ALL YOU NEED IS CHOCOLATE – O POVESTE DE IUBIRE

Am început să mă împrietenesc cu ea încă din copilărie. De atunci suntem nedespărțiți. Sunt convins că această poveste este des întâlnită, dar fiecare are amintirile lui, care fac ca această experiență să fie unică. Tu îți mai amintești prima ta întâlnire cu ea?

Îmi amintesc și astăzi, de fiecare dată când ne întâlnim, mireasma ei din prima zi, gustul ei dulce și amețitor, retrăiesc vraja cu care am fost amorțit. Îmi amintesc prima sărutare la fel cum mi-o amintesc și pe ultima. A rămas neschimbată, deși are multe înfățișări acum. Ea, pentru mine, a rămas aceeași.

M-am îndrăgostit pe loc, încă dinainte de a o vedea. Avea cel mai îmbietor miros și m-am simțit ispitit, am vrut să o cunosc, să o îmbrățișez. Ea era totuși departe de mine, iar eu nu aveam voie să mă apropii de ea. Eram frustrat, oare cum aveam să ajung la ea, era imposibil. Distanța dintre noi era atât de mare, dar mirosul ei încă îl mai puteam simți.

Aveam să îmi fac un plan pentru a o răpi, dar nu îmi doream să fiu prins, așa că am fost nevoit să mai aștept până ce paznicii s-au îndepărtat. Am așteptat atât de mult, ori cel puțin așa am avut impresia. Timp în care am urmarit-o din depărtare, cu o indiferență mascată. Mă întrebam cum arată, îmi imaginam chipul ei gingaș, ghidându-mă numai după mirosul ei excentric. Orele treceau, iar mie îmi era teamă că paznicii nu vor pleca, iar eu nu o voi vedea niciodată.

Ațipisem, ceea ce m-a trezit a fost mirosul ei, pe care l-am simțit mai aproape de mine. Credeam că a coborât ea și nu m-am grăbit să îmi deschid ochii. Așteptam o mângâiere, o sărutare. Dar apoi, s-a îndepărtat. Am deschis ochii și ea dispăruse. Nici nu era lângă mine. Paznicii au dus-o în cealaltă clădire. Acolo nu puteam intra. Nu aveam să o mai văd niciodată.

Am rămas trist pentru următoarele zile. Mă gândeam la ea neîncetat, încât mi-a apărut în vis. Dar nu am putut să o văd. I-am auzit doar glasul, ritmat de mirosul ei inconfundabil. Astfel eram mai liniștit. Știam că o pot întâlni, chiar dacă este vorba despre altă lume, în care poate nu ne vom atinge niciodată. Totuși, eu eram mai liniștit.

Au trecut multe zile de atunci. Mi-a mai apărut în vis, dar acum a încetat. Mă întreb ce înseamnă asta. În aceeași încăpere în care ne-am întâlnit atunci, încep să simt din nou mirosul ei. Oare visam? Nu o vedeam, nu o puteam auzi. Nu știam dacă există sau dacă e doar un vis. Eram neliniștit. Nu aveam să părăsesc locuința până ce parfumul ei nu va dispărea. Am așteptat din nou ore în șir, îmbărbătându-mă să nu ațipesc din nou. În cele din urmă, am fost izgonit. Am părăsit încăperea cu inima frântă. Eu eram convins că ea este acolo.

A doua zi m-am reîntors. Mirosul ei era de mult pierdut. Chiar dacă nu am reîntâlnit-o, tristețea nu m-a apăsat așa de tare. Am știut că am să o revăd în curând. Aveam să mă ghidez după semnele pe care mi le trimitea în vis. Era simplu. Când înceta să mai apară, atunci aveam să o întâlnesc în realitate. Așa că nu am făcut altceva decât să aștept.

Am primit semnalul la scurt timp, de data asta nu aveam cum să o mai pierd. Am intrat năvală în locuință și am tras puternic aer în piept. Dar aerul era încărcat de mireasma ei dulce. Am fost amețit pe loc. Astăzi avea să se întâmple! Mă simțeam puternic și norocos. Ea mi-a vorbit. Mi-a spus să mă liniștesc. Avea dreptate, paznicii au părăsit încăperea, iar eu am avut cateva secunde pentru a mă apropia de ea. Mireasma ei îmi dădea energie. Paznicii au tot intrat, iar eu am fost nevoit să mă ascund de multe ori. Puteam fi prins și trebuia să îmi fie teamă, doar mă apropiam de un loc interzis. Dar eram dornic să o cunosc, să o privesc, să o admir, încât frica nu m-a stăpânit.

Am profitat de timpul în care păzitorii s-au făcut nevăzuți, iar eu m-am putut apropia cât mai mult de ea. M-am uitat în jos, era prăpastie pentru ochii mei. Dar ea mi-a spus să nu îmi fie teamă, așa că nu mi-a fost. Mirosul devenea din ce în ce mai puternic. Am pășit încet alături de ea. În sfârșit am reușit să o privesc. Puteam sta acolo la nesfârșit, dar știam că oricând se pot întoarce gardienii. Vroiam să o iau de acolo, dar nu puteam vedea cale de întoarcere în siguranță. Acum eram panicat pentru că realizam că o pot pierde din nou. Așa ceva nu se poate întâmpla!

Eram ascuns și așteptam să o pot privi din nou. Locul nu era deloc lăsat nesupravegheat. Sunt nevoit să mă retrag, pentru a nu fi zărit. A trebuit să mă îndepărtez de ea, cu inima înlăcrimată, și temându-mă că o vor lua.

De fiecare dată când se apropiau de ea, simțeam că sunt cumva înjunghiat în piept. Era un sentiment ciudat. La fel de ciudat precum a fost starea care m-a cuprins încă de când am întânit-o pentru prima oară. Nu am realizat asta până acum, dar așa ceva nu am mai simțit. Din cauza circumstanței, nu am băgat de seamă nici acum, când am fost alături de ea, ce sentimente m-au cuprins. Timpul într-adevăr pare că s-a scurs mai lent, am putut să o privesc, să o admir, să îi vorbesc. Dar nu am reușit să o ating. Mirosul ei simt că mi-a călătorit prin vene, sunt întru totul vrăjit.

Paznicii s-au întors grăbiți de data asta, se lasă către asfințit. Poate vor pleca și vom rămâne aici, doar eu cu ea. Ce vis fulgerător și stupid. Căci ea este din nou luată de lângă mine, iar eu mă simt încremenit. Nu avea cum să se întâmple din nou! I-am urmărit cu privirea, nu puteam risca să fiu din nou trimis. Credeam că o vor duce din nou în cealaltă clădire, iar eu nu aveam să o mai văd. Dar, spre fericirea mea, a rămas în aceeași încăpere, dar închisă în cutia aia mare și rece. Deși nu eram lângă ea, mă liniștisem pentru că o știam aproape. Am așteptat ca cei doi să plece, timp în care m-am gândit cum să o recuperez.

S-a întunecat, pe hol se auzeau pași puternici. A intrat în încăperea în care mă aflam eu. Era un sol, căutându-mă. Nu aveam voie acolo. Am fost trimis în locuința mea. Cu fiecare pas, inima mi se umplea mai tare de dorința arzătoare de a-mi reîntâlni iubirea. Nu aveam să mai aștept. Dimineață putea să fie trimisă de aici. Aveam să mă duc la locul meu, așa cum mi s-a poruncit. Dar atunci când toate trupurile vor fi adormite, mă voi întoarce la ea.

Am așteptat câteva ceasuri, timp în care am păzit în gând locuința ei, când ea mi-a șoptit dintr-o dată că drumul este liber. Atunci, cu cea mai mare grijă, am pășit pe culoarul pustiu și am intrat în acea încăpere în care ea era ținută prizonieră. Era atât de întuneric, iar cutia mare și rece în care se afla despărțea mireasma ei de întreaga locuință. Trebuia să deschid acea ușă mare fără ca paznicii să mă audă. Au fost poate cele mai fioroase momente pe care le-am trăit. Am deschis ușa încet și dintr-o dată, tot parfumul ei s-a îmbulzit asupra mea. Speram să-mi rămână numai mie atașat și numai eu să îl pot cunoaște, numai eu să îl pot simți. Cât de egoist mă transformam.

Apoi am luat-o de acolo și am fugit cu ea către camera mea. Încă era noapte și simțeam că timpul va rămâne pe loc pe veci. Acum o pot mirosi, o pot privi și o pot atinge. În acea noapte noi doi ne-am cunoscut. Mi-a spus cum o cheamă și de unde vine. Am aflat că nu era ca mine, și nici eu ca ea. Eram două corpuri diferite, dar care se iubeau încă de când s-au văzut prima oară. Mi-a spus să nu mă întristez dacă o sa plece, dacă va fi luată din nou de lângă mine, pentru că noi doi ne vom întâlni mereu. De câte ori îi voi simți mirosul, ea va fi aceeași.

Nu a durat mult până ce mi-a oferit sărutarea ei. A fost cea mai dulce aromă pe care o gustasem până atunci. Am fost fermecat de gustul ei și aveam să îl caut de acum încolo toată viața. Știam că în curând o să dispară, așa că vroiam ca parfumul ei să il port într-o sticluță. Totuși, eu o doream pe ea și nu doar mireasma ei. Începeam să simt cum inima mi se transformă în preajma ei. Deveneam mai egoist, dar nu îmi păsa. Nu mă preopucupa decât când o să reapară. Când îmi va da din nou sărutarea ei? Am rămas singur, cu amintirea minunată pe care mi-a oferit-o.

Chiar dacă ea a dispărut acum, eu încă o pot simți, încă mă încântă aproape ca și cum ar fi tot lângă mine. Mi-am pomenit în gând numele ei și apoi am adormit. Nu m-am mai gândit la nimic altceva. Nici la faptul că a doua zi gardienii îi vor observa lipsa și o să se facă cercetare în tot castelul. Dar nici asta nu mă neliniștea. Eram încă vrăjit.

Numele ei este Vis de Ciocolată.

Autor: Octavian Radu

Publicitate

CIRCUL VINE ÎN ORAŞ

Spectacolele de circ au fascinat dintotdeauna prin acrobaţiile periculoase, costumele strălucitoare, efectele speciale, animalele dresate şi jucăuşe, bufonii amuzanţi şi multe alte momente unice oferite de acest tip de divertisment.

Avem tendinţa însă să luăm în vedere circul numai atunci când suntem mici şi să ne lăsăm purtaţi în această lume de vis doar în copilărie, ca mai apoi să îl dăm uitării.

Consider că circul ar trebui să fie “obligatoriu” şi pentru adulţi, nu doar copii. El reprezintă o ieşire din cotidian, o evadare din rutină şi un adevărat test de imaginaţie dacă vreţi, pentru toţi cei prezenţi în sală. Un mod diferit de a-ţi petrece timpul liber diferit de privitul la televizor, mersul la mall şi alte activităţi contemporane. Circul ar putea fi o întoarcere în copilărie, nu credeţi? Momentul în care totul era posibil şi imaginaţia nu avea limite.

Din punct de vedere istoric, circul datează încă din perioada Imperiului Roman. Atunci însă manifestaţiile erau foarte sângeroase şi violente. Era singurul loc în care femeile şi bărbaţii puteau sta împreună. Odată cu căderea imperiului, circarii au început să călătorească prin toată Europa şi să ducă mai departe tradiţia circului. Fiind însă priviţi mai mult ca nişte vagabonzi şi cerşetori datorită spiritului lor nomad, trupele au început să ofere reprezentaţii în locuri permanente.

Philip Astely, supranumit “părintele circului modern”, împreună cu Antonio Franconi, fondatorul circului francez, au pus bazele circului modern. El a introdus în spectacole acrobaţii şi jongleri. În Statele Unite primul circ a fost deschis în 1793 de John Bill Ricketts.

În România existau spectacole de circ încă din antichitatea romană, au dispărut o perioadă şi în Evul Mediu au apărut pehlivanii, saltimbancii şi funambulii. În secolul XIX diverse comapanii de circ au venit din străinătate şi Theodor Sidoli a înfiinţat primul circ profesionist din România, Circul Sidoli. În 1954 însă toate circurile au fost obligat să-şi închidă activitatea şi s-a înfiinţat Circul de Stat. Astăzi cel mai cunoscut circ din România este Circ Varietate Globus condus de Brânduşa Novac.

Circul a evoluat foarte mult în timp şi a fost pe bună dreptate ridicat la rang de artă, fiind disociat de bâlci. Cele mai bune trupe se întrec anual la Festivalul Internaţional de Circ de la Monte Carlo din 1974. Una din aceste trupe este Cirque du Soleil, poate cel mai cunoscut circ din lume. Graţia, dansul, actoria, acrobaţiile, forme de artă din toată lumea, îndrăzneala, lumile imaginare şi dexteritatea sunt cele opt caracteristici care fac din acest circ unul original şi cu totul unic în lume.

Vom avea şi noi ocazia să îi vedem anul acesta la Romexpo în Bucureşti între 8 şi 12 februarie. Ei se află pentru prima dată în România şi aduc în scenă unul dintre frumoasele lor spectacole Saltimbanco, “o abundenţă de acrobaţii vesele şi colorate într-o metropolă”, aşa cum spun chiar ei pe site-ul lor oficial, http://www.cirquedusoleil.com

Eu mi-am luat deja un bilet şi abia aştept să merg. Pe voi vă încântă ideea de circ? Mergeţi la Cirque du Soleil?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

MAI CREDEM ÎN MOŞ CRĂCIUN?

Vine un moment în care toţi aflăm un adevăr dur şi urât: Moş Crăciun nu există! Nu ştiu voi cum aţi reacţionat, dar eu am plâns ca un copil ce eram şi mi-a fost greu să-mi revin.

Pentru mine Moş Crăciun era adevărat şi chiar dacă nu îl văzusem niciodată, eram convinsă că el este cel care îmi aduce cadouri an de an şi le lasă sub bradul de Crăciun.

Erau parcă alte vremuri când eram eu copil. Se credea mai mult în Moş Crăciun şi eram mai inocenţi şi naivi din punctul ăsta de vedere. La mine în clasă toţi ştiam de Moş şi nu era nici măcar unul care să strige în gura mare că nu există şi să strice magia. Era mai frumos aşa.

În ziua de azi, copiii nu mai cred în Moş Crăciun. Există prea multe filme, Moşi prin mall-uri care cam strică farmecul. Ei sunt mai ageri şi se prind repede. Pe lângă asta, s-au mai schimbat şi vremurile. Azi este cool să ai cel mai tare joc, cel mai tare telefon, să mergi la mall, etc. Este mai puţin important cine aduce cadourile şi cum. Din punctul meu de vedere nu mai există copilărie, dar aici nu mă refer doar la a crede în Moş Crăciun. Este un subiect mai larg pe care îl voi continua şi în alte editoriale.

Suntem prea mari ca să mai credem în Moş Crăciun? Cât ar trebui să fie ok să credem? Eu sunt de părere că vârsta nu contează aici. Normal că pe măsură ce creştem ne lăsăm influenţaţi de tot ce auzim şi vedem în jur şi aflăm cum stă treaba, dar povestea rămâne în continuare una frumoasă. Ideea că cineva pregăteşte timp de un an de zile cu ajutorul elfilor cadouri pentru toţi copii din lume şi apoi le distribuie într-o singură noapte este pur şi simplu magică! La final, măcar atât ar trebui să ne rămână, povestea.

Nu cred că suntem niciodată prea mari pentru o poveste bună. Dacă ne pierdem interesul pentru ele înseamnă că ne pierdem şi copilul din noi. Devenim adulţi serioşi cu joburi, cu responsabilităţi, care nu mai au timp de “prostii”. Intervin probleme reale şi urgente, stresul de la muncă, banii şi nevoia de ei, iar magia dispare …

Sâmbătă este ajunul, iar copiii care încă mai cred se vor pregăti cuminţi de sosirea Moşului. Îi vor pregăti câteva merinde pentru că drumul e lung şi el va fi obosit, şi se vor culca devreme. Noi, restul, ce facem? Ce-ar fi să ne aducem aminte de copilărie şi să ne imaginăm încă o dată că Moş Crăciun există şi vine cu sania în miez de noapte? Poate miracolele chiar se întâmplă în noaptea magică de Ajun.

Autor: Cristina Mehedinţeanu

DESTINUL – REFUGIU SAU ELIBERARE? (I)

De ce nu mai credem, ca în copilărie, că fantasticul face parte din viaţa noastră? Ce ne împiedică să ne urmăm visul? Credem că dacă acţionăm împotriva unor anumite reguli ale societăţii am putea răsturna balansul destinului nostru?

De câte ori nu vi s-a întâmplat să credeţi că destinul nu mai este în mâinile voastre? Ori de câte ori în viaţă apar obstacole neaşteptate şi întâmplări ce răstoarnă acea mică, dar statornică fundaţie pe care cu greu am ridicat-o, tindem să cădem în depresie şi agonie. În astfel de momente, cei mai mulţi oameni caută refugiu în cabinetul psihologilor. Dar nu ar fi oare mai simplu dacă i-am asculta puţin şi pe cei care nu numai că au reuşit să creeze istorie, dar au trecut şi ei prin clipe asemănătoare oricărui om de rând?

Recent, un astfel de om a trebuit să moară ca să ajungă în Rai. Vorbesc despre Steve Jobs, co-fondatorul şi directorul general Apple Inc., co-fondatorul şi directorul studioului de animaţie Pixar şi fost membru al consiliului director Walt Disney Studios. Dintr-un discurs ţinut absolvenţilor Universităţii Stanford în anul 2005, am aflat opinia lui privind destinul şi momentele semnificative ale vieţii. Steve Jobs spunea că pentru el viaţa a fost ca un drum iniţiatic ce se construia pe măsură ce trecea prin staţiile unor puncte ce aveau să-i croiască viaţa pe care şi-a dorit-o de la început. Aceste puncte reprezintă momente semnificative din viaţa noastră.

Cred că multora ni s-a întâmplat să luăm decizii în viaţă care, mai apoi, s-au dovedit a fi inutile pentru dezvoltarea noastră individuală. Ce facem în astfel de momente, când pare prea târziu să dăm înapoi din teamă să nu dăm din nou greş? Am învăţat până acum că cel mai potrivit sfat este să ne urmăm inima şi să avem încredere că, pe măsură ce realizăm acest lucru pas cu pas, negreşit vom ajunge în punctul de a fi mulţumiţi cu ce am realizat până în acel moment. Cât de uşor pare atunci când citeşti, dar este oare uşor să-ţi urmezi calea, să faci ceea ce îţi aduce ţie satisfacţie şi nu celorlalte mii de suflete care au anumite aşteptări de la tine, de la oameni şi de la situaţii în general?

Auzim frecvent vorbindu-se despre dezamăgiri, chiar şi din partea unor oameni de succes, care într-un final au recunoscut că şi-ar fi dorit să-şi urmeze visele, dar nu au avut încredere şi s-au resemnat. Aceasta este acţiunea pe care ne învaţă societatea să o îndeplinim atunci când ne simţim neînţeleşi, diferiţi, visători, pierduţi ori săraci. Suntem instruiţi să urmăm visele altora crezând că în felul acesta le vom descoperi şi pe ale noastre ori că vom învăţa să credem în ale lor.

Este oare posibil să te descoperi atunci când porneşti de la anumite premize? Atunci când ne întrebăm ce am vrea să devenim, răspunsul va fi cinstit şi adevărat? Ori persoana imaginară pe care o creăm va fi construită pentru a fi pe placul celorlalţi, ca apoi să fie şi pe placul nostru?!

Autor: Octavian Radu

BIJUTERII ALE FILMELOR DE ANIMAŢIE CONTEMPORANE

Deşi majoritatea filmelor de animaţie moderne se bazează exclusiv pe tehnica digitală de animaţie pe calculator CGI (computer generated imagery), ele nu sunt cu nimic mai prejos de animaţiile clasice, multe fiind foarte emoţionante, sensibilizând atât copiii, cât şi adulţii în egală măsură.

Am văzut două filme de animaţie recente, care m-au emoţionat profund, calitatea lor deosebită fiind demonstrată de asemenea şi prin numărul mare de spectatori ce au călcat pragul cinematografelor alături de cei mici pentru a le viziona: UP – ”Deasupra tuturor” şi HOW TO TRAIN YOUR DRAGON – ”Cum să-ţi dresezi dragonul”.

În animaţia Pixar „Up”, bătrânelul Carl Fredricksen şi-a petrecut toată viaţa în atingerea visului de a ajunge pe urmele exploratorului lui preferat, Charles Muntz. Păstrând promisiunea făcută soţiei lui trecută din această lume, el îşi ridică propria casă, făcând-o să zboare cu ajutorul baloanelor, hotărât să cutreiere lumea într-un mod neconvenţional. Însă nu ştie că micul puşti de 8 ani, Russell, ce vroia să devină un explorator la rândul lui, se afla pe veranda casei zburătoare în momentul decolării. Cei doi pornesc spre jungla ecuatorială într-o aventură incredibilă, amuzantă şi înduioşătoare. Scopul acestei minunate poveşti, valabile atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, este de a ne învăţa să ne urmăm propriile vise, oricât de „imposibile” ar fi şi indiferent de obstacolele apărute în calea noastră.

Filmul de animaţie „Cum să îţi dresezi dragonul” îl are ca protagonist pe Hiccup Horrendous Haddock III, fiul conducătorului unui trib de vikingi, Stoick cel Mare. De mici, vikingii acelui trib se luptau cu dragonii ce le invadaseră ţinuturile. Hiccup era considerat nepotrivit drept urmaş al tatălui său, întrucât era sensibil, nedispunând de forţă, eroism şi curaj. Într-o zi, el găseşte într-un loc retras un pui de dragon rănit. Cei doi se împrietenesc, învăţând multe lucruri unul de la celălalt, iar dragonul îl face să realizeze că specia lor a fost înţeleasă greşit de către oameni. Această emoţionantă animaţie ne propune mai multe lecţii moralizatoare: 1. Nu trebuie niciodată să subestimăm oamenii de lângă noi, chiar şi aceia dintre noi slabi, ignoraţi sau umiliţi de către ceilalţi au un plan al lor trasat de către divinitate de a fi de folos lumii în care s-au născut; 2. Sunt multe lucruri ce pot fi învăţate de la duşmanii noştri, de aceea trebuie să le acordăm respect şi să le ascultăm opiniile; 3. Trebuie să ne ajutăm aproapele, chiar şi duşmanul nostru, dacă acesta este rănit. Este o adevărată lecţie de onoare şi curaj, aceea de a ne respecta adversarul, ajutându-l la nevoie.

Dacă nu le-aţi văzut, vă invit cu mare căldură să vizionaţi cele 2 filme de animaţie și alte în cadrul Festivalului Internaţional de Film de Animaţie ANIM’EST se va desfăşura în perioada 8 – 17 octombrie, la Bucureşti: 511 filme de lungmetraj din 46 de ţări de pe 5 continente.

Hrăniţi-le sufletul copiilor dumneavoastră cu artă adevărată, de calitate, căci aceştia trebuie modelaţi de mici în spiritul valorilor moral-creştine. Ce altă modalitate de a le capta atenţia există dacă nu un film de animaţie sensibil, ce le va face sufletul să vibreze precum coarda unei viori? Iar voi, adulţii, nu uitaţi că odată aţi fost copii!

Octavian Radu

OAMENI MARI. MINTE DE COPII

Zilele astea rulează un film tare: ”Oameni mari și fără minte”. Vi-l recomand cu drag pentru că face un recurs la copilărie, un recurs plin de haz, de voie bună și de gingașă aducere aminte.

Vă amintiți mailurile alea care circulă de vreo 6 ani și în care se vorbește despre gustul aromat al copilăriei noastre din anii ’70/’80? Ei bine filmul ăsta e scris în același spirit, al reîntoarcerii la savoarea unor vremuri în care murdăria de pe și din haine era ceva normal, iar cățăratul în copaci era un sport obligatoriu zi de zi.
Lecția predată de film, în care adulții (Adam Sandler et comp.) sunt rușinați de ifosele copiilor lor ”tehnologizați” și snobi și încearcă să le arate frumusețile naturale și simple ale vieții precum plăcintele/broscuțele făcute cu piatra pe ochiul apei, este una dureroasă și pentru noi: e bine să mai uităm de tehnologia care ne conduce agenda zilnică și să ne bucurăm de natură, sport în aer liber, de trasul cu ochiul la fuste scurte sau de petrecut după-masa în copaci.
Câți dintre noi mai vrem să ne aducem aminte, fără comparații cu prezentul? Câți dintre noi recunoaștem cât de mult ne plăcea? Chiar dacă stăteam afară până pe la 22:00/23:00 în fiecare zi, mâncam cu mâinile murdare, colectam cărăbuși și-i dădeam la furnici sau jucam ”mâța” (leapșa, pt bucureșteni) în copaci…. Îmi aduc aminte că părinții trebuiau să se roage de noi să facem o pauză pentru a veni la masă. De unde plecam apoi imediat, cu o felie de pâine cu unt și gem direct la fotbalul zilnic, la tras cu praștia, suflatul în tub pentru a propulsa subțirile și înțepătoarele cornete de hârtie… Da, eram duși cu pluta, dar ce plută frumoasă era! Mâncam ciuperci pe care le culegeam din pădure, fructe direct din pom, lansam plute pe râu în speranța că vor ajunge la mare, stăteam la soare 12 ore pe zi și ne prindea ora 23:00 pe derdeluș iarna.
Din experiența mai multor trăiri asemănătoare am sesizat cel puțin două tendințe după un astfel de film: cei ce spun ”dragă…ce mult am îmbătrânit” (ei având de obicei puțin peste 30 de ani), resemnându-se să privească neputincios burta în oglindă și cei ce spun ”de mâine jucăm și noi un baschet?” sau ”îți aduci aminte ce driblinguri făceam? – hai la un fotbal!” Voi cei care citiți aceste rânduri, din ce categorie faceți parte? Mai mult, cum ați vrea să crească copiii voștri?
Intr-o țară în care inclusiv profesorii de sport cer scutire directorilor de la orele de educație fizică, cred cu tărie că un astfel de recurs la normalitate, la mișcare și la a-ți trăi viața din plin este o necesitate. Pentru noi, pentru copiii noștri, pentru viitorul lor, pentru a nu cădea pradă calculatoarelor, I-Pod-urilor, Wii-urilor, sedentarismului și snobismului purtat pe aripi de șervețele umede pentru mâini, atotstăpânitoare!
Dar vrem oare asta? Personal cred că dacă vrei poți. Cred că trebuie să intervenim în educația copiilor noștri încă de la grădiniță când ar trebui să le cerem educatoarelor să-i învețe pe copii care e diferența dintre rață și gâscă și ce ne dă nouă vaca, nu computerul! Laptele nu vine de la supermarket, păsările fac ouă și nu Bakugani, carnea provine de la animale și nu-i creată în Photoshop.

Mihai Mătieș