DESPRE SIMBOLUL UŞII LA ÎNCEPUT DE AN

În majoritatea culturilor, europene sau de oriunde, ușa sau poarta reprezintă un simbol al trecerii, al schimbării sau înnoirii. Ușile ni se deschid sau închid cu un rost, spun unii. Alții cred că noi le deschidem sau închidem. Temporar, sau pentru totdeauna. Dar de fiecare dată există consecințe.

Cred că e potrivită o introspecție și o discuție despre simbolul ușii la începutul unui nou an. Ce am trăit, ce am lăsat în urmă și către ce ne îndreptăm, ce ne așteaptă în 2013? Practic, e ca și cum pe 31 decembrie am trecut un prag – cel către noi oportunități în viața noastră. Am închis o poartă pentru anul 2012, care din câte aud nu a fost prea fericit pentru majoritatea din business, și … ne așteptăm la ceva diferit în anul care începe?

Bineînțeles că semiotica ușii depinde de cel care se gândește la ea. Optimiștii vor vedea o trecere către mai bine, în timp ce pesimiștii se așteaptă întotdeauna ca după ușă cineva să le dea în cap, să-i fure și astfel ei să fie și mai nefericiți și mai săraci. Dar astea sunt extremele. Hai să vedem ce ar fi la mijloc, acolo unde sunt mulți. Cei mulți care răspund invariabil cu ”depinde…”. Care cred că e foarte important unde e ușa, cât de mare e, din ce e făcută, cine o deschide/închide, unde sunt balamalele, cine poate trece și de ce, de ce trebuie să existe o ușă, cât de mult s-au informat despre ceea ce e dincolo, etc… Hâtrii le-ar spune acestora indeciși.

Probabil istoricii le-ar spune români. Pentru că nația asta a avut o doză de nesiguranță, frică și sentiment refractar vizavi de planificarea personală și de afaceri încă de la vița de vie a lui Burebista și năvălirile barbare ulterioare. Pentru că românii au evoluat așteptând de la alții salvarea, mântuirea, progresul, bazându-se întotdeauna pe intervenții mai mult sau mai puțin divine (”ce o fi, o fi”, ”cum o vrea bunul Dumnezeu”, ”cum ne-o fi soarta”, etc), ale unui destin inefabil care ne conduce viețile fără ca noi să putem face orice altceva. Pentru că cei mai mulți preferă ușile întredeschise, pe unde să se poată strecura înainte-înapoi, stânga-dreapta așa cum vor ei, deoarece indecizia lor i-a călăuzit întreaga viață și nu vor, nici că pot, să se schimbe. Pentru că această preacurvie a eludării consecințelor e în ADN-ul celor cărora le e frică să ia decizii. Când însă responsabilitatea trecerii sau nu prin ușă e înlocuită de cursul implacabil al timpului, cum se întâmplă de Revelion, românul preferă să se lase pradă destinului …

Încerc să-i cunosc cât mai bine pe românii mei, să-i înțeleg și, pe atât cât pot, să-i ajut. Măcar pe cei apropiați. Nu că aș fi eu deținătorul adevărului absolut, dar cred cu tărie că de noi depind majoritatea lucrurilor de pe Pământ: noi le facem să existe, fie că ele sunt materiale sau conceptuale. În fond ușa, poarta e doar o bucată de metal sau lemn, inertă. Fără importanță. Noi îi dăm importanța, simbolistica pe care noi o dorim, o urâm sau o interpretăm altcumva. Ușile duc spre visele noastre frumoase, sau confirmă coșmarurile noastre. Cu cât înaintăm în vârstă vrem ca ceea ce e în spatele ușilor nedeschise (sau neînchise) să confirme ceea ce știm și credem. Așa e mai sigur …

Dar eu personal nu cred asta. Da, ne putem lovi de pragul se sus – de jos – din lateral, da, există hazard și surprize de tot felul, dar cel mai important este să avem planuri și să ni le urmăm cu conștiinciozitate. Atunci ni se vor ivi și ușile care merită să fie deschise. Întrebarea este cât de mult îți dorești să ai un an bun? Sau ce ești în stare să faci pentru ca 2013 să fie mai bun? Ce plan ți-ai făcut în acest sens? Îl urmărești cu rigurozitate?

Un ultim aspect interesant în ”analiza” noastră este conceptul ușii rotative și de aceea am să-l las la propria interpretare a fiecăruia. Este ea periculoasă pentru că te face să te întorci în același loc, sau utilă că diminuează curentul de aer și pot trece doi în același timp? Este ea percepută ca un blocaj din care nu se poate ieși? E blestem, sau binefacere, ca să întreb în ton cu fatalismul românesc? Intrarea în 2013 a fost pentru voi o trecere prin ușa rotativă?

Autor: Mihai Mătieş

Reclame

SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!
De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste, interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului, apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…
Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie, activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin, iresponsabil, criminal”, etc.
Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.
Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale. Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim …. Chiar dacă asta nu e specific românesc!

Autor: Mihai Mătieş