CUM SĂ FII CONVINGĂTOR ÎN BUSINESS – NEGOCIIND PENTRU VIAŢĂ ŞI AFACERI

Comunicarea este negociere, cel puţin aşa am tot auzit şi învăţat din diverse cărţi. Comunicăm şi negociem în acelaşi timp şi negociem comunicând.

Fie că este vorba despre un contract, un parteneriat, o colaborare, o conversaţie sau simple păreri, suntem tot timpul antrenaţi fără să vrem într-o negociere de sensuri şi semnificaţii diferite, vrem să schimbăm părerea celuilalt sau încercăm să nu ne lăsăm convinşi de alţii. Ştim însă să negociem cu adevărat?

Este o artă s-ar putea spune, precum multe alte domenii care nu ţin de cultură; arta comunicării, arta convingerii sau arta vânzării. Sunt persoane care sunt foarte pricepute la negocieri, sunt naturale şi ştiu cum să se comporte în cadrul unei discuţii de acest gen. Altele trebuie să înveţe, să observe de la cei din jur care ştiu şi învaţă mai ales din propriile greşeli. Eu mă încadrez mai mult în a doua categorie şi consider că încă mai am multe de învăţat. Voi unde credeţi că vă potriviţi mai bine?

În business negocierea este crucială. Trebuie să ştii să negociezi fiecare contract bine, fiecare deal, parteneriat, ca lucrurile să meargă bine. Trebuie să ştii cât să ceri, cât să oferi, când să faci asta, să ştii când şi cum să asculţi partenerul de discuţii pentru ca fiecare să aibă de câştigat. O negociere nu trebuie să fie asemuită cu o luptă până la moarte, în care cel mai bun rămâne în picioare şi culege toate medaliile de onoare. Din punctul meu de vedere trebuie să fie win-win pentru ca acea negociere să nu fie nici singura, nici ultima. Vorba circulă repede şi nu vrei să-ţi sapi singur groapa de la început dând dovadă de zgârcenie, insensibilitate şi nepăsare faţă de partener. Îmi place să cred că o negociere bună se termină şi are ca scop începutul unei relaţii de colaborare care să fie pe termen lung şi în timp să devină fructuoasă. Ce bine ar fi dacă aşa ar fi peste tot…

Cum spuneam şi mai sus, însă, şi eu mai am de învăţat şi nu sunt nici pe departe în măsură să ofer sfaturi. Dar Gary Noesner şi Joe Navarro, doi foşti agenţi FBI cu experienţă de peste 20 de ani sunt sigură că au câteva pentru noi. Seminarul internaţional de business „Negociind pentru Viaţă şi Afaceri” este al doilea din seria „Cum să fii convingător în business” organizat de Mastermind Communications SRL. Cei doi agenţi speciali vor veni în România anul viitor să prezinte tehnici de negociere atât verbale, cât şi non-verbale pentru situaţii de criză, afaceri şi viaţă.

Sfaturile şi exemplele din experienţa lor profesională lucrând pentru FBI pe care le vor prezenta în cadrul seminarului de o zi vor fi foarte valoroase şi vor ajuta la creşterea încrederii în sine, îmbunătăţirea abilităţilor de negociere şi clădirea unor relaţii de business pe termen lung bazate pe încredere.

Este un eveniment de bifat în calendarul noului an şi despre care puteţi afla mai multe de pe site-ul oficial http://www.convingatori-in-business.ro/

Vă aşteptăm cu drag la eveniment!

Autor: Cristina Mehedinţeanu

Reclame

PIZMA ŞI ADN-UL ROMÂNILOR

Una dintre tarele perene ale noastre este pizma, ciuda. Invidia este o declaraţie de inferioritate, spunea Napoleon. Românii se încăpăţânează să(-şi) facă astfel de declaraţii foarte des, prin faptele lor.

Invidia ne contaminează în masă, ne îmbolnăveşte, ne roade, ne consumă, ne distruge 99%. Acel 1% rămas infestat se transmite apoi prin ADN urmaşilor-urmaşilor noştri. De pe vremea geto-dacilor…
Diacronic, dovezile abundă: dacii îi pizmuiau pe romani pentru că nu erau ei înşişi în stare să facă poduri, arme eficiente pentru a cuceri alte teritorii, comerţ, etc. După 271-273 AD, daco-romanii se invidiau reciproc pentru că unul care şi-a dat fetele după romani a prosperat, iar altul mai ”patriot” n-a reuşit să acumuleze avere. Apoi i-au invidiat pe goţi că le-au luat posesiunile, apoi pe gepizi, avari, huni, pecenegi, cumani, etc că erau fie mai organizaţi, fie mai vicleni, mai viteji sau mai avuţi. Pe bulgari i-am pizmuit că Țaratele comune s-au numit Bulgaro-române şi nu invers. Pe la întemeierea statelor româneşti deja invidia avea rădăcini adânci pe aceste meleaguri, care s-au menţinut până azi, de la Tisa şi Criş către Marea Neagră şi de la Baziaş la Soroca. Din Evul Mediu şi până în prezent i-am invidiat pe occidentali că sunt organizaţi, eficienţi, tehnologizaţi şi bogaţi, pe turci-greci-evrei că ştiu să facă armate profesioniste, comerţ şi să se descurce în împrejurări dificile, pe ruşi că ne-au luat teritorii, etc. Azi ne e ciudă pe Uniunea Europeană că nu ne dă nimic gratis, având convingerea maladivă că am merita posmagi cu basculanta, deşi nu facem altceva decât să invidiem… De fiecare dată alţii au fost de vină, ne-au provocat, ne-au subjugat, ne-au luat… Ne-au luat totul până noi am rămas doar cu invidia. Noi, însă, nu avem nimic a ne reproşa…
Sincronic, în business-ul de azi, invidia pluteşte în foarte multe medii şi se transmite mai repede decât răceala cu efecte mai perverse decât are SIDA. Angajaţii îi invidiază pe colegii cu salarii mai mari – când văd bunăstarea lor sau aud că au fost într-un concediu mai răsărit, ori când ceilalţi sunt promovaţi – şi pe patroni – când creează despre ei o imagine falsă dominată de câştiguri uriaşe şi vacanţe petrecute cu secretarele. Unii oameni de afaceri îi pizmuiesc pe alţi antreprenori, dacă cei din urmă reuşesc afaceri mai bănoase şi în termen mai scurt decât primii. Cei cu venituri mici pe cei mai bogaţi. Cei din instituţiile de stat, pe cei din privat. Cei din privat, pe politicienii corupţi. Patronii care au plătit taxele în mod legal îi invidiază pe cei care ştiu cum să eludeze obligaţiile financiare. Colegii de breaslă nu pot dormi bine când aud că unul dintre ei a descoperit o nouă tehnică, un nou instrument, un nou filon de business. În industria evenimentelor, când o companie face un eveniment de succes se găsesc întotdeauna 100 să invidieze, nimeni să felicite!
Invidia nu vine singură. Ea se dezvoltă într-o reţea de răutăţi pe care le subordonează scopului de a jigni, de a face rău, de a urî. Invidia ne face să distrugem omul şi creaţiile lui nu pentru a pune ceva în loc, nu pentru a crea noi ceva la schimb, ci din dragostea viscerală pentru a-l vedea pe celălalt în suferinţă, din nimicnicia sufletească alimentată de nenorocirea celui care până mai ieri ”ne era superior”, din orice perspectivă. Nu vedem că noi suntem de vină pentru aceste dereglări sentimentale ale noastre. Că prin răutăţile noastre creăm o prăpastie între ceea ce suntem şi ceea ce credem că nu putem fi, deşi vrem. Suntem incapabili în a accepta şi recunoaşte reuşita celuilalt. Și de aici invidia dă naştere prostiei…
Sunt de acord ca principala cauză a invidiei este sărăcia. Dar în acelaşi timp trebuie să recunoaştem că am fost întotdeauna şi suntem săraci din vina noastră! Iar sărăcia poate fi o cauză, dar nu o scuză! Mă oripilează apetitul cu care mulţi români ţin să-şi dea doctoratul în pizmă. În materie de invidie mi se pare că nu mai avem nici o culme de atins: suntem deja în stratosferă!

Autor: Mihai Mătieş

ALTAR – ROCK CU ATITUDINE

Vă invităm în acest editorial să conştientizăm valorile artistice importante în muzica rock şi să-i descoperim împreună pe băieţii de la ALTAR, trupă formată la Cluj-Napoca în 1991.

După câteva concerte susţinute pe plan local, formaţia are primul concert naţional la Festivalul Samrock ’91, unde obţine premiul de popularitate. Consacrarea pe plan naţional are loc la STUDFEST Timişoara ’92, Altar fiind considerată revelaţia acestui festival.

În scurt timp, în urma unei activităţi ascensionale, prin participarea la cele mai importante manifestări de gen, alături de nume sonore ale rock-ului internaţional precum Ian Gillan, Uriah Heep, Anathema, apariţii TV şi susţinerea de concerte în oraşe mari ale ţării, grupul Altar se impune printre cele mai vehiculate nume ale rock-ului din România.

Concepţia muzicală deosebită şi apariţia scenică efervescentă fac ca grupul să se bucure de o mare popularitate în rândul publicului şi de aprecierea criticilor de gen. Astfel, grupul Altar este desemnat de presa de specialitate drept cel mai bun new-comer al anului 1992.

În 1993, Altar lansează primul album, „The last warning”. Acesta este cel mai bine vândut album de rock de dupa 1989, iar trupa primeşte premiul Pop Rock & Show pentru cel mai bun grup de muzică rock în 1993. În 1994, Altar participă la „Manic Depression Tour”, turneu internaţional, alături de Era, Anathema şi Schnit Acht.

Altar înregistrează şi lansează al doilea album în 1995. Noul produs, „Respect”, este susţinut de o apariţie live în cadrul celui mai important eveniment rock al anului, Skip Rock, alături de Kreator şi Iron Maiden. La 5 ani de la înfiinţare, Altar obtine o dublă reuşită: desemnarea drept cel mai bun grup rock din România în 1995, iar albumul „Respect” primeşte calificativul de cel mai bun album al anului.

Succesul trupei continuă în 1996 când, în urma unui CD „Respect” trimis organizatorilor festivalului Sziget, aceştia invită formaţia Altar să susţină un recital pe scena mare a festivalului, alături de Iggy Pop şi Prodigy.

În 1998, la împlinirea a 7 ani de existenţă, grupul Altar scoate pe piaţă al treilea album, cu o muzică actuală care îmbina stilul inconfundabil al trupei cu o orchestraţie inspirată. Noul album, „Born again”, se bucură de mare succes şi pozitionează din nou formaţia în postura de leader al genului rock în România.

În 2003, după o pauză de patru ani, Altar revine în forţă şi deschide concertul Sepultura de la Bucureşti cu un recital „best of”, care instalează delirul în rândul publicului prezent la Arenele Romane.

La împlinirea a 15 ani de la înfiinţare, Altar este nominalizată pentru „cel mai bun rock” la Premiile MTV 2006 şi este invitată să susţină un „stage act” în cadrul galei de premiere. În vara acestui an, Altar va fi prezentă pe scena celor mai importante evenimente naţionale: Artmania Fest, Peninsula, Rock la Mureş, Fânfest, Stufstock unde va cânta alături de trupe legendare din întreaga arie a rock-ului: The Exploited, Moby Dick, Him, Amorphis, Tankcsapda.

Vă invităm să vă dezlănţuiţi pe ritmurile unui rock cu atitudine – ALTAR – pe 21 mai, de la ora 22:00, la Music Hall (Şos. Nicolae Titulescu nr. 171)!

Autor: Octavian Radu

CUM SĂ FII CONVINGĂTOR – DR. ROBERT CIALDINI ÎN ROMÂNIA

Oamenii vor să fie convingători. E una dintre nevoile noastre. Ce îi face pe unii dintre noi să-și dorească să-i convingă pe alții? Cum putem fi convingători în business? Dr. Robert Cialdini, cel mai mare specialist în domeniu, vine în România să ne ofere răspunsurile la aceste întrebări.

De zece ani îmi place să ajut oamenii să se descopere și să-și descopere potențialul. Personal, merg la școală de peste 32 de ani. Cred că atât timp cât trăim învățăm și că depinde numai de noi să vrem să învățăm. Sunt trainer. Iar în multe dintre cursurile pregătite pentru companii, managerii sau angajații acestora – în special pentru cei implicați în vânzări, marketing sau resurse umane – aminteam de cele 6 principii ale persuasiunii descoperite în cercetările sale de Dr. Robert Cialdini, profesorul de Psihologie și Marketing de la Arizona State University.

Principiile se verifică în practică și funcționează. Da, chiar și în România.
Specialiștii în marketing și vânzări lucrează cu cel mai important și fragil material: încrederea clienților. Acești profesioniști știu că persuasiunea este un proces continuu, că o singură realizare nu garantează continuitatea succesului, că a fi onest în relațiile de afaceri este una dintre puținele garanții că oamenii vor vrea să mai facă afaceri cu tine.

Mulți dintre ei își doresc să-și îmbunătățească abilitatea de fi mai persuasivi atunci când negociază cu un distribuitor care să le preia marfa, iar alții să convingă cu mesajele lor când construiesc o campanie de advertising pentru ca marfa aceea să plece de pe raft.

Liderii știu că inspirația, persuadarea celorlalți să creadă în calea/țelul lor și să-i urmeze sunt printre cele mai importante aspecte ale artei și științei conducerii. Managerii moderni fac asta zi de zi cu echipele lor: îi conving și se lasă convinși, atunci când știu să asculte oamenii pe care îi ghidează.

Aceste ar fi doar două dintre motivele care ne-au făcut să-l invităm pe Dr. Robert Cialdini, cel mai cunoscut socio-psiholog în teoria influenței și persuasiunii, să susțină un seminar în România. Prezent pentru prima data în țara noastră, Dr. Cialdini va exemplifica prin noi cercetări modul în care cele 6 principii ale persuasiunii ne ajută să obținem de la cei cu care interacționăm mult așteptatul DA.

Atât eu, cât și colegii mei de la Mastermind Communications suntem siguri că seminarul din 30 septembrie va fi cel mai important reper din agenda evenimentelor de business ale toamnei. Dr. Cialdini ne promite noi studii și descoperiri științifice pentru a ști cum putem să fim mai convingători, păstrând principiile eticii în afaceri.

Convingeți-vă că merită să veniți la seminarul internațional ”CUM SĂ FII CONVINGĂTOR ÎN BUSINESS”, accesând site-ul care vă prezintă conferința – http://www.cialdini.ro . Vă așteptăm la eveniment!

„RÂNDUNICI” DE CONFERINŢE

Nu stiu câţi dintre voi au organizat măcar o dată un eveniment sau conferinţă de business, dar sunt sigură că aţi avut ocazia sau vi s-a oferit ocazia de a participa la un eveniment, fie el seminar, congres, conferinţă, târg de business…

Constat cu îngrijorare că odată cu trecerea timpului acest segment de piaţă se confruntă cu o mare problemă şi anume aducerea participanţilor într-o sală. Chiar dacă organizatorul are o listă mare de invitaţi confirmaţi, rata celor care participă efectiv la eveniment este de 50%-60%, din totalul celor care au promis că vor fi prezenţi.

Nu vreau să comentez asupra faptului că la majoritatea evenimentelor vezi aproape aceeaşi oameni, vreau doar să pun în discuţie criza acută de seriozitate la participare. La prima vedere, există mai multe cauze, cel putin după spusele aceloraşi invitaţi-problemă.

Lipsa timpului – dacă discuţi cu cei pe care-i inviţi la un eveniment ai impresia că românul este în permanenţă cu valiza-n mână şi are bătături de la aceasta. E tot timpul plecat, urmează să plece peste hotare exact atunci când îl inviţi, pleacă din localitate, pleacă în expediţie, într-un cuvânt se zbate continuu să-i iasă afaceri cât mai multe şi mai profitabile.

Taxa de participare – cum adică să plătească cineva ca să înveţe ceva!? Păi nu ne-au spus comuniştii că învăţământul e gratuit? Totul trebuie să fie gratuit, că doar nu muncim ca să plătim o taxă, chiar şi modică, pentru a întâlni oameni interesanţi, a învăţa de la aceştia şi a cunoaşte oameni noi. Taxa de participare este fixată pentru a responsabiliza participantul să vină la evenimentul pentru care a confirmat şi să-l facă să se gândească asupra valorii oferite de organizator.

Intrarea liberă – dacă e gratuit nu e nici o problemă dacă nu mai vin la conferinţă. Ăsta e principiul după care se ghidează cei care răspund afirmativ la invitaţii, însă nu depun nici un efort de a semna, cel puţin, condica de prezenţă. Faptul că o conferinţă are intrarea liberă nu spune nimic despre calitatea acesteia, iar acest lucru poate fi dovedit de vorbitorii invitaţi, în ambele sensuri ale calităţii…

Experienţele negative sau pozitive ale publicului vis a vis de un anumit organizator sau tematică – pot fi o cauză demnă de luat în calcul, însă am văzut suficiente cazuri în care un eveniment a avut la o ediţie anterioară o rată de prezenţă mult mai înaltă…

Lista motivelor poate continua, însă aş vrea să mă opresc asupra unui singur lucru – lipsa de cultură a românului în ceea ce priveşte interesul real de a participa la evenimente. Da, românii sunt într-o mare suferinţă la acest capitol. Nu mă refer la moş Gheorghe, ci la tot felul de funcţionari, directori, şefi, sau alte persoane din poziţii de conducere. Noţiunile de promisiune, respectarea acesteia, sinceritate şi responsabilitate au, de cele mai multe ori, prea puţin de-a face cu personajele sus menţionate.

Oare nu este mai simplu să recunoască că nu-i interesează evenimentul sau vorbitorii sau că pur şi simplu sunt mult prea plictisiţi de viaţă? Cât de greu e să dai un e-mail, telefon ca să anunţi că nu mai poţi participa? Sau de ce ai acceptat de la început? Cert e că mai avem multe de învăţat ca să ne cunoaştem şi respectăm interesul.

Autor: Victoria Donos