OARE LEGEA ŞI CONSTITUȚIA SUNT OBLIGATORII ŞI PENTRU CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI?

Pe 17 ianuarie, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) va avea de luat o decizie istorică: va trebui să-și afirme sau să-și decline competența cu privire la cenzurarea abuzurilor Curții Constituționale a României (CCR), atunci când aceste abuzuri s-au făcut prin încălcarea legii.

Litigiul existent între Nițulescu Maria Magdalena (reprezentată în proces prin Nițulescu Gabriel Emanuel) și Curtea Constituțională, aflat în stadiul procesual recurs, are ca obiect constatarea inexistenței (nulității absolute) a două decizii ale CCR ca urmare a faptului că pronunțarea celor două decizii s-a făcut prin încălcarea legii. În stadiul procesual fond, Curtea de Apel București a declarat acțiunea doamnei Nițulescu Maria Magdalena ca fiind inadmisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Teza pe care o susține doamna Nițulescu este aceea că, la adoptarea deciziilor CCR 1358/2010 și 1360/2010 legea a fost încălcată prin faptul că CCR s-a autosesizat arătând că textul de lege atacat de Ministerul de Finanțe (MF), ca autor al excepției, este neconstituțional în raport cu un articol din Constituție neinvocat de MF; prin faptul că a intrat în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, încălcând separarea puterilor în stat prin judecarea unei excepții de nelegalitate care să justifice admiterea excepției de neconstituționalitate; și prin faptul că nu a respectat dreptul la apărare al părților, prin nerespectarea procedurii de citare. Încălcarea legii de către CCR conduce, în accepțiunea titularei acțiunii în instanță, la existența unor înscrisuri ale CCR care au doar aparența materială a unor decizii ale CCR.

Nefiind veritabile decizii ale CCR, ci doar aparente decizii ale CCR, acestea sunt golite de orice conținut juridic, arată reprezentantul doamnei Nițulescu, putând fi astfel atacate în justiție, deoarece Constituția și legea de organizare și funcționare a CCR (47/1192) nu menționează că și astfel de înscrisuri sunt protejate în sensul de a nu exista nicio cale de atac.

Problema principală a acestui litigiu este aceea de a se stabili dacă încălcarea legii de către Curtea Constituțională ar putea să rămână nesancționată. Menținerea de către ÎCCJ a soluției Curții de Apel București, de inadmisibilitate a acțiunii, ar consfinți faptul că CCR ar putea face orice abuz prin încălcarea sau nesocotirea legii, pentru că, oricum, nu va fi vreodată sancționată.

Declararea acțiunii ca inadmisibilă de către ÎCCJ ar reprezenta și o îngenunchere a ÎCCJ și a Justiției în general, în fața CCR, în condițiiile în care CCR a judecat o excepție de nelegalitate, intrând în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, ingerință care, de asemenea ar rămâne nesancționată în condițiile în care acțiunea ar fi declarată ca indamisibilă. Inadmisibilitatea acțiunii ar permite în viitor CCR de a se substitui oricând unei instanțe judecătorești.

Oare CCR nu este obligată să respecte legile acestei țări? Și dacă nu o face, oare nu Justiția este cea care trebuie să vegheze la existența dreptății și a statului de drept în această țară?

Autor: Ana Bălăceanu

Reclame

DOMNULE BĂSESCU, LUAŢI-VĂ O OGLINDĂ!

După ce preşedintele Băsescu şi-a dat cu părerea (de cele mai multe ori neavizat) despre justiţie, economie, Constituţie, asigurări sociale, iată că la rând a venit şi istoria. Subiectul vizat de preşedinte a fost instalarea comunismului în România, preşedintele acuzându-l pe Rege…

în sensul că Majestatea sa ar fi comis un act de trădare prin abdicarea din 30 decembrie 1947 şi că ar fi fost sluga ruşilor.

Ceea ce uită însă (dacă a ştiut vreodată), actualul şef de stat al României este întregul context istoric al acelor vremuri. El uită faptul că Aliaţii au cerut capitularea necondiţionată a României, dându-ne de înţeles că ceea ce e de negociat se va negocia doar cu ruşii.

Uită că a existat o opoziţie a Regelui faţă de guvernul comunist al lui Petru Groza, opoziţie care s-a concretizat în Greva Regală (fapt unic în istoria lumii), adică în refuzul Regelui de a promulga legile adoptate de Parlamentul şi Guvernul comunist.

Uită că din partea Aliaţilor Occidentali nu a venit niciun sprijin concret împotriva comunizării României în anii 1946-1947 (în condiţiile în care agenţi de influenţă sovietici se aflau în poziţii cheie în guvernele american şi britanic).

Uită că atunci când Regele Mihai a fost în Anglia la nunta viitorului rege, i s-a recomandat că ar fi bine să nu se mai întoarcă în ţară, pentru că viaţa ar putea să îi fie în pericol. Uită, că atâta timp cât a fost în ţară, speranţele românilor nu au pierit, iar Armata Regală, chiar dacă în parte epurată, nu fusese încă desfiinţată.

De asemenea, uită că trădarea de care îl acuză pe Rege s-a manifestat în primul rând prin aceia care s-au pus în slujba ocupantului sovietic şi al guvernului comunist (Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Crăciun, locotenent-colonelul Cambrea etc). Iar la numele sonore ale unora care au trădat acest popor se adaugă alte nume mai puţin sonore ale executanţilor, care au fost alături de marii trădători, au devenit unelte ale lor, i-au înlocuit în structurile statului pe cei care s-au opus comunismului şi au profitat de noile poziţii căpătate nu pe merite, ci prin faptul că erau docili mai marilor din noul regim.

În aceste condiţii oare cum ar putea fi calificaţi noii ofiţeri, avansaţi la excepţional fără a deţine nicio pregătire militară, unii provenind din cele două divizii formate în URSS (Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan)?

Oare tatăl actualului preşedinte nu este unul din acei care a sprijinit noul regim la începuturile sale, ca tânăr ofiţer promovat din rândul clasei muncitoare doar pe motiv că avea o origine sănătoasă? Nu ştiu ca acesta să fi fost vreunul din luptătorii rezistenţei anticomuniste.

Nu ştiu nici ca preşedintele Băsescu să fi fost vreun opozant al regimului comunist, ci doar un docil executant al regimului comunist, regim dat la o parte de generaţia, din care, cu fericire şi mândrie fac şi eu parte.

Ca urmare, înainte de a deschide gura pentru a-l acuza pe Rege de trădare, domnul Băsescu ar trebui să se uite în oglindă şi să se întrebe dacă el sau înaintaşii lui au făcut vreo faptă care să egaleze în vreun fel, vreuna din faptele Majestăţii Sale, făcute pentru binele acestui popor.

Gabriel Niţulescu-participant la Revoluţia din 1989, membru al unei familii care a ctitorit şcoli şi biserici

Autor: Gabriel Niţulescu

ROMÂNIA NU MAI ESTE … UN STAT SOCIAL

Deunăzi, preşedintele nostru, domnul Traian Băsescu, s-a pornit să ne explice că Statul Român nu mai este un stat social. Articolul 1 alineatul 3 din Constituţie îl contrazice însă: „România este stat de drept, democratic şi social…”.

Dar probabil că Legea Fundamentală nu mai este valabilă, sau a căzut în desuetitudine, iar noi românii încă nu o ştim.

Poate mâine, poimâine vom afla din gura preşedintelui nostru că România nu mai este nici stat de drept sau stat democratic sau mai rău că România nu mai este stat naţional sau stat suveran şi independent (oare mai este stat suveran cu un Guvern Boc în care FMI-ul face şi desface legile organice ale României?) sau stat unitar şi indivizibil.

Revenind însă la ceea ce ni s-a confirmat chiar din gura Preşedintelui, că România nu mai este stat social, uimirea ne cuprinde şi mai mult când auzim şi comparaţia prin care ni se arată că Statul Român comunist era un stat social. Preşedintele ne spunea că în prezent Statul Român nu mai are resursele din trecut şi nu mai este proprietar peste tot şi toate pentru a face protecţie socială pentru toţi cei care au nevoie. Preşedintele ne spune că au fost vândute fabrici, terenul agricol a fost restituit foştilor proprietari şi în acest fel multe din resursele pe care aceasta le avea pentru a face „protecţie socială” nu mai există în prezent.

Ceea ce nu ne spune Preşedintele este că în aceeaşi „lege desuetă” numită Constituţie, la articolul 47 alineatul 1 este prevăzut că „Statul (prin toate organele sale, n.r.) este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.”.

Adică, altfel spus, odată ce am renunţat la comunism, pentru că aşa am vrut noi românii în decembrie 1989, statul este dator, în acest „capitalism sălbatic” cum îl numea un fost preşedinte al României, să creeze politici care să conducă la dezvoltarea ţării, asigurându-se astfel resurse pentru a face şi protecţie socială.

Una dintre aceste politici ar fi aceea de a nu îi mai încuraja şi chiar stimula pe orice căi pe români să plece să lucreze în alte ţări, ci de a aduce în România investiţii (străine sau nu) pentru ca românii să lucreze în România. În acest fel, numărul de contribuabili ar creşte, ar creşte impozitele colectate şi s-ar putea face şi protecţie socială. Faţă de perioada comunistă numărul salariaţilor înregistraţi în România a scăzut la jumătate.

Dar circa 3 milioane de români (o treime din numărul salariaţilor înregistraţi în perioada comunistă) lucrează peste graniţă, plătind (dacă nu lucrează la negru) taxe şi impozite în ţările unde şi-au găsit de lucru.
Pentru a atrage investiţii ar fi nevoie de îmbunătăţirea infrastructurii rutiere, feroviare, de comunicaţii în aşa fel încât firme precum Mercedes să nu mai aleagă Ungaria în locul României, pentru deschiderea unei noi fabrici, pentru că noi în România nu avem autostrăzi, iar trenurile noastre de marfă merg de două ori mai încet decât în perioada interbelică.

Iar aici tot statul are ultimul cuvânt de spus, mai ales că bani pentru autostrăzi sunt (de la Uniunea Europeană şi proiecte există, dar nu prea este loc de şpagă atunci când e vorba de bani comunitari).

Gabriel Niţulescu