SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!
De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste, interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului, apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…
Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie, activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin, iresponsabil, criminal”, etc.
Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.
Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale. Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim …. Chiar dacă asta nu e specific românesc!

Autor: Mihai Mătieş

Reclame