RATING VS. BUN SIMŢ

Ştirile bombastice cu subiecte de tarabă comentate de ţaţe continuă să ne împresoare şi sunt convinsă că, atât timp cât vor exista bani care să finanţeze astfel de subiecte, ele vor fi intens dezbătute şi puţini vor fi cei care vor da atenţie „non-ştirilor” despre cultură, excelenţă sau bun simţ.

Tocmai de aceea, am considerat că una dintre măsurile de cel mai bun augur a fost publicarea listei companiilor care au difuzat reclame în timpul unei emisiuni de joasă speţă, care a făcut ceva vâlvă în ultimele săptămâni în întreaga mass-medie. Mai ales că, ulterior acestei măsuri, emisiunea cu pricina a pierdut câteva contracte de finanţare.
Poate în felul acesta, măcar de teama reclamei negative de care ar putea avea parte, dacă nu din proprie convingere şi decenţă, unele companii vor prefera să sponsorizeze şi emisiuni care au un grad mai scăzut de audienţă bazată pe grotesc.

În felul acesta, şi mass-media s-ar putea simţi stimulată să renunţe la veşnica placă cum că „asta cere publicul, iar sponsorii plătesc în funcţie de rating”. Mai ales că aplecarea spre cultură şi frumos trebuie cultivată cumva, iar asta cu siguranţă n-are cum să se întâmple prin intermediul ştirilor de la ora 5.

Nu pot să spun că sprijin ideea introducerii forţate a ştirilor „pozitive”, dat fiind că mă tem de cenzură şi subiectivism cam la fel de mult ca de prost gust şi arivism, dar cred că bunul nostru simţ ar trebui să ne îndrepte treptat spre subiecte cu adevărat importante pentru noi şi pentru ceea ce ne înconjoară şi, pe cât posibil, care să ne dea şi o perspectivă mai bună asupra zilei de mâine sau măcar un exemplu demn de urmat.

Cum ar fi că tenismanul Horia Tecău a câştigat Australian Open la dublu mixt împreună cu americanca Bethanie Mattek-Sands, că eleva Diana Alexandra Amariei din clasa a XI-a a Liceului Teoretic „Sfântu Nicolae” din Gheorgheni este câştigătoarea pentru România a concursului „Juvenes Translatores”, dedicat elevilor de liceu, că anul acesta va avea loc a XXI-a ediţie a Festivalului George Enescu (una dintre puţinele constante din domeniul cultural care a reuşit de-a lungul anilor să ne îmbunătăţească imaginea naţională peste hotare), că filmul „Poziţia copilului”, regizat de Călin Peter Netzer, a fost premiat cu Ursul de Aur pentru cel mai bun film, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin sau că Fundaţia Sergiu Celibidache derulează un program de promovare a valorilor româneşti.
Da, avem nevoie de mai multe exemple pozitive şi nu cred că ar trebui să mergem până acolo încât să adoptăm metoda romanilor care consemnau doar victoriile, nu şi înfrângerile suferite, dar asta doar pentru că sper că dacă ne vom recunoaşte şi insuccesele, vom putea să şi învăţăm din ele.

Pe scurt, cred că trebuie să îi avem mereu în minte pe cei mai buni dintre noi şi să-ncercăm să tindem către ei.

Autor: Cristina Tivers

Anunțuri

DESPRE SIMBOLUL UŞII LA ÎNCEPUT DE AN

În majoritatea culturilor, europene sau de oriunde, ușa sau poarta reprezintă un simbol al trecerii, al schimbării sau înnoirii. Ușile ni se deschid sau închid cu un rost, spun unii. Alții cred că noi le deschidem sau închidem. Temporar, sau pentru totdeauna. Dar de fiecare dată există consecințe.

Cred că e potrivită o introspecție și o discuție despre simbolul ușii la începutul unui nou an. Ce am trăit, ce am lăsat în urmă și către ce ne îndreptăm, ce ne așteaptă în 2013? Practic, e ca și cum pe 31 decembrie am trecut un prag – cel către noi oportunități în viața noastră. Am închis o poartă pentru anul 2012, care din câte aud nu a fost prea fericit pentru majoritatea din business, și … ne așteptăm la ceva diferit în anul care începe?

Bineînțeles că semiotica ușii depinde de cel care se gândește la ea. Optimiștii vor vedea o trecere către mai bine, în timp ce pesimiștii se așteaptă întotdeauna ca după ușă cineva să le dea în cap, să-i fure și astfel ei să fie și mai nefericiți și mai săraci. Dar astea sunt extremele. Hai să vedem ce ar fi la mijloc, acolo unde sunt mulți. Cei mulți care răspund invariabil cu ”depinde…”. Care cred că e foarte important unde e ușa, cât de mare e, din ce e făcută, cine o deschide/închide, unde sunt balamalele, cine poate trece și de ce, de ce trebuie să existe o ușă, cât de mult s-au informat despre ceea ce e dincolo, etc… Hâtrii le-ar spune acestora indeciși.

Probabil istoricii le-ar spune români. Pentru că nația asta a avut o doză de nesiguranță, frică și sentiment refractar vizavi de planificarea personală și de afaceri încă de la vița de vie a lui Burebista și năvălirile barbare ulterioare. Pentru că românii au evoluat așteptând de la alții salvarea, mântuirea, progresul, bazându-se întotdeauna pe intervenții mai mult sau mai puțin divine (”ce o fi, o fi”, ”cum o vrea bunul Dumnezeu”, ”cum ne-o fi soarta”, etc), ale unui destin inefabil care ne conduce viețile fără ca noi să putem face orice altceva. Pentru că cei mai mulți preferă ușile întredeschise, pe unde să se poată strecura înainte-înapoi, stânga-dreapta așa cum vor ei, deoarece indecizia lor i-a călăuzit întreaga viață și nu vor, nici că pot, să se schimbe. Pentru că această preacurvie a eludării consecințelor e în ADN-ul celor cărora le e frică să ia decizii. Când însă responsabilitatea trecerii sau nu prin ușă e înlocuită de cursul implacabil al timpului, cum se întâmplă de Revelion, românul preferă să se lase pradă destinului …

Încerc să-i cunosc cât mai bine pe românii mei, să-i înțeleg și, pe atât cât pot, să-i ajut. Măcar pe cei apropiați. Nu că aș fi eu deținătorul adevărului absolut, dar cred cu tărie că de noi depind majoritatea lucrurilor de pe Pământ: noi le facem să existe, fie că ele sunt materiale sau conceptuale. În fond ușa, poarta e doar o bucată de metal sau lemn, inertă. Fără importanță. Noi îi dăm importanța, simbolistica pe care noi o dorim, o urâm sau o interpretăm altcumva. Ușile duc spre visele noastre frumoase, sau confirmă coșmarurile noastre. Cu cât înaintăm în vârstă vrem ca ceea ce e în spatele ușilor nedeschise (sau neînchise) să confirme ceea ce știm și credem. Așa e mai sigur …

Dar eu personal nu cred asta. Da, ne putem lovi de pragul se sus – de jos – din lateral, da, există hazard și surprize de tot felul, dar cel mai important este să avem planuri și să ni le urmăm cu conștiinciozitate. Atunci ni se vor ivi și ușile care merită să fie deschise. Întrebarea este cât de mult îți dorești să ai un an bun? Sau ce ești în stare să faci pentru ca 2013 să fie mai bun? Ce plan ți-ai făcut în acest sens? Îl urmărești cu rigurozitate?

Un ultim aspect interesant în ”analiza” noastră este conceptul ușii rotative și de aceea am să-l las la propria interpretare a fiecăruia. Este ea periculoasă pentru că te face să te întorci în același loc, sau utilă că diminuează curentul de aer și pot trece doi în același timp? Este ea percepută ca un blocaj din care nu se poate ieși? E blestem, sau binefacere, ca să întreb în ton cu fatalismul românesc? Intrarea în 2013 a fost pentru voi o trecere prin ușa rotativă?

Autor: Mihai Mătieş

CUM SĂ FII CONVINGĂTOR ÎN BUSINESS – NEGOCIIND PENTRU VIAŢĂ ŞI AFACERI

Comunicarea este negociere, cel puţin aşa am tot auzit şi învăţat din diverse cărţi. Comunicăm şi negociem în acelaşi timp şi negociem comunicând.

Fie că este vorba despre un contract, un parteneriat, o colaborare, o conversaţie sau simple păreri, suntem tot timpul antrenaţi fără să vrem într-o negociere de sensuri şi semnificaţii diferite, vrem să schimbăm părerea celuilalt sau încercăm să nu ne lăsăm convinşi de alţii. Ştim însă să negociem cu adevărat?

Este o artă s-ar putea spune, precum multe alte domenii care nu ţin de cultură; arta comunicării, arta convingerii sau arta vânzării. Sunt persoane care sunt foarte pricepute la negocieri, sunt naturale şi ştiu cum să se comporte în cadrul unei discuţii de acest gen. Altele trebuie să înveţe, să observe de la cei din jur care ştiu şi învaţă mai ales din propriile greşeli. Eu mă încadrez mai mult în a doua categorie şi consider că încă mai am multe de învăţat. Voi unde credeţi că vă potriviţi mai bine?

În business negocierea este crucială. Trebuie să ştii să negociezi fiecare contract bine, fiecare deal, parteneriat, ca lucrurile să meargă bine. Trebuie să ştii cât să ceri, cât să oferi, când să faci asta, să ştii când şi cum să asculţi partenerul de discuţii pentru ca fiecare să aibă de câştigat. O negociere nu trebuie să fie asemuită cu o luptă până la moarte, în care cel mai bun rămâne în picioare şi culege toate medaliile de onoare. Din punctul meu de vedere trebuie să fie win-win pentru ca acea negociere să nu fie nici singura, nici ultima. Vorba circulă repede şi nu vrei să-ţi sapi singur groapa de la început dând dovadă de zgârcenie, insensibilitate şi nepăsare faţă de partener. Îmi place să cred că o negociere bună se termină şi are ca scop începutul unei relaţii de colaborare care să fie pe termen lung şi în timp să devină fructuoasă. Ce bine ar fi dacă aşa ar fi peste tot…

Cum spuneam şi mai sus, însă, şi eu mai am de învăţat şi nu sunt nici pe departe în măsură să ofer sfaturi. Dar Gary Noesner şi Joe Navarro, doi foşti agenţi FBI cu experienţă de peste 20 de ani sunt sigură că au câteva pentru noi. Seminarul internaţional de business „Negociind pentru Viaţă şi Afaceri” este al doilea din seria „Cum să fii convingător în business” organizat de Mastermind Communications SRL. Cei doi agenţi speciali vor veni în România anul viitor să prezinte tehnici de negociere atât verbale, cât şi non-verbale pentru situaţii de criză, afaceri şi viaţă.

Sfaturile şi exemplele din experienţa lor profesională lucrând pentru FBI pe care le vor prezenta în cadrul seminarului de o zi vor fi foarte valoroase şi vor ajuta la creşterea încrederii în sine, îmbunătăţirea abilităţilor de negociere şi clădirea unor relaţii de business pe termen lung bazate pe încredere.

Este un eveniment de bifat în calendarul noului an şi despre care puteţi afla mai multe de pe site-ul oficial http://www.convingatori-in-business.ro/

Vă aşteptăm cu drag la eveniment!

Autor: Cristina Mehedinţeanu

BUGETĂREALĂ PE CULTURĂ

Şi ca să meargă lucrurile bine guvernanţii învaţă şi ne învaţă să bugetăm. Însă pentru a ne încadra în trend, ce-ar fi să ne alocăm anul acesta şi un buget care să ne permită să vedem şi alte spectacole decât cele politice.

Chiar dacă primele au accesul liber şi sunt sponsorizate din buzunarele noastre, spectacolele adevărate se organizează rar şi ne solicită bilet de intrare. Aşa că n-ar strica să vă includeţi în bugetul personal şi marile concerte care vor avea loc anul ăsta, că despre ele este vorba.

Ar fi mare păcat să pierdeţi concertul Roxette şi Bon Jovi că în acea lună guvernul a mai tăiat din salarii sau angajatorul s-a gândit că salariul dumeavoastră nu mai e o prioritate, aşa că-l mai întârzie cu o lună.

Mai zic astea tocmai pentru că în 2011 nu prea se înghesuie mari nume să urce pe vreo scenă ancorată pe pământul românesc, însă cele care vin, aşa cum e şi de aşteptat, nu se lasă prea ieftin ascultate şi văzute.

Aşa că dacă aveţi răbdare să treacă iarna cu tradiţionalele spectacole ale balerinilor ruşi, ucraineni sau alte “stele” care se vor perinda pe scena Sălii Palatului, aveţi ocazia să vedeţi trupa suedeză Roxette care va concerta pentru prima dată la Bucureşti.

Concertul va avea loc pe 30 mai la complexul Zone Arena, iar biletele sunt în vânzare încă din luna noiembrie. O lună mai târziu, mai exact pe 10 iulie 2011 este aşteptată la Bucureşti şi trupa americană Bon Jovi. Concertul face parte din turneul “The Circle Tour” şi va avea loc în Piaţa Constituţiei.

Şi după cum se vede de la înălţimea lunii ianuarie, se pare că nu se mai anunţă vreun alt concert mare anul acesta. Nu ştiu dacă e din cauza faptului că oferta de concerte a lui 2010 a fost mai mult decât bogată sau că se aşteaptă terminarea Stadionului Naţional, cert e că am intrat într-un an sărac nu numai în resurse financiare ci şi evenimente culturale.

Sper să mă înşel, să mă audă cine trebuie.

Autor: Victoria Donos

DESPRE JAZZ, NAI ŞI CÂTEVA MII DE ROMÂNI

Şi dacă tot criza e pe buzele tuturor românilor de vreo doi ani încoace şi ne plângem că e frig, că e prea cald, că nu avem salarii şi multe altele, uite că un concert cum a fost „Jazz in the City”, a reuşit să schimbe, cel puţin pentru o seară, registrul lexical al românilor.

Şi aşa cum vă anunţam din titlu, în acest început de săptămână vreau să vă vorbesc despre Damian Drăghici cu naiul, nu cu toba, aşa cum eram obişnuiţi să-l vedem, despre schimbare şi un public confuz. Nu ştiu câţi au observat, însă, încă din afişele concertului, Damian Drăghici apare schimbat, aproape de nerecunoscut, dacă nu i-am vedea scris numele.

Ei, prestaţia de pe scenă mi-a confirmat acest lucru. Naiul l-a metamorfozat pe Damian Drăghici, e cuminte, emoţionat şi periculos de sincer. Deşi pe alocuri stângaci, încă, a reuşit să introducă naiul în jazz.

Acompaniat de clarinetistul Eddie Daniels, Randy Porter – pian, Scott Steed – bas şi Reggie Jackson la tobe, spectacolul a fost un adevărat festin pentru cei prezenţi în sală. Chiar şi aşa, m-am convins că muzica acestora n-a reuşit să se joace cu emoţiile publicului, să-i capteze. Cred că cea mai mare vină o poartă spaţiul în care s-a ţinut concertul. Deşi sunetul a fost perfect, iar imaginile din scenă erau preluate pe cele două ecrane amplasate de o parte şi alta a scenei, spectacolului i-a lipsit intimitatea pe care ţi-o crează un local mic şi intim, unde toată lumea rezonează cu muzica. Şi atunci când timpul părea că devine elastic şi ochii celor din sală aşteptau nota după care se va pune punctul final, în scenă a intrat Diane Schuur.

Nu ştiu câţi dintre voi o cunosc, ştiu doar că puţini din cei prezenţi în sală auziseră de ea. Însă la finalul concertului ştiam că toată lumea a descoperit-o, fiind revelaţia serii. Cu o voce incredibilă, vocalista şi clarinetista oarbă a fost punctul culminant al concertului. Dacă poate cineva a plecat nemulţumit că nu l-a înţeles pe Damian Drăghici, sunt sigură că Diane Schuur a compensat acest lucru, şi asta am auzit-o tot în mulţimea de impresii care se intersectau pe culoarele Sălii Palatului, la finalul spectacolui. De o naturaleţe debordantă, Diane Schuur a reuşit să stârnească lacrimi şi ropote prelungi de aplauze.

Poate era mai bine ca „Jazz in the City” să fi pus punctul după melodia Taking a chance on love, interpretată de Diane împreună cu Eddie şi Damian, altfel n-aş fi văzut oameni ieşind sau mişcându-se nerăbdători. Poate că nici spectacolul nu s-ar fi terminat fără bis şi cu aplauze prea lungi. Aveai impresia că publicul vrea să evadeze, ceva i-a congestionat respiraţia. Au preferat să revină la cotidian, împărtăşind impresii pe reţelele de socializare, în stradă şi cu prietenii.

Trecând peste observaţiile mele subiective, sper totuşi ca Damian să reuşească să consacre naiul în jazz şi poate reuşeşte să afle ce s-a întâmplat cu publicul său vineri seara.

O săptămână plăcută să aveţi şi nu aşteptaţi weekendul pentru a vă oferi o porţie de cultură!

Cu drag,

Victoria Donos

  • Calendar

    • Septembrie 2017
      L M M M V S D
      « Mar    
       123
      45678910
      11121314151617
      18192021222324
      252627282930  
  • Caută