OARE LEGEA ŞI CONSTITUȚIA SUNT OBLIGATORII ŞI PENTRU CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI?

Pe 17 ianuarie, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) va avea de luat o decizie istorică: va trebui să-și afirme sau să-și decline competența cu privire la cenzurarea abuzurilor Curții Constituționale a României (CCR), atunci când aceste abuzuri s-au făcut prin încălcarea legii.

Litigiul existent între Nițulescu Maria Magdalena (reprezentată în proces prin Nițulescu Gabriel Emanuel) și Curtea Constituțională, aflat în stadiul procesual recurs, are ca obiect constatarea inexistenței (nulității absolute) a două decizii ale CCR ca urmare a faptului că pronunțarea celor două decizii s-a făcut prin încălcarea legii. În stadiul procesual fond, Curtea de Apel București a declarat acțiunea doamnei Nițulescu Maria Magdalena ca fiind inadmisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Teza pe care o susține doamna Nițulescu este aceea că, la adoptarea deciziilor CCR 1358/2010 și 1360/2010 legea a fost încălcată prin faptul că CCR s-a autosesizat arătând că textul de lege atacat de Ministerul de Finanțe (MF), ca autor al excepției, este neconstituțional în raport cu un articol din Constituție neinvocat de MF; prin faptul că a intrat în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, încălcând separarea puterilor în stat prin judecarea unei excepții de nelegalitate care să justifice admiterea excepției de neconstituționalitate; și prin faptul că nu a respectat dreptul la apărare al părților, prin nerespectarea procedurii de citare. Încălcarea legii de către CCR conduce, în accepțiunea titularei acțiunii în instanță, la existența unor înscrisuri ale CCR care au doar aparența materială a unor decizii ale CCR.

Nefiind veritabile decizii ale CCR, ci doar aparente decizii ale CCR, acestea sunt golite de orice conținut juridic, arată reprezentantul doamnei Nițulescu, putând fi astfel atacate în justiție, deoarece Constituția și legea de organizare și funcționare a CCR (47/1192) nu menționează că și astfel de înscrisuri sunt protejate în sensul de a nu exista nicio cale de atac.

Problema principală a acestui litigiu este aceea de a se stabili dacă încălcarea legii de către Curtea Constituțională ar putea să rămână nesancționată. Menținerea de către ÎCCJ a soluției Curții de Apel București, de inadmisibilitate a acțiunii, ar consfinți faptul că CCR ar putea face orice abuz prin încălcarea sau nesocotirea legii, pentru că, oricum, nu va fi vreodată sancționată.

Declararea acțiunii ca inadmisibilă de către ÎCCJ ar reprezenta și o îngenunchere a ÎCCJ și a Justiției în general, în fața CCR, în condițiiile în care CCR a judecat o excepție de nelegalitate, intrând în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, ingerință care, de asemenea ar rămâne nesancționată în condițiile în care acțiunea ar fi declarată ca indamisibilă. Inadmisibilitatea acțiunii ar permite în viitor CCR de a se substitui oricând unei instanțe judecătorești.

Oare CCR nu este obligată să respecte legile acestei țări? Și dacă nu o face, oare nu Justiția este cea care trebuie să vegheze la existența dreptății și a statului de drept în această țară?

Autor: Ana Bălăceanu

CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ÎNCALCĂ LEGEA?

În aceste zile, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti se află un dosar extrem de interesant din punctul de vedere al problemelor de drept pe care le ridică: e vorba de o acţiune intentată de un cetăţean pentru a se constata inexistenţa a două decizii ale Curţii Constituţionale a României în condiţiile în care respectivele decizii au fost date, după cum arată reclamantul, fără respectarea legislaţiei.

Problema de drept la care trebuie să răspundă completul Curţii de Apel este dacă o decizie a Curţii Constituţionale, care conform legii nu poate fi contestată, va produce sau nu efecte juridice, în condiţiile în care Curtea Constituţională atunci când a pronunţat respectiva decizie nu a respectat legea, autosesizându-se şi nerespectând procedura de citare a părţilor.

Dacă instanţa de judecată ar respinge acţiunea ca indamisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată în niciun fel, atunci, încălcarea legii de către Curtea Constituţională nu ar primi nicio sancţiune, iar în viitor un astfel de comportamaent din partea CCR ar putea să fie repetat.

Pe de altă parte, legea spune că o decizie a CCR nu poate fi contestată, ceea ce ar lăsa nesancţionată o încălcare a legii de către CCR.

Soluţia găsită de reclamant pentru a ieşi din acest impas (şi rămâne de văzut dacă instanţa o va lua în considerare) a fost aceea de a cere instanţei să constate că respectivele decizii sunt de drept inexistente. Practic susţinerea reclamantului este aceea că prin nerespectarea legii, cele două decizii ale CCR, chiar dacă au aparenţa unor decizii de neconstituţionalitate, ele de fapt nu pot fi numite din punct de vedere juridic decizii ale CCR, pentru că, la pronunţarea lor nu s-a respectat legea. Prin urmare, ele nu au fost niciodată veritabile decizii ale CCR şi nefiind veritabile decizii ale CCR nu se află sub protecţia acelor prevederi legale care spun că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Dacă însă instanţa va considera acţiunea ca indamisibilă, atunci ne aflăm în faţa unui fapt extrem de grav, ce pune sub semnul întrebării însăşi existenţa principiului separaţiei puterilor în stat şi a statului de drept în România.

Practic, Curtea Constituţională, prin faptul că s-a autosesizat şi în plus a judecat şi o excepţie de nelegalitate (atribuţie ce intră doar în competenţa de acţiune a unei instanţe judecătoreşti) s-a substituit unei instanţe.

În fapt, dacă un astfel de raţionament al CCR, ca cel folosit pentru pronunţarea acelor decizii, s-ar perpetua (legea nr. cutare este încălcată şi ţinând cont că astfel este încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţia României care prevede că „În România, respectarea [… ] legilor este obligatorie”), pe viitor, Curtea Constituţională ar putea judeca orice excepţie de nelegalitate apărută, substituindu-se unei instanţe judecătoreşti.

Practic, am avea în afara instanţelor judecătoreşti şi Curtea Constituţională care va face justiţie, dar fără a urma procedura specifică instanţelor judecătoreşti şi fără posibilitatea pentru justiţiabil de a recurge la o cale de atac.

Autor: Gabriel Niţulescu

DREPTUL INVIOLABIL AL STATULUI DE DREPT DE A-ȘI DA CU DREPTU-N STÂNGU

Deşi poate părea paradoxal, acest drept este prevăzut în Constituţie… Şi este aşa cum deja am spus, inviolabil. Nu poate fi atacat, pentru că, o decizie a Curţii Constituţionale (CCR) este definitivă şi obligatorie. Şi împotriva ei nu se poate face recurs…

Ce se întâmplă însă atunci când o astfel de decizie se bate cap în cap cu o altă decizie dată de aceeaşi Curte Constituţională cu doar o zi mai devreme? Sau ce se întâmplă dacă, însăşi Curtea Constituţională nu respectă propria lege de funcţionare în adoptarea unei decizii sau chiar principiile Constituţiei? Un jurist va fi foarte încurcat în a da un răspuns la astfel de întrebări pentru că „… nu există procedură…”.

Şi totuşi, în ultima vreme Curtea Constituţională pare a se afla din ce în ce mai des în astfel de situaţii, mai ales cu privire la hotărârile împotriva Legii 221/2009.

O dovadă o reprezintă deciziile 1354/20.10.2010 şi 1358/21.10.2010. Nu voi intra în detalii cu privire la aceste decizii, pentru a nu deveni prea tehnic şi voi trece direct la subiect. În decizia CCR 1354/20.10.2010 la punctul 4 din analiza făcută de Curte, vom găsi următoarea frază: „Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii 221/2009, …., s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri …”.

La doar o zi distanţă, în decizia CCR 1358/21.10.2010 citim la punctul 4.3 din analiza făcută de Curte: „ … nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5, alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a CEDO) la acordarea despăgubirilor morale, …”.

Altfel spus, dacă în prima decizie Curtea Constituţională, ne arată că articolul de lege în cauză a condus la naşterea unui drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, a doua zi, aceeaşi Curte ne arată că potrivit aceluiaşi articol de lege nu s-ar putea susţine că persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor.

Oare când anume au dormit „prost” judecătorii CCR? Oare ce ar fi decis Curtea Constituţională dacă ar mai fi analizat şi a treia zi o excepţie de neconstituţionalitate a aceluiaşi articol de lege?

E drept că jurisprudenţa CCR se poate modifica în timp. Dar, cu motive foarte bine întemeiate şi probabil, nu chiar de pe o zi pe alta…

Mai mult, decizia 1358/21.10.2010 şi sora geamănă a acesteia (la propriu), decizia 1360/21.10.2010 nu păcătuiesc doar prin inconsecvenţă.

Teoretic, aceste două decizii sunt motivate de Curte. Dacă însă între timp Dicţionarul explicativ al Limbii Române sau Dicţionarul Enciclopedic nu au fost declarate şi ele „neconstituţionale”, atunci „a motiva” ar trebui să însemne „a expune cauzele unei acţiuni; a justifica; a arăta temeiurile de fapt şi de drept ale unei hotărâri judecătoreşti…” Ori, în deciziile Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 şi 1360/21.10.2010 nu de puţine ori întâlnim „expuneri de motive”, fără ca respectivele expuneri să ne arate motivele. Iată un exemplu: „Curtea reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Ori, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate (legea 221/2009, n.r.), având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile”. Punct.
De ce oare despăgubirile prevăzute de legea 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile? Nu ştim… Nu avem un răspuns, pentru că mai departe, Curtea vorbeşte de un alt subiect. Iar exemplele de acest fel, despre existenţa unor aşa zise motive, pot continua.

Cu siguranţă, că va trebui să verificăm jurisprudenţa CCR pentru a verifica dacă verbul „a motiva” nu dă semne de „neconstituţionalitate”. Vă vom anunţa rezultatele, după o temeinică şi îndelungată cercetare.

Nu putem încheia însă, fără a face o meţiune. Dacă decizia 1354/21.10.2010 a fost luată într-un complet de 9 membri, deciziile 1358/21.10.2010 şi 1360/21.10.2010 au fost luate într-un complet de 6 membri. Ca urmare, ar trebui să-i prezumăm de lipsă de vinovăţie pe unii dintre judecătorii CCR de adoptarea unor decizii precum cele două „gemene” menţionate.

Gabriel Nițulescu