CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ÎNCALCĂ LEGEA?

În aceste zile, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti se află un dosar extrem de interesant din punctul de vedere al problemelor de drept pe care le ridică: e vorba de o acţiune intentată de un cetăţean pentru a se constata inexistenţa a două decizii ale Curţii Constituţionale a României în condiţiile în care respectivele decizii au fost date, după cum arată reclamantul, fără respectarea legislaţiei.

Problema de drept la care trebuie să răspundă completul Curţii de Apel este dacă o decizie a Curţii Constituţionale, care conform legii nu poate fi contestată, va produce sau nu efecte juridice, în condiţiile în care Curtea Constituţională atunci când a pronunţat respectiva decizie nu a respectat legea, autosesizându-se şi nerespectând procedura de citare a părţilor.

Dacă instanţa de judecată ar respinge acţiunea ca indamisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată în niciun fel, atunci, încălcarea legii de către Curtea Constituţională nu ar primi nicio sancţiune, iar în viitor un astfel de comportamaent din partea CCR ar putea să fie repetat.

Pe de altă parte, legea spune că o decizie a CCR nu poate fi contestată, ceea ce ar lăsa nesancţionată o încălcare a legii de către CCR.

Soluţia găsită de reclamant pentru a ieşi din acest impas (şi rămâne de văzut dacă instanţa o va lua în considerare) a fost aceea de a cere instanţei să constate că respectivele decizii sunt de drept inexistente. Practic susţinerea reclamantului este aceea că prin nerespectarea legii, cele două decizii ale CCR, chiar dacă au aparenţa unor decizii de neconstituţionalitate, ele de fapt nu pot fi numite din punct de vedere juridic decizii ale CCR, pentru că, la pronunţarea lor nu s-a respectat legea. Prin urmare, ele nu au fost niciodată veritabile decizii ale CCR şi nefiind veritabile decizii ale CCR nu se află sub protecţia acelor prevederi legale care spun că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Dacă însă instanţa va considera acţiunea ca indamisibilă, atunci ne aflăm în faţa unui fapt extrem de grav, ce pune sub semnul întrebării însăşi existenţa principiului separaţiei puterilor în stat şi a statului de drept în România.

Practic, Curtea Constituţională, prin faptul că s-a autosesizat şi în plus a judecat şi o excepţie de nelegalitate (atribuţie ce intră doar în competenţa de acţiune a unei instanţe judecătoreşti) s-a substituit unei instanţe.

În fapt, dacă un astfel de raţionament al CCR, ca cel folosit pentru pronunţarea acelor decizii, s-ar perpetua (legea nr. cutare este încălcată şi ţinând cont că astfel este încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţia României care prevede că „În România, respectarea [… ] legilor este obligatorie”), pe viitor, Curtea Constituţională ar putea judeca orice excepţie de nelegalitate apărută, substituindu-se unei instanţe judecătoreşti.

Practic, am avea în afara instanţelor judecătoreşti şi Curtea Constituţională care va face justiţie, dar fără a urma procedura specifică instanţelor judecătoreşti şi fără posibilitatea pentru justiţiabil de a recurge la o cale de atac.

Autor: Gabriel Niţulescu

Publicitate

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (I)

De ce nu mai credem, ca în copilărie, că fantasticul face parte din viaţa noastră? Ce ne împiedică să ne urmăm visul? Credem că dacă acţionăm împotriva unor anumite reguli ale societăţii am putea răsturna balansul destinului nostru?

De câte ori nu vi s-a întâmplat să credeţi că destinul nu mai este în mâinile voastre? Ori de câte ori în viaţă apar obstacole neaşteptate şi întâmplări ce răstoarnă acea mică, dar statornică fundaţie pe care cu greu am ridicat-o, tindem să cădem în depresie şi agonie. În astfel de momente, cei mai mulţi oameni caută refugiu în cabinetul psihologilor. Dar nu ar fi oare mai simplu dacă i-am asculta puţin şi pe cei care nu numai că au reuşit să creeze istorie, dar au trecut şi ei prin clipe asemănătoare oricărui om de rând?

Recent, un astfel de om a trebuit să moară ca să ajungă în Rai. Vorbesc despre Steve Jobs, co-fondatorul şi directorul general Apple Inc., co-fondatorul şi directorul studioului de animaţie Pixar şi fost membru al consiliului director Walt Disney Studios. Dintr-un discurs ţinut absolvenţilor Universităţii Stanford în anul 2005, am aflat opinia lui privind destinul şi momentele semnificative ale vieţii. Steve Jobs spunea că pentru el viaţa a fost ca un drum iniţiatic ce se construia pe măsură ce trecea prin staţiile unor puncte ce aveau să-i croiască viaţa pe care şi-a dorit-o de la început. Aceste puncte reprezintă momente semnificative din viaţa noastră.

Cred că multora ni s-a întâmplat să luăm decizii în viaţă care, mai apoi, s-au dovedit a fi inutile pentru dezvoltarea noastră individuală. Ce facem în astfel de momente, când pare prea târziu să dăm înapoi din teamă să nu dăm din nou greş? Am învăţat până acum că cel mai potrivit sfat este să ne urmăm inima şi să avem încredere că, pe măsură ce realizăm acest lucru pas cu pas, negreşit vom ajunge în punctul de a fi mulţumiţi cu ce am realizat până în acel moment. Cât de uşor pare atunci când citeşti, dar este oare uşor să-ţi urmezi calea, să faci ceea ce îţi aduce ţie satisfacţie şi nu celorlalte mii de suflete care au anumite aşteptări de la tine, de la oameni şi de la situaţii în general?

Auzim frecvent vorbindu-se despre dezamăgiri, chiar şi din partea unor oameni de succes, care într-un final au recunoscut că şi-ar fi dorit să-şi urmeze visele, dar nu au avut încredere şi s-au resemnat. Aceasta este acţiunea pe care ne învaţă societatea să o îndeplinim atunci când ne simţim neînţeleşi, diferiţi, visători, pierduţi ori săraci. Suntem instruiţi să urmăm visele altora crezând că în felul acesta le vom descoperi şi pe ale noastre ori că vom învăţa să credem în ale lor.

Este oare posibil să te descoperi atunci când porneşti de la anumite premize? Atunci când ne întrebăm ce am vrea să devenim, răspunsul va fi cinstit şi adevărat? Ori persoana imaginară pe care o creăm va fi construită pentru a fi pe placul celorlalţi, ca apoi să fie şi pe placul nostru?!

Autor: Octavian Radu

CONFESIUNILE UNUI ORGANIZATOR DE EVENIMENTE

Organizez evenimente de trei ani şi jumătate şi nu o să mă satur niciodată. Am organizat târguri de joburi, congrese naţionale, evenimente interne, evenimente de business şi am colecţionat multe ecusoane.

Majoritatea oamenilor văd la un eveniment doar suprafaţa, vârful icebergului şi pentru ei totul durează o zi, două, maximum trei.

Mie tot timpul mi-a plăcut să aflu ce se întâmplă în culise, să cunosc detaliile înaintea tuturor, să plănuiesc etapele unui eveniment şi să-l văd cum creşte de la ideea de început până la final. Pe scurt, mi-am dorit să devin organizator de evenimente.

Este una dintre cele mai stresante joburi din lume, ştiu asta, dar mi se pare că şi satisfacţiile sunt pe măsură. Faptul că ai reuşit să aduni la un loc 400 de oameni într-o sală şi că ei şi-au dedicat timpul evenimentului tău, că îi auzi râzând şi aplaudând, îmi dau un sentiment extraordinar.

Ce-mi place mie cel mai mult la partea de organizare? Îmi place atmosfera dis de dimineaţă, când abia se crapă de ziuă şi o iau din loc pentru a ajunge la locaţie, înainte ca participanţii să se fi trezit; clinchetul veselei în hoteluri când personalul şi el, odată cu mine, s-a trezit ca să se asigure că totul va străluci pentru ei, ultimele pregătiri înainte de eveniment când inima deja începe să se agite de emoţii cu gândul că „Ăsta e momentul. Ai o singură şansă de a face treabă bună şi trebuie să dai totul din tine.”

Frumoasă este şi perioada care precedă ziua cea mare, partea de pregătire a tuturor detaliilor, momentul în care se iau toate deciziile şi totul este pus la punct: materiale de promovare, ecusoane, culori şi forme, încheiat parteneriate media, alergat după sponsori, investigat cele mai bune locaţii, căutat cadouri, şedinţe şi întâlniri, bugetul, invitaţii, mâncarea, muzica, durata evenimentului, pe scurt mii şi mii de decizii.

Decizii care trebuie luate repede, trebuie să fie cele bune şi cele mai eficiente. “Un bun organizator trebuie să fie cel mai sigur om de pe pământ”, aşa spune Stephan Schaefer-Mehdi, organizator de evenimente. Nu pare aşa de uşor, nu?

Este însă trist că toate aceste informaţii despre organizarea unui eveniment rămân necunoscute mereu participanţilor. Nu spun că trebuie dezvăluite toate mişcările sau secretele din culise, însă nu de puţine ori un eveniment este criticat, comentat, neapreciat pentru un singur aspect negativ sau mai puţin plăcut, în timp ce imaginea de ansamblu este ignorată.

Ce am învăţat eu din proprie experienţă este că pentru ca un eveniment să iasă perfect este nevoie de foarte multă muncă, o echipă dedicată care să lucreze în spate, ore întregi de şedinţe pentru a stabili toate detaliile, efort fizic şi psihic, multă rezistenţă, capacitate de analiză, creativitate, experienţă, capacitate decizională mare, atenţie la detalii şi nu în ultimul rând pasiune.

Nu în ultimul rând aş dori să ridic acest domeniu la rang de artă, secundară dacă doriţi, pentru că într-adevăr combină dramaturgia şi scenografia cu muzica, pregătirile aferente, durata acestora, toate creând un spectacol live şi care nu este de două ori la fel.

Voi ce părere aveţi? Poate fi considerată organizarea evenimentelor o artă?

Autor: Cristina Mehedinţeanu