentru a întări caracterul consumatorului de satisfacţie garantată, este posibil să nu îşi schimbe niciodată faţada acestui gen de viaţă anostă pe care o duce, dacă nu scapă de teama de a o lua de la capăt.

A începe din nou înseamnă a lăsa în urmă datoria de a-i satisface pe alţii pentru a începe să te mulţumeşti pe tine. Câţi dintre noi am avea curajul să lăsăm în urmă această siguranţă, această ancoră care ne ţine într-un loc stabil, foarte aproape de tărâmul făgăduinţei? Către ce ţinuturi se va îndrepta acum corabia noastră dacă am avea curajul să ridicăm ancora şi să cutreierăm lumea? Teama de a fi lăsat pe drumuri, de a fi înfometat, de a nu avea bani, îi determină pe mulţi să pornească în căutarea unui drum fără primejdii, fără obstacole, o sursă sigură de venit bănesc. Apoi, aceştia îşi vor îndruma odraslele fie pe aceeaşi cale pentru a le asigura un statut financiar, fericirea, pentru a le ghida viaţa, fie vor dori ca urmaşii să împlinească visul de mult lăsat in urmă al părintelui. Oricare ar fi varianta, copilul nu-şi va urma propriul destin. În zilele noastre însă, cei care doresc cu fermitate să pună deplină stăpânire pe viaţa lor sunt consideraţi rebeli şi nerecunoscători familiei. În astfel de cazuri unii părinţi acceptă ceea ce pare a fi pentru ei noul lor copil, în timp ce alţii preferă să îi izgonească chiar şi din inima lor. Este păcat ca din această cauză cele două tabere să îşi piardă legăturile. Aţi observat ce distanţi şi ce ipocriţi suntem faţă de părinţii noştri, făcându-i mândri de persoana ce o afişăm numai în prezenţa lor? În schimb ei rămân veşnic stăpânii pe care trebuie să îi încânţi, din al căror cuvânt nu trebuie sa ieşi, a căror cerinţe trebuie să le îndeplineşti. Toate acestea ca ei să nu creadă că nu le eşti recunoscător pentru ce ţi-au oferit. Acesta este principiul? Ofer, ca părinte, ca să cumpăr viaţa fiului meu? Nu suntem oare prea egoişti încercănd să dăm fericire doar pentru a o primi înapoi ca motiv de răsplată?

De ce oare prea mulţi oameni îşi caută propria împlinire în altă parte decât în sufletul lor?
Fiecare are o voce interioară ce-i dictează în mod discret paşii ce-i are de urmat pentru a da naştere unei vieţi împăcate. Înaintea morţii toţi vom cauta acea pace interioară pe care nu am simţit-o pentru că am urmat altă cale în viaţă. Nu vă aşteptaţi ca răspunsurile să vă fie transmise neapărat prin vise. Le veţi simţi dacă sunteţi dispuşi să vă abateţi de la cerinţele si dorinţele celorlalţi, dacă vă lasaţi inima să vă comunice sufletul.

Autor: Octavian Radu