VIAŢA CA UN JOC DE ŞAH

Poate că mulți dintre noi ar afirma că fericirea este un sentiment dobândit prin satisfacerea unor dorințe personale. Prin urmare, suntem fericiți numai atunci când factorul declanșator vine din exterior și acesta corespunde nevoilor noastre, fie acestea adevărate necesități ori simple mofturi.

Este ușor să accepți acest lucru atunci când ceea ce stă între tine și îndeplinirea acelor dorințe se află doar o casă de marcat. Din păcate, fericirea ne este prezentată ca un produs ce poate fi cumpărat, restituit, aruncat, neglijat, de dorit. Fericirea se află astăzi și în magazine, fiind ingredientul de bază al multor achiziții. De câte ori nu v-ați întrebat de ce ați cumpărat un anumit produs, odată ce ați realizat că nu v-a fost de prea mare folos? Dar ne dăm seama ce înseamnă să fii cu adevărat fericit atunci când ne dăm seama că ea nu poate fi cumpărată, ci doar trăită. Oare cum vine asta?

Cel mai trist mi se pare faptul că și copiii sunt învățați de mici că echivalentul fericirii este banul. Învățăm asta copii fiind, atunci când ne dorim o jucărie, iar părintele ne spune că nu are bani. El nu îl învață pe copil să caute fericirea dincolo de acele jucării. În fond, să nu uităm, copiii sunt cei mai creativi și au parte de o imaginație bogată, numai regulile noastre îi fac pe ei să își piardă acea conexiunea cu jovialitatea și cu puritatea. Ei găsesc joaca în orice, iar dacă un anumit copil nu se satură din a dobândi cât mai multe jucării înseamnă că părintele nu îl învață ce este fericirea. El doar i-o cumpără, astfel prezentându-i de mic importanța banilor în viața unui om. În acest fel el începe să înțeleagă că, pentru a se simți împlinit, tot ce are nevoie este un cont gras în bancă.

Este un adevăr unanim, pentru că am ajuns să nu putem trăi liniștit fără un salariu mediu și constant. Puțini sunt aceia care reușesc, și nu doar recunosc, să simtă fericirea dincolo de statutul financiar. Astăzi este un pas greu, în special odată ce ai fost introdus în lumea modernă a societății. Nu este teribil să îți dai seama cât de gol te simți cu hainele pe tine încă, dar fără toate acele lucruri pe care le puneai pe listă la un joc de genul: Ce ai lua cu tine dacă te-ai duce pe o insulă pustie?

Din păcate, chiar dacă nu suntem de acord cu asta, toți facem la fel și toți acționăm întocmai. Realizăm care este importanța banilor în această lume și recunoaștem că nu putem trăi mai bine fără ei. Cei mai puternici își vor lua numai cele necesare, în timp ce vanitoșii își vor umple casa cu tot ceea ce pretind ei că le-ar face viața mai ușoară ori mai frumoasă. Fericirea a devenit un sentiment complex, greu de dobândit, dar mai ales, uneori imposibil.

Iar cei care nu au, observă că cei care au sunt mai bine. Banul a devenit pionul vieții noastre, iar fericirea este regina ce speră să fie recuperată. Când vom învăța oare să fim cu adevărat fericiți? Când vom fi capabili să renunțăm la vicii inutile, la lucruri de prisos, la vanitate? Nu mai putem simți fericirea cu suflet de copil, dar tânjim după ea, căutând-o acolo unde ea nu este infinită și pură. Ne reumplem golurile odată ce plăcerea a fost consumată. Fericirea nu se poate consuma, ea se poate părăsi. Ea poate fi infinită, dar noi nu știm cum să o simțim la infinit. Ea poate fi pură, dar noi nu mai știm ce înseamnă asta, nu o recunoaștem, chiar dacă ea ni s-ar zări. Nu mai credem că și cel mai simplu lucru poate să fie încântător. Nu mai știm să ne bucurăm de ceea ce nu este gândit și făcut de om. Adevărul este că nu vrem să recunoaștem cât de fericit se poate simți un om simplu.

Autor: Octavian Radu

CONFESIUNILE UNUI ORGANIZATOR DE EVENIMENTE

Organizez evenimente de trei ani şi jumătate şi nu o să mă satur niciodată. Am organizat târguri de joburi, congrese naţionale, evenimente interne, evenimente de business şi am colecţionat multe ecusoane.

Majoritatea oamenilor văd la un eveniment doar suprafaţa, vârful icebergului şi pentru ei totul durează o zi, două, maximum trei.

Mie tot timpul mi-a plăcut să aflu ce se întâmplă în culise, să cunosc detaliile înaintea tuturor, să plănuiesc etapele unui eveniment şi să-l văd cum creşte de la ideea de început până la final. Pe scurt, mi-am dorit să devin organizator de evenimente.

Este una dintre cele mai stresante joburi din lume, ştiu asta, dar mi se pare că şi satisfacţiile sunt pe măsură. Faptul că ai reuşit să aduni la un loc 400 de oameni într-o sală şi că ei şi-au dedicat timpul evenimentului tău, că îi auzi râzând şi aplaudând, îmi dau un sentiment extraordinar.

Ce-mi place mie cel mai mult la partea de organizare? Îmi place atmosfera dis de dimineaţă, când abia se crapă de ziuă şi o iau din loc pentru a ajunge la locaţie, înainte ca participanţii să se fi trezit; clinchetul veselei în hoteluri când personalul şi el, odată cu mine, s-a trezit ca să se asigure că totul va străluci pentru ei, ultimele pregătiri înainte de eveniment când inima deja începe să se agite de emoţii cu gândul că „Ăsta e momentul. Ai o singură şansă de a face treabă bună şi trebuie să dai totul din tine.”

Frumoasă este şi perioada care precedă ziua cea mare, partea de pregătire a tuturor detaliilor, momentul în care se iau toate deciziile şi totul este pus la punct: materiale de promovare, ecusoane, culori şi forme, încheiat parteneriate media, alergat după sponsori, investigat cele mai bune locaţii, căutat cadouri, şedinţe şi întâlniri, bugetul, invitaţii, mâncarea, muzica, durata evenimentului, pe scurt mii şi mii de decizii.

Decizii care trebuie luate repede, trebuie să fie cele bune şi cele mai eficiente. “Un bun organizator trebuie să fie cel mai sigur om de pe pământ”, aşa spune Stephan Schaefer-Mehdi, organizator de evenimente. Nu pare aşa de uşor, nu?

Este însă trist că toate aceste informaţii despre organizarea unui eveniment rămân necunoscute mereu participanţilor. Nu spun că trebuie dezvăluite toate mişcările sau secretele din culise, însă nu de puţine ori un eveniment este criticat, comentat, neapreciat pentru un singur aspect negativ sau mai puţin plăcut, în timp ce imaginea de ansamblu este ignorată.

Ce am învăţat eu din proprie experienţă este că pentru ca un eveniment să iasă perfect este nevoie de foarte multă muncă, o echipă dedicată care să lucreze în spate, ore întregi de şedinţe pentru a stabili toate detaliile, efort fizic şi psihic, multă rezistenţă, capacitate de analiză, creativitate, experienţă, capacitate decizională mare, atenţie la detalii şi nu în ultimul rând pasiune.

Nu în ultimul rând aş dori să ridic acest domeniu la rang de artă, secundară dacă doriţi, pentru că într-adevăr combină dramaturgia şi scenografia cu muzica, pregătirile aferente, durata acestora, toate creând un spectacol live şi care nu este de două ori la fel.

Voi ce părere aveţi? Poate fi considerată organizarea evenimentelor o artă?

Autor: Cristina Mehedinţeanu