REGIONALIZAREA, ÎNCOTRO?

Unitățile administrative mai mari polarizează dezvoltarea în centrele lor de reședință, în defavoarea altor orașe mai mici.

Regionalizarea este o temă de care se vorbește din ce în ce mai mult în ultima vreme. Politicienii vor să o facă. Și e normal, pentru că în joc sunt bani și interese (în mare măsură ai/ale lor și ai/ale apropiaților lor). Problema este însă aceea că specialiștii nu se prea aud, părerile acestora în dezbaterea publică fiind ca și inexistente. De fapt este destul de greu să se audă părerile lor, pentru că ele ar trebui să fie unele bine fundamentate prin studii care la ora actuală nu există. Iar aceste studii nu au cum să existe atâta timp cât nu există o strategie de dezvoltare a României pe termen lung.

Pentru că reîmpărțirea administrativă ar fi eficientă dacă s-ar îmbina cu dezvoltarea regională, iar dezvoltarea regională nu poate fi concepută în afara unei strategii de dezvoltare generală a întregii Românii, o strategie concepută nu doar pe câțiva ani, ci pe zeci de ani. Când vrei să faci împărțirea administrativă a unui teritoriu te gândești la competențele pe care le vei da acelei unități administrative și la modul în care aceste competențe afectează viața locuitorilor acelor unități administrative, pentru că, deși pare a nu avea o mare influență asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, realitatea este cu totul alta.

Pentru exemplificare ar fi ușor să ne gândim la rolul pe care în prezent îl joacă într-un județ, capitala acelui județ. Vom vedea astfel că oamenii sunt nevoiți să meargă în acel oraș (de fapt municipiu) pentru tot felul de avize, adeverințe, aprobări etc., necesare activitățiii lor. La sediile județene ale unor instituții trebuie să te prezinți pentru a completa anumite cereri, a obține anumite acte, a susține anumite concursuri, etc. Toate aceste activități desfășurate în capitala de județ nasc locuri de muncă și fluxuri de călători și mărfuri. Acestea la rândul lor conduc la apariția unor piețe pentru produse noi sau la dezvoltarea unor piețe ale unor produse deja existente. Fluxurile de oameni, de mărfuri sunt amplificate către aceste puncte de polarizare, denumite capitale de județ.

Când vorbim de regiuni, polarizarea va fi și mai evidentă, pentru că toți locuitorii județelor ce intră în competența respectivelor regiuni vor deveni potențiali ”clienți” ai instituțiilor ce își vor avea sediul în capitala de regiune. Ce înseamnă acest lucru putem să evaluăm în mare, urmărind rezultatele dezvoltării unor orașe care în timp și-au pierdut calitatea de reședințe de județ sau care din contră, au dobândit o astfel de calitate. Datele necesare unei astfel de analize nu sunt însă ușor de obținut și analizat. Există însă o posibilitate mai facilă de a face o evaluare a impactului pe care îl are asupra unui oraș pierderea sau dobândirea calității de capitală de județ, dacă ținem seama că dezvoltarea economică este strâns legată de evoluția populației din acel oraș și că există o relație cât se poate de simplă între numărul de locuitori și dezvoltarea economică: un număr mai mare de locuitori înseamnă o mai mare putere de cumpărare per total localitate, înseamnă piețe de desfacere mai mari, adică un număr mai mare de firme, adică un număr mai mare de salariați ș.a.m.d.

România interbelică avea 71 de județe. Dacă însă avem în vedere că 13 dintre aceste județe se află acum în teritorii care nu mai aparțin României (Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilater), pe actualul teritoriu al României se află 58 dintre județele României interbelice.

Mai exact cu 17 în plus față de numărul de județe stabilite prin organizarea administrativ-teritorială din 1968, organizare valabilă în mare și în momentul de față. Prin urmare, 16 foste capitale de județ și-au pierdut respectivul statut, pierzându-și totodată și o parte din aplombul cu care acestea evoluau din punctul de vedere al populației și al dezvoltării economice.

Spre exemplu, în Muntenia, au dispărut 3 județe interbelice (Muscel, Râmnicu Sărat și Romanați) și a apărut un nou județ: Călărași. Reședințele de județ – Câmpulung, Caracal și Râmnicu Sărat – au pierdut acest statut în favoarea Piteștiului, Slatinei și Buzăului, iar Slobozia l-a câștigat, alături de capitala județului interbelic Ialomița, Călărași. Influența asupra evoluției populației a fost următoarea: Pitești (19.630 loc. în 1930, 168.458 loc. în 2002), Câmpulung (13.454 loc. în 1930, 38.209 loc. în 2002); Slatina (11.010 loc. în 1930, 78.815 loc. în 2002), Caracal (14.769 loc. în 1930, 34.625 loc. în 2002); Buzău (35.687 loc. în 1930, 134.227 loc. în 2002), Râmnicu Sărat (15.007 loc. în 1930, 38.828 loc. în 2002); Slobozia (7.605 loc. în 1930, 52.710 loc. în 2002), Călărași (17.890 loc. în 1930, 70.039 loc. în 2002). Practic se poate observa că populația orașelor (municipiilor) reședință de județ a crescut de 5-9 ori, în cei 72 de ani în vreme ce orașele (municipiile) care au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de doar 2-3 ori.
Tiparul acesta se observă și în restul teritoriului României.

În Moldova, Bârladul, fosta reședință a vornicului Țării de Jos a Moldovei (26.204 loc. în 1930, 69.183 loc. în 2002), Câmpulungul Moldovenesc, capitala celui mai întins județ ca suprafață din Bucovina, din perioada interbelică (10.071 loc. în 1930, 20.041 loc. în 2002), Fălticenii un puternic centru cultural – după București și Iași – Fălticeniul este al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni -(11.533 loc. în 1930, 29.787 loc. în 2002), Rădăuții (16.788 loc. în 1930, 27.633 loc. în 2002), Romanul (28.948 loc. în 1930, 69.483 loc. în 2002) care și-au pierdut statutul de reședințe de județ au înregistrat creșteri ale populației cuprinse între 1,5 ori și 3 ori. În schimb, orașe precum Suceava (17.028 loc. în 1930, 105.065 loc. în 2002), Vaslui (15.310 loc. în 1930, 70.267 loc. în 2002), Bacău (31.138 loc. în 1930, 175.500 loc. în 2002) sau Botoșani (32.355 loc. în 1930, 115.070 loc. în 2002), care și-au păstrat statutul de reședință de județ au avut creșteri ale numărului de locuitori de 3,5-6 ori.

Iar dacă tot vorbim de orașele Moldovei nu ar trebui să uităm Iașiul, care la 1862 a pierdut calitatea de capitală a unui stat (Moldova) în favoarea Bucureștiului (devenit capitala Principatelor Unite). La 1831 Iașiul avea circa 60.000 locuitori, iar Bucureștiul 61.000 locuitori, fiind practic la egalitate, pentru ca la 171 de ani, Iașiul să aibă o populație de 320.888 locuitori, iar Bucureștiul 1.926.000 locuitori (de 6 ori mai mulți). Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat la acea vreme chiar plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

În Banat, unde a dispărut județul Severin a cărui capitală era la Lugoj (23.595 loc. în 1930, 46.450 loc. în 2002) acesta doar și-a dublat numărul de locuitori între 1930 și 2002, în vreme ce Reșița, fosta capitală a județului Caraș și actuala capitală a județului Caraș-Severin și-a mărit populația de peste 4 ori (19.868 loc. în 1930, 84.026 loc. în 2002).

În cazul unor orașe din Transilvania, deși evoluția generală este aceeași ca cea arătată și în celelalte provincii istorice, există totuși anumite particularități legate în special de faptul că dintre provinciile istorice Transilvania era cea mai urbanizată, cu orașe mari încă dinainte de 1918.

Astfel, Brașovul (59.232 loc. în 1930, 284.596 loc. în 2002), Sibiul (49.345.008 loc. în 1930, 154.892 loc. în 2002), Alba Iulia (12.282 loc. în 1930, 66.406 loc. în 2002) sau Miercurea Ciuc (4.807 loc. în 1930, 42.029 loc. în 2002) care și-au păstrat statutul de reședință de județ au crescut de 3-6 ori, în vreme ce Turda (20.023 loc. în 1930, 55.887 loc. în 2002) sau Dejul (15.110 loc. în 1930, 38.478 loc. în 2002) au crescut de 2-3 ori (la fel ca și în Muntenia și Moldova). Excepțiile, care confirmă regula, am spune noi sunt Făgărașul (7.841 loc. în 1930, 36.121 loc. în 2002) sau Odorheiul Secuiesc (8.518 loc. în 1930, 36.948 loc. în 2002) care deși au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de 4-5 ori, urmare a procesului de industrializare și urbanizare la care au fost supuse.

Concluzionând, se poate constata că există o strânsă legătură între evoluția populației unui oraș și statutul de reședință de județ. Faptul că un oraș constituia reședința unui județ, i-a asigurat acestuia o creștere a populației pe parcursul a 72 de ani de 2-4 ori mai rapidă comparativ cu un oraș care și-a pierdut statutul de reședință de județ. Dar, evoluția populației poate fi privit ca un indicator sintetic al dezvoltării economice pentru că populația are dublul rol de piață și de factor de producție. Un număr mai mare de locuitori înseamnă o piață de desfacere mai dezvoltată, un număr mai mare de firme din domeniul producției, comerțului, serviciilor ș.a.m.d., o piață imobiliară mai dezvoltată (și deci un spor de valoare pentru activele imobiliare) etc.

Se poate astfel trage concluzia că, prin desfințarea a 17 județe, comparativ cu perioada interbelică au dispărut 17 poli de dezvoltare economică, creându-se astfel o mai mare disparitate din punctul de vedere al dezvoltării economice, pentru anumite zone ale țării.

Ca urmare, o regionalizare prost făcută nu va conduce, pe termen mediu și lung decât la o polarizare a dezvoltării economice în favoarea a 8 localități și în defavoarea a 36 de localități, fapt ce nu va duce decât la mărirea inegalităților și la adâncirea sărăciei. Iar ideea avansată de Liviu Dragnea, care spune că ”va fi o capitală administrativă într-o regiune, dar celelalte capitale ale celorlalte judeţe vor avea nişte structuri regionale” va trebui de asemenea privită cu spirit critic, pentru că o ”spargere a competențelor” ar putea fi mai costisitoare atât pentru cetățeni (care vor face mai multe drumuri atunci când au nevoie de anumite avize, aprobări etc.), cât și pentru stat (costuri de coordonare, de corespondență între instituții etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

Anunțuri

OARE LEGEA ŞI CONSTITUȚIA SUNT OBLIGATORII ŞI PENTRU CURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI?

Pe 17 ianuarie, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) va avea de luat o decizie istorică: va trebui să-și afirme sau să-și decline competența cu privire la cenzurarea abuzurilor Curții Constituționale a României (CCR), atunci când aceste abuzuri s-au făcut prin încălcarea legii.

Litigiul existent între Nițulescu Maria Magdalena (reprezentată în proces prin Nițulescu Gabriel Emanuel) și Curtea Constituțională, aflat în stadiul procesual recurs, are ca obiect constatarea inexistenței (nulității absolute) a două decizii ale CCR ca urmare a faptului că pronunțarea celor două decizii s-a făcut prin încălcarea legii. În stadiul procesual fond, Curtea de Apel București a declarat acțiunea doamnei Nițulescu Maria Magdalena ca fiind inadmisibilă, pe motiv că o decizie a CCR nu poate fi contestată.

Teza pe care o susține doamna Nițulescu este aceea că, la adoptarea deciziilor CCR 1358/2010 și 1360/2010 legea a fost încălcată prin faptul că CCR s-a autosesizat arătând că textul de lege atacat de Ministerul de Finanțe (MF), ca autor al excepției, este neconstituțional în raport cu un articol din Constituție neinvocat de MF; prin faptul că a intrat în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, încălcând separarea puterilor în stat prin judecarea unei excepții de nelegalitate care să justifice admiterea excepției de neconstituționalitate; și prin faptul că nu a respectat dreptul la apărare al părților, prin nerespectarea procedurii de citare. Încălcarea legii de către CCR conduce, în accepțiunea titularei acțiunii în instanță, la existența unor înscrisuri ale CCR care au doar aparența materială a unor decizii ale CCR.

Nefiind veritabile decizii ale CCR, ci doar aparente decizii ale CCR, acestea sunt golite de orice conținut juridic, arată reprezentantul doamnei Nițulescu, putând fi astfel atacate în justiție, deoarece Constituția și legea de organizare și funcționare a CCR (47/1192) nu menționează că și astfel de înscrisuri sunt protejate în sensul de a nu exista nicio cale de atac.

Problema principală a acestui litigiu este aceea de a se stabili dacă încălcarea legii de către Curtea Constituțională ar putea să rămână nesancționată. Menținerea de către ÎCCJ a soluției Curții de Apel București, de inadmisibilitate a acțiunii, ar consfinți faptul că CCR ar putea face orice abuz prin încălcarea sau nesocotirea legii, pentru că, oricum, nu va fi vreodată sancționată.

Declararea acțiunii ca inadmisibilă de către ÎCCJ ar reprezenta și o îngenunchere a ÎCCJ și a Justiției în general, în fața CCR, în condițiiile în care CCR a judecat o excepție de nelegalitate, intrând în domeniul de competență al instanțelor judecătorești, ingerință care, de asemenea ar rămâne nesancționată în condițiile în care acțiunea ar fi declarată ca indamisibilă. Inadmisibilitatea acțiunii ar permite în viitor CCR de a se substitui oricând unei instanțe judecătorești.

Oare CCR nu este obligată să respecte legile acestei țări? Și dacă nu o face, oare nu Justiția este cea care trebuie să vegheze la existența dreptății și a statului de drept în această țară?

Autor: Ana Bălăceanu