CIRCUL VINE ÎN ORAŞ

Spectacolele de circ au fascinat dintotdeauna prin acrobaţiile periculoase, costumele strălucitoare, efectele speciale, animalele dresate şi jucăuşe, bufonii amuzanţi şi multe alte momente unice oferite de acest tip de divertisment.

Avem tendinţa însă să luăm în vedere circul numai atunci când suntem mici şi să ne lăsăm purtaţi în această lume de vis doar în copilărie, ca mai apoi să îl dăm uitării.

Consider că circul ar trebui să fie “obligatoriu” şi pentru adulţi, nu doar copii. El reprezintă o ieşire din cotidian, o evadare din rutină şi un adevărat test de imaginaţie dacă vreţi, pentru toţi cei prezenţi în sală. Un mod diferit de a-ţi petrece timpul liber diferit de privitul la televizor, mersul la mall şi alte activităţi contemporane. Circul ar putea fi o întoarcere în copilărie, nu credeţi? Momentul în care totul era posibil şi imaginaţia nu avea limite.

Din punct de vedere istoric, circul datează încă din perioada Imperiului Roman. Atunci însă manifestaţiile erau foarte sângeroase şi violente. Era singurul loc în care femeile şi bărbaţii puteau sta împreună. Odată cu căderea imperiului, circarii au început să călătorească prin toată Europa şi să ducă mai departe tradiţia circului. Fiind însă priviţi mai mult ca nişte vagabonzi şi cerşetori datorită spiritului lor nomad, trupele au început să ofere reprezentaţii în locuri permanente.

Philip Astely, supranumit “părintele circului modern”, împreună cu Antonio Franconi, fondatorul circului francez, au pus bazele circului modern. El a introdus în spectacole acrobaţii şi jongleri. În Statele Unite primul circ a fost deschis în 1793 de John Bill Ricketts.

În România existau spectacole de circ încă din antichitatea romană, au dispărut o perioadă şi în Evul Mediu au apărut pehlivanii, saltimbancii şi funambulii. În secolul XIX diverse comapanii de circ au venit din străinătate şi Theodor Sidoli a înfiinţat primul circ profesionist din România, Circul Sidoli. În 1954 însă toate circurile au fost obligat să-şi închidă activitatea şi s-a înfiinţat Circul de Stat. Astăzi cel mai cunoscut circ din România este Circ Varietate Globus condus de Brânduşa Novac.

Circul a evoluat foarte mult în timp şi a fost pe bună dreptate ridicat la rang de artă, fiind disociat de bâlci. Cele mai bune trupe se întrec anual la Festivalul Internaţional de Circ de la Monte Carlo din 1974. Una din aceste trupe este Cirque du Soleil, poate cel mai cunoscut circ din lume. Graţia, dansul, actoria, acrobaţiile, forme de artă din toată lumea, îndrăzneala, lumile imaginare şi dexteritatea sunt cele opt caracteristici care fac din acest circ unul original şi cu totul unic în lume.

Vom avea şi noi ocazia să îi vedem anul acesta la Romexpo în Bucureşti între 8 şi 12 februarie. Ei se află pentru prima dată în România şi aduc în scenă unul dintre frumoasele lor spectacole Saltimbanco, “o abundenţă de acrobaţii vesele şi colorate într-o metropolă”, aşa cum spun chiar ei pe site-ul lor oficial, http://www.cirquedusoleil.com

Eu mi-am luat deja un bilet şi abia aştept să merg. Pe voi vă încântă ideea de circ? Mergeţi la Cirque du Soleil?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

Publicitate

PIZMA ŞI ADN-UL ROMÂNILOR

Una dintre tarele perene ale noastre este pizma, ciuda. Invidia este o declaraţie de inferioritate, spunea Napoleon. Românii se încăpăţânează să(-şi) facă astfel de declaraţii foarte des, prin faptele lor.

Invidia ne contaminează în masă, ne îmbolnăveşte, ne roade, ne consumă, ne distruge 99%. Acel 1% rămas infestat se transmite apoi prin ADN urmaşilor-urmaşilor noştri. De pe vremea geto-dacilor…
Diacronic, dovezile abundă: dacii îi pizmuiau pe romani pentru că nu erau ei înşişi în stare să facă poduri, arme eficiente pentru a cuceri alte teritorii, comerţ, etc. După 271-273 AD, daco-romanii se invidiau reciproc pentru că unul care şi-a dat fetele după romani a prosperat, iar altul mai ”patriot” n-a reuşit să acumuleze avere. Apoi i-au invidiat pe goţi că le-au luat posesiunile, apoi pe gepizi, avari, huni, pecenegi, cumani, etc că erau fie mai organizaţi, fie mai vicleni, mai viteji sau mai avuţi. Pe bulgari i-am pizmuit că Țaratele comune s-au numit Bulgaro-române şi nu invers. Pe la întemeierea statelor româneşti deja invidia avea rădăcini adânci pe aceste meleaguri, care s-au menţinut până azi, de la Tisa şi Criş către Marea Neagră şi de la Baziaş la Soroca. Din Evul Mediu şi până în prezent i-am invidiat pe occidentali că sunt organizaţi, eficienţi, tehnologizaţi şi bogaţi, pe turci-greci-evrei că ştiu să facă armate profesioniste, comerţ şi să se descurce în împrejurări dificile, pe ruşi că ne-au luat teritorii, etc. Azi ne e ciudă pe Uniunea Europeană că nu ne dă nimic gratis, având convingerea maladivă că am merita posmagi cu basculanta, deşi nu facem altceva decât să invidiem… De fiecare dată alţii au fost de vină, ne-au provocat, ne-au subjugat, ne-au luat… Ne-au luat totul până noi am rămas doar cu invidia. Noi, însă, nu avem nimic a ne reproşa…
Sincronic, în business-ul de azi, invidia pluteşte în foarte multe medii şi se transmite mai repede decât răceala cu efecte mai perverse decât are SIDA. Angajaţii îi invidiază pe colegii cu salarii mai mari – când văd bunăstarea lor sau aud că au fost într-un concediu mai răsărit, ori când ceilalţi sunt promovaţi – şi pe patroni – când creează despre ei o imagine falsă dominată de câştiguri uriaşe şi vacanţe petrecute cu secretarele. Unii oameni de afaceri îi pizmuiesc pe alţi antreprenori, dacă cei din urmă reuşesc afaceri mai bănoase şi în termen mai scurt decât primii. Cei cu venituri mici pe cei mai bogaţi. Cei din instituţiile de stat, pe cei din privat. Cei din privat, pe politicienii corupţi. Patronii care au plătit taxele în mod legal îi invidiază pe cei care ştiu cum să eludeze obligaţiile financiare. Colegii de breaslă nu pot dormi bine când aud că unul dintre ei a descoperit o nouă tehnică, un nou instrument, un nou filon de business. În industria evenimentelor, când o companie face un eveniment de succes se găsesc întotdeauna 100 să invidieze, nimeni să felicite!
Invidia nu vine singură. Ea se dezvoltă într-o reţea de răutăţi pe care le subordonează scopului de a jigni, de a face rău, de a urî. Invidia ne face să distrugem omul şi creaţiile lui nu pentru a pune ceva în loc, nu pentru a crea noi ceva la schimb, ci din dragostea viscerală pentru a-l vedea pe celălalt în suferinţă, din nimicnicia sufletească alimentată de nenorocirea celui care până mai ieri ”ne era superior”, din orice perspectivă. Nu vedem că noi suntem de vină pentru aceste dereglări sentimentale ale noastre. Că prin răutăţile noastre creăm o prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce credem că nu putem fi, deşi vrem. Suntem incapabili în a accepta şi recunoaşte reuşita celuilalt. Și de aici invidia dă naştere prostiei…
Sunt de acord ca principala cauză a invidiei este sărăcia. Dar în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că am fost întotdeauna şi suntem săraci din vina noastră! Iar sărăcia poate fi o cauză, dar nu o scuză! Mă oripilează apetitul cu care mulţi români ţin să-şi dea doctoratul în pizmă. În materie de invidie mi se pare că nu mai avem nici o culme de atins: suntem deja în stratosferă!

Autor: Mihai Mătieş